Mulțumesc, Domnule Profesor!

Aș fi fost tentat să scriu azi, iar, despre o țară ai cărei oameni se tot afundă pe calea pierzaniei, țară ruptă-n două, iar, de data asta, între cei amnezici la propria istorie, care-i medaliază pe torționari și ceilalți, scîrbiți de călăi sau doar dezamăgiți și fără speranță… Dar, din fericire, am găsit acest text, despre profesoara sa din Brașov, Doamna Margareta Florea, al distinsului academician prof. dr. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române și Rector al Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca și m-am oprit aici cu gîndul! Copiez cu umilință, în această duminică, acest omagiu de suflet, ca să-l… păstrez și, poate, ca să nu se piardă doar în efemerul unei pagini de facebook. Nu, speranța există! Mulțumesc, Domnule Profesor Ioan-Aurel Pop!

Prof. Ioan-Aurel Pop (foto: ziarul "Lumina de Duminică")
Acad. Prof. Ioan-Aurel Pop (foto: ziarul „Lumina de Duminică”)

„Dăscălița …

Pe Strada Variște numărul 2, în Șcheii Brașovului, locuia Profesoara și Diriginta mea din școala generală, Doamna Margareta Florea. Câtă vreme o știam acolo – o vizitasem de mai multe ori, deopotrivă când eram elev și apoi, de-a lungul anilor – nu aveam nevoie de alte multe certitudini despre mersul vieții. Existența ei pe acest pământ emana pentru mine o statornicie sănătoasă, legată de condiția umană împlinită prin educație. Era de loc din Lisa Făgărașului, precum Octavian Paler și-mi povestise câte ceva despre viața prin care trecuse, viforos și așezat în același timp. Era profesoară de matematică, dar era și pilot și poet.
Zburase în prima tinerețe, dar, în împrejurări care se pierd pentru mine în negură, trebuise să renunțe. La poezie, însă, nu a renunțat niciodată. Când eram elev, la Școala Generală nr. 14, pe Strada Lungă – nu departe de vechea biserică gotică din cartierul Bartolomeu – și o ajutam la trecerea mediilor trimestriale în carnete, îi vedeam foile volante cu probleme complicate de algebră sau de geometrie, dublate pe verso cu versuri. Unele erau numai catrene, altele poezii mai lungi.
Mai târziu, am aflat de marele matematician Dan Barbilian, care, sub pseudonimul literar de Ion Barbu, se afirmase plenar și ca poet, ca mare poet. Doamna Dirigintă era pentru mine matematicianul-poet, stăpânul cifrelor și literelor deopotrivă. Știindu-i această pasiune, m-am încumetat sa-i fac odată, de sărbători, o urare în versuri. Mi-a răspuns aidoma și de-atunci, de prin anii 70’ ai secolului al XX-lea, ne-am făcut reciproc urări numai în versuri.
Pe când eram la liceu, îi scrisesem în stângacea mea carte poștală ceva despre păstrarea tradiției. Mi-a răspuns de data aceea nu printr-un catren, ci prin două, pe care nu le-am uitat niciodată, poate și pentru că mă simțeam teribil de onorat, de băgat în seamă, de măgulit: „Tradiția păstrată e o lege/ Pentru acela ce-o respectă și-o-înțelege./ Tradiția e și cel mai frumos cuvânt/ Adus de sărbători în port și cânt./ Că nu uităm tradiții și-îndemnuri depărate/ E semn c-avem în piept o inimă ce bate/ Și pentru frumusețea acestui ceas de-acum/ Și pentru cei cu care ne însoțim pe drum”. Firește, nu este Ion Barbu, dar este o fărâmă de suflet al unui profesor pentru elevul lui.
Târziu, acum vreo câțiva ani, mi-a încredințat câteva poezii scrise la senectute, pe care le-am tot amânat pe un colț de birou, ca omul care se lasă angrenat în nimicurile vieții și pune deoparte esențialul. Le voi revedea cu drag și le voi da, prin tipar și pe rețelele de socializare, spre cunoașterea celor doritori.
Îi datorez multe, de la dragostea pentru aritmetică și matematică în general până la logica argumentației și de la respectul pentru buna cuviință până la alegerea meseriei de istoric. Când se apropia terminarea gimnaziului, li se punea celor din generația mea problema opțiunii pentru cel mai potrivit liceul de urmat.
La Brașov nu erau pe vremea aceea licee care să aibă și clase de gimnaziu sau chiar clase elementare înglobate, așa că elevii absolvenți de gimnaziu trebuiau să schimbe oricum școala, dacă nu cumva renunțau de tot la învățătură. Cei de la școlile generale din centru, vestite și cu profesori cunoscuți, mergeau, de regulă, la „Șaguna”, la „Meșotă”, la „Unirea” sau la Liceul de Informatică, chiar dacă nu aveau cu toții pregătirea necesară. Examenele erau foarte serioase. La „Șaguna” (numit încă, oficial, atunci Liceul Teoretic nr. 1), însă, se intra cel mai greu, cu medii foarte mari și, mai ales, se rămânea greu. Este liceul (azi colegiul național) care poartă urmele pașilor lui Titu Maiorescu, Ciprian Porumbescu, Octavian Goga sau Lucian Blaga și a peste 50 de academicieni. Cum să merg eu, de la o școală de periferie, la „Șaguna”? Doamna Dirigintă, însă, le-a spus părinților mei că acolo îmi este locul și că voi fi cu siguranță elev al acelui liceu. Așa a și fost, după un memorabil examen de admitere!
Mi-a urmărit apoi discret viața și, mai ales în ultimele două decenii și jumătate, am reluat dialogul, am vizitat-o la Brașov, am vorbit la telefon, ne-am scris cu intermitențe, am interferat. Uneori am făcut-o direct, alteori prin cele două fete ale familiei Florea, Gabriela (acum la Cluj) și Adriana (alături de care a rămas Doamna Profesoară). La un moment dat, după „înzestrarea” mea cu anumite funcții, dar, mai ales, după ce îmi citise unele dintre cărți, încercase să-mi spună „dumneavoastră” sau „domnule rector/ președinte, dar, firește, nu i-am îngăduit, revenind la relația care ne-a legat și consacrat, aceea de profesor-elev. Era un balsam pentru sufletul meu s-o știu acolo sub Tâmpa, spre Pietrele lui Solomon, legată de străduțele înguste ale Șcheilor.
În ultima vreme nu mai ieșea nici la biserică, de-abia o mai scoteau, Adriana și cu soțul ei, în fața casei, la soare ori la umbră și îmi închipui că „doar tresărea din când în când, la amintirea vreunui gând din viața ei trecută” (cum ar fi spus Ștefan Octavian Iosif, și el brașovean și șagunist). Cu toate acestea, Doamna Dirigintă îmi părea „eternă ca timpul”, reper de siguranță, de stabilitate și de temeinicie.
Iar acum aflu, la întoarcerea dintr-o lungă călătorie, că mi-a spus adio. Chiar așa! Mesajul primit prin SMS era acesta: „Adio, dragul meu elev! Margareta Florea”. Am rămas secătuit pe dinăuntru, ca și cum s-ar fi frânt o sevă vitală. Nu am spus nimănui, decât familiei și unor prieteni. Cine să mai asculte azi povestea unei dăscălițe, în lumea aceasta grăbită și nerecunoscătoare? Azi dăscălia este scoasă la mezat, iar dascălii sunt niște servitori ai statului, ai autorităților comunale, orășenești etc.
Dacă le-aș spune celor mai tineri câte ceva despre „apostolii satelor” de odinioară, aș risca zâmbete ironice și catalogări injurioase pe bloguri. Opinia publică nu-i mai prețuiește pe învățători și pe profesori, fiindcă școala a devenit pentru mulți facultativă, iar învățătura este socotită inutilă. Iar asemenea judecăți își au temeiul în viața practică actuală, din moment ce agramații, inculții, ignoranții reușesc să ajungă la cele mai înalte demnități publice (politice). Doamna Profesoară Margareta Florea avea în copilăria mea câte 22-24 de ore de matematică pe săptămână la clasele V-VIII, câte încă 4-6 ore de meditații pentru elevii mai slabi, plus alte multe ore, nenormate, pentru cei care voiau mai mult, care mergeau la olimpiadă. Veneau apoi lungile ore la corectat de extemporale, lucrări de control și teze, alte ore pentru pregătirea lecțiilor de dirigenție, ședințele cu părinții, discuțiile individuale cu părinții, vizitele la unii elevi acasă etc. Niciodată nu s-a plâns, fiindcă era din stirpea celor care considerau dăscălia o misiune, nu o meserie.
Astăzi, dăscălițele/ dascălii sunt vânate/ vânați chiar și dacă primesc câte o floare de început de an sau de 8 martie. Iar dăruitul florilor nu are, la români, nimic cu necinstea și corupția, ci cu buna cuviință și căldura omenească. Firește, există unii care primesc mai multe și care chiar pretind, dar aceștia sunt rezultatul degradării funcției de educator și a școlii în general. Cum să-l respecți – ca prosper om de faceri sau magistrat de succes – pe unul care câștigă lunar de cinci-zece ori mai puțin decât tine? Iar dacă apare câte un profesor merituos, care și scrie și publică (pentru că face cercetare și pentru că are ce să spună) și care, prin urmare, are venituri mai mari decât media pe țară, este îndată pus la zid, acuzat cu ură (similară „mâniei proletare” din „obsedantul deceniu”) și blamat pentru îmbuibare.
Un universitar sau un academician bine răsplătiți bănește le apar unora drept profitori, în vreme ce un antrenor de fotbal care primește pe an de zeci de ori mai mult decât un laureat al Premiului Nobel devine erou al publicului, al mijloacelor de difuzare în masă, al comentatorilor. În vreme ce sportivii, magistrații și (azi) chiar medicii merită foarte mult sau mai mult, profesorii sunt buni de pus la zid. Din păcate, oameni care conduc destine, partide, ministere, țara cred astfel, deși nu o spun mereu direct. Iar atunci, de ce să-l mai respecte societatea și opinia publică pe acela care este socotit de prisos? Ați auzit pe cineva să ceară pensii speciale pentru profesori? Nu, fiindcă profesorii sunt priviți ca niște amărâți, ca niște paria, ca victime ale sorții. Sunt azi părinți care vin la școală ca să le spună profesorilor cum să predea, ce să le ceară elevilor și cum să-i noteze. Veți spune că nici profesorii nu mai sunt ca odinioară. Este drept! Dar cine este de vină că li s-a degradat statutul? Cine este de vină că se fac profesori cei răi, în vreme ce o istorie întreagă educatorii au fost cei mai buni din domeniile lor? Oare numai profesorii să fie de vină? Cum să iasă elevi și tineri bine pregătiți din educatori mediocri și slabi?
Doamna Profesoară Margareta Florea a dus cu sine, într-o lume a drepților, lumea sa de dascăli și de dăscălițe care aveau har de la Dumnezeu și care știau că, fără școală temeinică, omul încetează să mai fie om. În lunile din urmă, vorbea tot mai greu, dar câte gânduri bune îi frământau mintea și câte ar mai fi avut să scrie ori să spună! S-a stins o femeie bătrână, uitată de mai toți, fiindcă am uitat cu toții ce este cuviința, ce este recunoștința, ce este demnitatea. Ea era de-acum deasupra răului, nu o mai puteau atinge jignirile adresate tagmei profesorale și nici degradarea școlii. Ea înnobilase școala și generase oameni educați. Adio, Doamnă Profesoară și Doamnă Dirigintă, de la unul dintre miile de elevi care vă păstrează mesajul și care încearcă să-l trimită mai departe. Câtă vreme ștafeta aceasta continuă și câtă vreme vă mai evocăm și vă păstrăm în mințile noastre, rămâneți printre noi și cu noi, adică trăiți împreună cu valorile omenești pe care le-ați întruchipat.”

Ioan-Aurel Pop

O mînă de ţară.

Frumos gestul lui Horia Ţigănuş, cu această mînă de ţară. O mînă de lut, de dor, din Ţara Eroilor, cu tricolor, trimisă uşor te miri cui şi în ce zare, o mînă de pămînt de ţară, de ţinut în mînă, uşor de purtat în buzunar sau de ţinut la masă… Creaţiile-gest ale artistului braşovean sunt ştiute aici în vatra noastră şi nimerit ar fi să fi fost urmate şi de altele, ale fiecăruia dintre noi. La 100 de ani, România ar mai putea fi încă aşa, o Românie Mare a micilor fapte însemnate. Mulţumesc, Horia!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

În care

„Ai trecut deja de suficiente ori
prin Poarta Vămii, nu crezi?”
Dar celelalte șase rămase?
„Tu ai trecut prin Poarta Vămii și-ți ajunge,
celelalte porți au fost ale altora, ce nu înțelegi?”
Măcar nu ștergeți ce am scris acolo
în care vă mai rog atît: nu tăiați unghiile dimineții.

Poarta Vămii, Brașov (cca. 1840)
Poarta Vămii, Brașov (cca. 1840)

Brașov, după 30 de ani… Comemorarea uitării?

Întîmplarea a făcut ca o postare oarecare de pe facebook să-mi aducă aminte că peste nici o lună se împlinesc 30 de ani de la evenimentele din Brașovul toamnei lui 1987. 15 Noiembrie 1987. Nu știu cîți mai țin minte și nu știu pentru cîți din români și mai ales pentru cîți dintre brașoveni data asta mai înseamnă ceva astăzi, dar… Ei bine, postarea cu pricina, a unei… inițiative private, apărută în grupul e-Brașovenii, încercînd să vîndă tricouri, hanorace, sacoșe și căni dedicate… „aniversării a 30 de ani de la revolta muncitorilor de la Uzina Steagul Roșu Brașov, din 15 noiembrie 1987” mi-a ridicat, brașovean cum mă știu, cîteva semne de întrebare.
Aceste obiecte, „30-Brașov 1987” (gest de comentat la nivel simbolic) sunt singurele, astăzi, care-mi amintesc de cei 30 de ani trecuți de la acea zi care, de aici de la Brașov, a marcat semnificativ istoria contemporană a României și a fostului „bloc comunist”. Nimic altceva în această toamnă? Nu am văzut, nu am auzit semne de… „entuziasmante” pregătiri,  prin nu știu ce birouri de Direcții sau Asociații cu funcționari mînați de edili fervenți să pună la punct „marile” manifestări ce vor veni în 15 Noiembrie 2017.
În schimb, da, parcă în… „buna tradiţie” a… unor teme ratate („2021”, mai ştiţi?), de cîteva săptămîni orașul a cotcodăcit despre povestea medievală a Cetăţii Braşovului, cea mai mare pictură murală din oraș, de pe zidul mănăstirii Franciscane, din Piaţa Sfântul Ioan…”(sic!) și mai curînd sunt în toi pregătirile de… Crăciun și de anul nou!
Dar la „povestea contemporană a revoltei brașovenilor din 1987” nu s-o fi gîndit nimeni?… Căutînd „15 Noiembrie – Brașov” tot ce am mai putut găsi pe Internet este legat de faptul că „directorul SRI, Eduard Hellvig, a declarat că în perioada urmatoare SRI urmeaza sa predea noi documente care sa lamureasca aspecte importante in cazuri precum cel al dizidentului Georghe Ursu sau al revoltei de Brasov din 1987”. Plus alte… rămășițe și… un pic.
Site-ul Asociatiei 15 Noiembrie 1987 face vorbire despre… „Crosul 15 noiembrie 1987” din 2012 (la 25 de ani de la evenimente) și de atunci pînă azi, nici o actualizare, nimic, în vreme ce pagina de Facebook a aceleiași asociații își păstrează, acum cînd scriu, ca fotografie de „profil” o siglă edificatoare: „1987-2015, 28 de ani de neuitare”!
În privința altor proiecte din agenda autorităților locale (municipale sau județene) eu unul, nu am văzut mare lucru, decît poate  un… „proces verbal” de pe site-ul primăriei din care ar rezulta că un proiect cultural al Agenției Metropolitane pentru Dezvoltare Durabilă Brașov (fondată de… Primăria Brașov!) cu tema „Amprenta digitală – 15 Noiembrie 1987 Brașov” (probabil legată totuși de cei 30 de ani!) a fost respins de la finanțare pe motive birocratice din… lipsă de cofinanțare! Și, mai mult, parcă am citit undeva și că… există discuţii ca la Braşov să fie construit, în 2018, un monument închinat 15 Noiembrie 1987, dar şi o statuie care să-l întruchipeze pe Liviu Corneliu Babeş, eroul care şi-a dat foc pe Pârtia Bradul din Poiana Braşov.” În 2018!
Singurul efort pozitiv, concretizat în ceva, legat de cei 30 de ani (pe lîngă al celor de la Suveniruri Retro.ro ) a fost cel al meritoriei lansări, în august, a filmului „Brasov 1987. Doi ani prea devreme”, realizat de Liviu Tofan și Mihai Dragomir, cu unicele contribuții locale, ale Muzeulului Județean de Istorie și Festivalului de Film și Istorii de la Rîșnov. De altfel, Muzeul Județean de Istorie este, cred,  singura instituție locală care și-a notat, din cîte văd eu, în agenda anului 2017 proiectul „Brașov, 15 Noiembrie 1987” și „Gala Brașov 1987”, pînă la a cărei finalitate cred totuși că este mult prea puțin pentru un oraș de talia și cu orgoliul Brașovului.

(Foto: Cristian Chelaru)
(Foto: Cristian Chelaru)

Ce și cum mi-aș fi dorit eu să văd legat de evenimentele de acum 30 de ani la Brașov? Nu doar un cros, nu doar un nume de bulevard, nu doar o coroană la o troiță tristă, nu doar un simpozion, nici măcar un concert în Piaţă sau alte fantezii festiviste, și o știre într-un colț de ziar… Nu doar încă o comemorare a uitării unei date aproape anonime în memoria românilor și mai ales a brașovenilor într-un oraş binecuvîntat doar de natură şi de… zidurile trecutului. Poate, din patriotism local și ceva… naivitate, aș fi sperat la măcar un pic din ce fac polonezii cu a lor Solidarność în fiecare an…
Dar probabil nu am căutat eu unde trebuie, probabil mă grăbesc și, poate, peste o lună pe vremea asta, Brașovul va fi… plin de… „15 Noiembrie 1987” și agențiile de presă mă vor contrazice copios!

P.S.: „Problema nu constă în ceea ce a făcut istoria din tine, ci din ce ai făcut tu din ceea ce a făcut istoria din tine.” – Jean-Paul Sartre

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Oraşul şi profesorii

Nu știu alții cum sunt, dar… aș vrea să las aici o notiţă cu cîteva nume. Numele unor profesori brașoveni, de „viţă veche”, în ordinea pe care mi-o dictează memoria, și cu iertare față de cei pe care îi voi fi uitat sau pe care nu îi ştiu (dar îi voi adăuga, cu ajutorul celor care vor voi să contribuie la această amintire).
Bularca, Cobîrzan, Cuza, Guja, Saon, Marcu, Cazacu, Roșca, Lupuleț, Calistrat, Moceanu, Modiga, Ghermanschi, Topolog, Țuțuian, Seitabla, Cireşel, Purcăroiu, Ciobanu, Fetcu, Andrei…
La ce bun? Ţin minte că pe vremea aceea aceste nume produceau vibraţii în oraş, ale căror ecouri se mai simt, iată, şi azi pe ici pe colo. Pe lîngă doctori sau actori ei făceau parte din notabilităţile locale despre care ştia mai toată lumea şi în faţa numelui cărora cădeau pălăriile iar învăţăceii stăteau smirnă. Ce vreau de fapt să spun? Poate fiecare generaţie are celebrităţile ei, dar eu astăzi – chiar dacă un „top” pe tema asta s-a făcut acum cîţiva ani – nu mai aud vorbindu-se „aşa” despre profesorii Braşovului, nu am ştiinţă de nume care să rivalizeze (ca sonoritate, nu neapărat ca respect!) fie şi cu ale unor vedete locale (de cele mai multe ori doar din zone… afaceristo-politice sau de show-biz). Da, veţi zice, ”alte vremuri!” Atunci însemnă că ştiţi despre ce vorbesc…

Foto: Diaconul Coresi (Prima Şcoală Românească din Şcheii Braşovului) - Cristian Chelaru (iubescbrasovul.ro)
Foto: Diaconul Coresi (Prima Şcoală Românească din Şcheii Braşovului) – de Cristian Chelaru (iubescbrasovul.ro)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Brașovul, sat fără cîini?

Niște melteni cu buletine de București, unși, se spune, cu destui dinari și înfierbîntați de un așa-zis „vis american” puturos de Dîmbovița, s-ar fi gîndit că Brașovul e un fel de no man’s land, sat fără cîini adică, numai bun să muște ei cu draglinele din el! Vestea, imaginea și gîndul că sus pe undeva, tocmai în splendoarea Șcheiului, spre Drumul Poienii, ar intra buldozerele, s-ar pîrjoli pajiștea și s-ar doborî niște copaci pentru a face loc unei presupus plănuite… „dezvoltări imobilare” le-a suit rău de tot „sîngele la cap” brașovenilor. Cum adică, niște venetici care habar nu au care e treaba cu Brașovul, cu valorile (printre care, și mai ales, cadrul natural și arhitectonic!) și cu mîndria lui, păstrate cu sfințenie de sute de ani, din tată-n fiu, s-au trezit să vină tocmai aici și să ne calce iar bătătura-n bocanci, fără să se descalțe și să se spele pe picioare, surîzîndu-și în barbă că „uite ce priveliști aducătoare de dolari au ăștia, mînca-ți-aș?”?! Și cum adică, autoritățile de tot felul nu știu, n-au văzut, n-au auzit cînd lumea vorbește și „dezvoltatorii” și-ar fi scos deja la vînzare „comoara” (vreo 70 de blocuri, zice-se, cu aproape o mie de apartamente!) pe internet, chiar acolo în… capul scheienilor?! Cum nu se văd basculantele cu pămînt, cînd altfel nici măcar un grătar nu poți să faci la marginea dealurilor din Brașov fără să sară cineva din boscheți să îți taie chitanță, fiindcă, deh, alea-s… zone protejate, rezervații, etc. (sic!)!? Adică, ăștia încă ne-ar mai lua și de proști, după ce oricum am înghițit cu năduf pînă acum sluțirea progresivă a orașului (pînă la nivel geologic!) și prin alte astfel de enormități urbanistic-edilitare de pe colinele Drumului Poienii, Warthe-lui, Prundului și pînă-n Valea Cetății sau aiurea?

A fost el Brașovul ars de tătari și de turci, dar nu îngenunchiat, și nu credeam ca în secolul XXI să mai vină cineva (asa-numiți… investitori!) să încerce încă o dată îngăduința și răbdarea brașovenilor pentru, ce altceva decît pentru niște saci de arginți?! Iar dacă autoritățile (de la vlădică la opincă) au știut sau au bănuit doar și au închis ochii urmînd pesemne să parafeze planurile (se poate amenaja/construi în orice condiții, orice în aria orașului?!) pe sub masă pe naivitatea și neștiința cîtorva amărîți (fie ei și proprietari ai grădinilor sau pășunilor cu pricina) gata să-și vîndă un petec de pămînt pentru o vremelnică îndestulare vom afla, cum și dacă n-au știut vom afla și asta. În cîteva zile vom ști și ne vom dumiri ce și cum și-au zis toate părțile implicate, private, publice, s.a.m.d. și dacă ne facem sau nu griji cu temei, dacă e cumva doar o emoție spontana la asemenea știri și cum ar urma să reacționeze comunitatea pe mai departe. Ceea ce nu ne oprește să spunem: tovarăși, simbolurile, locurile sensibile ale Brașovului, ca și sufletele, nu se vînd la… marea publicitate și nu se lasă amanet pentru șmecherii dubioase în vremuri prevestitoare de bule imobiliare! Așa că, eu unul, n-aș vrea ca Brașovul să fie scena unor noi Pungești sau Nadăș și să-i văd pe respectivii cum or să ajungă să-și planteze cu mînuțele lor, pînă la… starea inițială, fiecare fir de iarbă smuls de pe dealurile Brașovului … Panseluțe, giratorii, mînării punctuale și izolate sau sloganuri orgolioase ori naive într-un… „Brasov: Probably the best City in the World” s-au mai văzut, și din păcate n-au înghețat, dar cred că pînă aici! Și pînă-n Tâmpa! Om fi noi crescuți și născuți aici „sub poalele” ei, dar tîmpiți nu suntem!

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

 

În contra unui Brașov resemnat

În sinea mea, recunosc, credeam că mă resemnasem, dar faptul că îmi tot dă ghes ceva să arunc cu niște gînduri în (sau de pe?) Tâmpa, mă îndreptățește totuși să cred că resemnare-resemnare „nu se există”, cum ar zice… poetul. Și, uite-așa, mă tot întreb: ce ne lipsește?! Mă uit spre Cluj și spre Sibiu, zilele astea, cu ale lor TIFF (festivalul international de film) și FITS (festivalul international de teatru) și văd cum ele au ridicat aceste orașe în 15 sau 25 de ani. Sunt cifre, statistici, calcule care spun răspicat ce, cum și cît a făcut Cultura pentru Cluj-Napoca sau Sibiu doar de pe urma acestor două evenimente anuale, fără a mai aminti de altele, cum ar fi un Untold sau un Sibiu Jazz Festival… Cum, fără îndoială, pot fi găsite date interesante și despre altfel de întâmplări de acest gen, de la Craiova la Oradea și pînă la Iași și, firesc, București. Toate astea nu mă consolează ci mă amărăsc, însă, de ani.
Bineînțeles, avem orgoliul, avem binecuvîntatul „cadru natural” și arhitectonic al centrului vechi care ne fac de invidiat și de căutat, turistic vorbind, avem poveștile și istoria și muzeele și literele și oamenii… Le avem într-atăta măsură încît acum un an și ceva cu ambiția, justificată cumva, de a concura la titlul de Capitală Europeană a Culturii am putut propune doar un proiect sub titlul… „Civilizația Muntelui”. Onorabil demers și cam atît.
Avem, da, și oameni și consorții și instituții și… edili aleși și calcule ale hîrtiei care vorbeau acum vreo doi ani despre alocarea – „contributie a municipalitatii brasovene” – a 25 de milioane de euro pentru cultură în perioada 2016–2020!… Avem – ar fi și culmea să nu fie, deci nu-i o laudă în asta! – și mici evenimente punctuale, normale în orice tîrg mai răsărit, de teatru, film, carte, muzică prin cele cîteva săli, prin piețe sau pe după ziduri, însă nu în măsura de a ne scoate din provincialism, festivism, mondenități culturale „de pahar” și… resemnare. Și mai avem un răposat „Cerb de Aur”, cu ale cărui rămășițe, culmea, încă ne mai batem pe piept! Le avem, dar e de ajuns?
Așa că am impresia că ne place postura asta, pînă la victimizarea neputinței, de a ne justifica blazați „adn-ul” și genealogia de simpli tîrgoveți și industriași, apoi de muncitori destoinici „veniți cu sîrma” și de capitaliști prolifici. În definitiv, poate nici nu vrem mai mult de atît, dar atunci măcar să nu ne mai „bucure gîndul” la ideea de Capitală de orice fel, fie ea europeană sau regională, fiindcă lipsa unor argumente culturale de ținută nu ne justifică asta.
Ce ne lipsește? În 15 și 25 de ani, acele orașe au trecut de la proiecte la reușite de amploare, reușite de tradiție, de „temut” printre cetățile cu orgoliu și despre care vorbește lumea (și nu orice lume!), de la Veneția la Beijing. Și au mers mai departe grație cîtorva minți luminate și neresemnate care au știut să identifice UN PROIECT, 1 EVENIMENT singular, cu putere de brand, care au strîns… firimiturile de pe jos și i-au adus la un loc pe toți aceia care puteau pune umărul la o construcție serioasă și trainică. Ei au pornit ceva acum… 20 de ani.

Pe la 1868, hulitul, de unii, Titu Maiorescu* vorbea în „În contra direcţiei de astăzi în cultura română” despre niște forme fără fond, fără… resemnare. Iar prin 1880, tot ca… fapt divers, Ciprian Porumbescu compunea o „Horă a Brașovului”

*Anul 2017 a fost propus de cineva să fie „Anul Maiorescu” (nu știu și dacă este!), prilejuit de comemorarea unui veac de la moartea cărturarului… oltean (17 iunie, 1917). Și aș zice că „Între 1850-1851, în pribegie prin țară fiind, cu familia, Titu Maiorescu a fost înscris la gimnaziul românesc din Șcheii Brașovului, gimnaziu înființat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al Bisericii Sf. Nicolae din Șchei, apoi protopop al orașului. A absolvit clasa întâi de gimnaziu la gimnaziul românesc din Șchei. În casa protopopului Popazu îl vede pe Anton Pann, care îi va lăsa o impresie de neșters”. (wikipedia)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Poem local

în fiecare dimineață îți luai
ziarul și pachetul de țigări,
de la colț, de la gemenii.
erau acolo un chioșc de ziare
și-o tutungerie,
ziarul local și snagovul destinate,
pe croiala cafelei cu zaț
care n-apuca să se răcească-n răstimp.
răs timp
des tinate.
și mai udai și florile
și trăgeai și ceasul
și nu întîrziai niciodată la
restul zilei și ziua era destulă.
res tul
des tulă.
și diminețile nu erau nici mai lungi
nici mai scurte ca acum,
nici mai însorite.
dimi nețile
în sorite.
și de-aia te-ntreb:
cum reușeai toate astea?
cum?

Ceas "Ostersetzer & Fii – Brasov" (cca.1930) Sursa: www.timeclubromania.ro
Ceas „Ostersetzer & Fii – Brasov” (cca.1930)
Sursa: http://www.timeclubromania.ro

 

Oraşul pe-al cărui umăr poţi să plîngi…

Înainte să fie capitală culturală europeană (demers ambiţios asupra căruia ne aplecăm cu entuziasm dar şi cu o oarecare suspiciune acum), Braşovul rămâne capitala anotimpurilor noastre. Bineînţeles că sunt subiectiv dar nu ştiu alt oraş care să se aşeze atât de bine în orice anotimp. În toamna asta, de pildă. Nu ştiu alt loc mai fotogenic şi care să îmblânzească atât de magic culorile, ca Braşovul. Luaţi-vă o oră de respiraţie şi aruncaţi o privire de la Tâmpa până peste Cetăţuie şi veţi fi convinşi încă o dată. Dar, mai presus de toate, Braşovul este oraşul anotimpurilor noastre interioare. Că e toamnă, vară, primăvară sau iarnă, ele merg ca unse cu oraşul acesta. În suflete şi gînduri, însoţirea noastră cu toate întîmplările aici ni se petrece mai uşor. Şi nu voi aminti nici de bucuriile sau amărăciunile noastre concrete, pe care ni le ştim cu toţii (toate, desigur, atât de grele, cât omenescul poate duce), dar parcă Braşovul e oraşul pe-al cărui umăr poţi plânge, ca pe al niciunuia altuia…
P.S. – text venit în întâmpinarea „Braşovului, oraş magic”, cu titlul „Capitala anotimpurilor noastre”, a priori celui „stîrnit” de efemerul dosar de candidatură „Brașov 2021 – Capitala Europeană a Culturii.”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Capitala europeană a ceva mai mare decît dealul

„Brașovul actual știe că nu are meritele necesare unei Capitale Europene a Culturii, însă știe că are mare nevoie de cel mai frumos titlu pe care îl poate primi un oraș. Acest titlu reprezintă pentru brașoveni mai mult decât o sărbătoare a culturii europene. Brașovul are nevoie de o schimbare majoră în viața sa și invită astăzi Europa să construiască împreună Capitala Europeană a Culturii 2021. Brașovul, singurul oraș de munte din România candidat la titlul de Capitală Europeană a Culturii, propune Europei 2021 un concept cultural apropiat tuturor europenilor: Civilizația Muntelui.
Europa ar fi mai săracă fără oamenii care iubesc Muntele. În 2021, într-un oraș cultural al Uniunii Europene, pentru prima oară în istoria lumii, milioane de oameni vor „respira” cultură inspirați de prezența ocrotitoare care a însoțit omenirea de la începuturile primelor civilizații: MUNTELE.”
Așa zice proiectul pus sub sloganul „EUROPA CORONA”, respectiv Dosarul de candidatură Brașov 2021 – Capitala Europeană a Culturii.
Ceea ce eu unul am remarcat în cele 84 de pagini este sinceritatea dezarmantă în a declara Braşovul ca fiind în căutarea… argumentelor care să-i aducă titlul de Capitala Europeană a Culturii 2021.” Căutare care s-a cam oprit grabnic la umbra rîului şi ramului, a „IDEII noastre supreme, infailibile, fotogenice şi turistice cu care ne mîndrim şi pe care scrie Braşov: muntele! Dar oare în tot acest ambiţios şi muncit demers, înaintea definirii conceptului, n-ar fi fost mai bine ca echipa să se aplece mai întîi la elementara distincţie dintre cultură şi civilizaţie (chiar dacă unii spun că ea există iar alţii că nu)? Aici eu i-aş fi dat crezare lui Lucian Blaga care scria: „cultura răspunde existenţei umane întru mister şi revelare, iar civilizaţia răspunde exigenţei întru autoconservare şi securitate. Intre ele se cască deci o deosebire profundă de natură ontologică”. Atunci, cultură sau civilizaţie? A muntelui? Adică a unei, după cum zice DEX-ul, „ridicături a scoarței pământului mai mare decât dealul, de obicei stâncoasă și depășind înălțimea de 800 de metri”? Civilizaţia muntelui, aşadar?! Cu oamenii munţilor, munţomanii şi… şerpaşii lui cu tot?

„Poarta nouă a Vămii”

Înţeleg, candidatura nu e un scop în sine ci o motivaţie întru cultură (şi… infrastructură), un deziderat, un drum spre” și nu o confirmare şi afirmare a culturii Braşovului pe care promotorii n-au prea găsit de cuviinţă să o valorifice în exerciţiul lor cam prea ingineresco-administrativ şi contabilicesc. Înscrişi la start, competitorii, cred, ar fi avut de ţintit spre capitala Europeană a CULTURII, deci a ceva ce EXISTĂ. Declarând programatic şi modest că tu acum începi să te descoperi, să construieşti, să educi, să creşti cultural, păi atunci nu contrazici, nu sfidezi în termeni însăşi competiţia şi candidatura? Nu spui cumva: Pardon, scuzaţi, nu-s destul de bun  pentru asta, nu mă băgaţi în seamă. Am venit şi eu să mă uit!?” De ce n-ar face asta, cu aceleaşi şanse şi Mizilul, de pildă? Fiindcă n-are Tâmpa? Atunci n-ar fi fost mai bine sa candidăm pentru capitala culturală din 2035″ să zicem, când ne vom fi… descoperit scriitorii, pictorii, muzicienii, filosofii, arhitecţii, sculptorii, profesorii, actorii şi, implicit, ne vom fi … maturizat cultural? Sau, pînă atunci, n-ar fi mai bine, pentru a ne antrena spiritul competitiv, să ne înscriem pentru 2022, ca aspiranţi la titlul de capitală europeană a munţilor, sau a bicicletelor ori a magnoliilor, a anotimpurilor (cum am zis şi aici, pe Braşov, oraş magic) sau chiar a culturii cartofului şi sfeclei de zahăr, că tot s-or găsi şi-or ajuta, inclusiv nişte oportunităţi electorale şi, poate, cîte-un os de ros? Părerea mea (de îndrăgostit de Braşov)! 

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!