Mici și mitici

Cînd altcîndva și cum altfel, dacă nu acum de Centenar, era momentul suprem în care să ne dovedim și să ne lustruim micimea și… miticismul?  Acum, fiindcă evident pînă la… Bicentenar alții vor avea, probabil… „onoarea” s-o facă la rîndul lor. Cred că a devenit un truism plictisitor și obositor să mai enumerăm faptele ultimilor ani (de la penale, la constituționale și de proprietate) – pe care, pînă la urmă, fiecare le știm și le recunoaștem sau nu potrivit percepțiilor, cogniției și memoriei noastre, suficient încît să le subiectivăm ca să ne devină „adevăruri” personale. Iar de aici și pînă la a ne folosi de aceste „adevăruri” într-o nouă luptă de clasă, noi între noi, despre care se va scrie în manualele de istorie peste 50 de ani (istoria cui însă nu vom ști: a unei nații, a unui teritoriu?) nu a fost decît un pas mesteșugit și umplut atît cu ignoranța, amnezia la trecutul apropiat și frustrările noastre (ale tuturor, indiferent de „culoare”) cît și cu manipulările necesare. Necesare cui și de ce? Să nu fim naivi, țara nu mai e azi altceva decît o marfă și totul se joacă la fel ca între negustori… cinstiți. Și nu ar fi fost doar o marfă dacă noi eram altceva decît mici și mitici în ultimii 30 de ani și nu am fi îngăduit asta. De ce avem acum senzația că criza asta este mai acută, asemănătoare celor din anii ’90? Probabil fiindcă acum s-a făcut „sorocul” să se desăvîrșească ceva și să se pună capacul… De ce acum realizăm acut că țara asta a fost golită în ultimii ani de conținut, de conținutul ei uman? La propriu, mai ceva decît bulgarii, grecii, albanezii, polonezii, sîrbii sau ungurii din care nu știu cîți au luat calea bejeniei așa cum ne-am depopulat noi! Probabil, fiindcă trebuia să ne resemnăm și la asta, ca să ne fie mai… ușor, am mai adăugat (cu mîna noastră și cu ajutorul „dezinteresat” al altora) și puțină cucută și dușmănie și ne-am rupt încă în două-trei ăștia care am mai rămas.
centenar
La 100 de ani de la Marea Unire suntem acum vreo optsprezece milioane de Românii dezbinate și încolțite de suspiciune și ură – fapt din nou istoric și, cred, unic prin părțile de lume care contează pentru scripte. Ce-i drept… altfel prea am fi fost… bogați!

P.S. – Și cum zicea cineva, să nu mai vedem conspirații peste tot, cînd de fapt toate se explică prin ticăloșie și prostie! Sau cum spunea Mitică:  „- Nu face pe prostu’, monşer, c-apoi te pomeneşti că rămâi aşa!”  😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Avem un an. Nou. Cum îl folosim?

Avem, iată, la-ndemînă un an nou şi o inflaţie de „instrucţiuni de folosire” ale acestuia, venite pe toate canalele posibile şi imposibile, de la numerologi, astrologi, analişti, stilişti, editorialişti, prezentatori de ştiri, comentatori de ocazie, politicieni sau gospodine înzestrate cu datu-n bobi. Media ni le dă, ni le pune şi-n desagă, breaking-news-uri să ne-ajungă, aşa că avem de unde alege. Înţelegători, ne facem c-am băgat la cap, că ne luăm notiţie şi toată lumea e împăcată. Ne-am făcut, iată, datoria, toţi „pupat Piaţa Endependenţi”! Vorbim, nu-i aşa, pînă aici despre un atît de inflamat (in)conştient colectiv cam rupt de realitate.
Fiindcă realitatea-i buba! Aici, fiecare dintre noi ştim ce ne dorim şi „la cumpăna dintre ani„, cum se zice, cu altruismul din dotare, echipat în frac sau rochie de seară, le dorim şi celor din jur pe măsură, la fel cum ne dorim şi nouă: binele din micile noastre banalităţi casnice.
Avem, aşadar, şi-i firesc, două, sau trei, planuri separate în care ne proiectăm „noul an” garnisit însă mereu, cu metehnele celor vechi. Cel al realităţilor „de la televizor” şi, mai nou, din „comunicarea virtuală”, cel intim, personal şi cel colectiv care, se zbate să răzbată printre primele două.

Ei bine, întrebarea ce… se pune e cum rezolvăm „cestiunea” asta, a „anului nou mai bun” al neamului, ocolind ridicolul pompos şi iluziile penibile, asezonîndu-ne la realitate? Adică, ce avem de n-avem şi ce putem (ce putinţă şi voinţă avem?!) ca să rezolvăm problema? Un posibil şi lesnicios răspuns ar putea veni, hăt de departe, de la Feuerbach care zicea că „Epoca prezentă preferă semnul faţă de lucrul semnificat, copia faţă de original, imaginaţia faţă de realitate, aparenţa faţă de esenţă fiindcă acum numai iluzia este sacră, iar adevărul este laic.”  Fiindcă, dacă vrem un an mai bun, bine-ar fi ca la… „cumpăna dintre ani”, spre 2014, să dovedim că ne-am făcut, în sfîrşit, minime iluzii pentru minime deziluzii.
Ei bine, n-avem o ordine constituţională bine legată la şireturi, n-avem un stat care să-şi fi definit limpede statutul şi drepturile şi obligaţiile faţă de cetăţeni, avem un preşedinte căzut în ilegitimitate şi-un rege sacrificat, n-avem o economie, n-avem o putere şi o opoziţie sănătoase, n-avem imagine, avem sărăcie şi nevoi şi neputinţă şi hoţie şi mai ales n-avem un scop, n-avem o ţintă, o definiţie a noastră, un plan, un proiect de ţară. Avem, în schimb, orice… altceva şi mai ales o republică într-o infinită tranziţie spre niciunde, o criză nesfîrşită şi o lungă şi grea reformă care e gata-gata să se împlinească-n firescul sfîrşit al lungii şi grelei suferinţe…
Aşadar, ni se dă un an, instrucţiunile de utilizare şi ştim, iată, de acum ce avem de făcut! Şi-l mai avem şi pe Caragiale cu anul lui trecut. Şi… Doamne-ajută sau, după caz, Doamne Fereşte!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune şi La mulţi ani! 🙂

Bibani, şalăi, babuşte. Marele nimic

Alegerile, campania, apoi… c(h)ampania (lor)! Numai mîine nu-i poimîine! Şi-i „Anul Caragiale” pe mai departe, încît întrebarea-mi rămîne „Eu cu cine votez?!”. Acum se fac listuţe, se urzesc lovituri, se scufundă catindaţii în… bazine (heleştee, dacă doriţi!) electoarele mai fertile! E o vreme bună pentru bibani, şalăi dar mai tristă pentru babuşte. Ei între ei şi ei cu ale lor! Nimic din toate aceste „jocuri” nu mă mai priveşte însă. Aş fi încă prea naiv să mai cred aşa ceva! Şi ei ştiu asta. Apoi vor veni cu afişele lor, cu listele lor de „realizări” trecute şi promisiuni viitoare pentru un alt mandat. Nimic din ce e scris în pliantele lor nu mă priveşte, realizările nu le văd iar de promsiuni mi-e podul plin. Şi ei ştiu asta! Ba mai mult, în ignoranţa-mi recunosc că nici măcar nu am habar cine-mi sunt deputaţii şi senatorii de „colegiu”! Drept pentru care pot fi taxat că-mi dau iar cu părerea despre ceva ce nu cunosc! O fi vina mea, nu ştiu, că nu m-am băgat în vorbă. Dar zău, dînşii au fost atît de uninominali încît mi-au devenit absolut anonimi! Aşa că, cred că la întrebarea genetic mioritică de mai sus, eu unul nu-mi văd mai deloc… „aleşii”, la nivelul lor local.(Cu o singură excepţie concretă, poate, cea a senatorului Ghişe – dacă cumva îmi va intra pe vreo listă, p-aci prin cartieru’ meu!)
Rămîne de discutat însă cum mă voi raporta cu votul meu (dacă va fi, fiindcă se poate să nici nu fie!) la „trendul” general, naţional şi la corespondenţa acestuia cu aşteptările mele. Aici susţin salubritatea şi vidanjarea a tot ce este pestilenţial – şi se ştie despre ce e vorba! Dar cine să fie… „vidanjorii”?! Privind puţin în urmă nu pot decît să constat că voinţa a 7,4 milioane de români a fost ca şi cum nu ar fi existat, vîndută pe o „lovitură de stat” isterică şi imaginară, că aceia care ar fi trebuit să puncteze din greu sunt timoraţi, blazaţi şi-n pană de idei, că li se trage preşul de sub picioare constant fără să cîrîie şi că se iveşte pe metereze o masă politică… mov de un populism tabloid şi o lipsă de fond năucitoare. Despre masa politică dreaptă şi oranj nu am ce discuta fiindcă îmi e exclusă a priori din vederi, de multă vreme, atît ca obiect cît şi ca subiect.
Atunci? Pe bune, eu cu cine votez? Mai bine-mi pun o veche placă Electrecord şi-ascult, nostalgic:… „Mai e putin, mai e un pic/ Pana la marele nimic”! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Update – Înţeleg că Adrian Sobaru încearcă cu greu să strîngă semnăturile pentru a putea candida pentru un loc în parlamentul din balconul căruia s-a aruncat în decembrie 2010. Mă întreb dacă va reuşi să le adune…

P.S. – Citibil şi aici: Power&Politics World

Proprietate privată! Întrebări, Mitică?

Pentru început aş remarca faptul că Anul Caragiale este, iată, cinstit în chip fabulos. N-ar fi sperat, cred, nici Nenea Iancu şi nici Mitică la un asemenea festin de ziua lor!
În prelungirea acestui gînd apoi, fapt deloc surprinzător pînă la urmă, constat că românii (n-aş spune România, fiindcă nu are cum!) s-au rupt din nou în două sau trei. În cîteva zile s-au acumulat şi consolidat duşmănii pe cap de locuitor de ne-au cocoşat (adăugate la cocoaşele noastre oricum suficiente şi foarte concrete). Sunt de-a dreptul surprins cîte lecţii mi-au fost aplicate, cîte sfaturi, cîte învăţături mi s-au dat de către o sumă de cetăţeni (desigur binevoitori anonimi) sau de docte personaje cu nume şi prenume, aici pe această pagină sau pe altele ce-mi aparţin. Toţi au considerat necesar să mă îndrepte, să ma aducă pe drumul cel bun, spre binele meu şi al ţărişoarei, fiindcă sunt, nu-i aşa, o oaie rătăcită care nu poate sau nu vrea să înţeleagă răul la care e părtaş şi pe care-l propagă spre întortochiatele căi ale minţilor celor mulţi. Citind de-a curmezişul, ca să-şi satisfacă obsesiile şi să-şi justifice exhibările partizane, le-am surprins rînjetele satisfăcute în a-şi argumenta lipsa argumentelor, simptomatic, fie cu cîte o înjurătură sau aducere a mea la zidul epitetelor… dezonorante, fie cu ameninţări trecînd de benignul „las’ c-o să vezi tu!”…

În privinţa celor ce-au dus la această situaţie, da continui să cred că lucrurilor trebuiau să li se schimbe cursul. Şi eu am fost de părere însă că modul în care ele s-au schimbat ar fi putut fi altfel, fără derapaje. Dacă ele s-au produs asta nu însemnă şi că e sfîrşitul lumii. Cum am fost de acord şi cu faptul că, din grabă şi nepricepere, iată unui anumit personaj i se atribuie acum o nedreaptă statură de erou naţional, cu aferentele beneficii electorale. Eu unul aş fi preferat, şi aştept încă, anticipatele, cît mai grabnic. Despre insuportabilitatea „atmosferei” am scris de altfel constant pe aici de ani buni iar cine e curios să-mi afle motivele poate căuta ce şi cum. Lucrurile îşi urmează, iată cursul, şi vor intra, sper, în firescul lor, în sfîrşit, respirabil (în alte „avantaje” pentru noi, muritorii de rînd am învăţat de mult să nu mai cred!).

Binevoitorilor sau nu, de mai aproape sau de aiurea, aş vrea să le spun că mă bucură vizitele lor, mă onorează cu atît mai mult cu cît au a aduce argumente şi mă pot incita la dezbateri oricît de contradictorii ar fi acestea. Celor (postaci de meserie sau nu) ce au însă chef să mă „pună în discuţie”, pe… prispă sau la… telefon cu cunoştinţele, fiindcă am avut tupeul să le ating idolii de mucava sau convingerile n-au decît, în orice termeni o fac. Trăim într-o lume… liberă. Totuşi le-aş aduce aminte că gîndurile-mi, opiniile-mi sunt proprietate personală (pînă la o contrară asumare a… răspunderii pe tema asta!). Le-aş spune că e de bun-simţ ca atunci cînd te duci la cineva să baţi la uşă, să te ştergi pe picioare, să îţi laşi bocancii pe preş şi să dai bineţe. Pînă acum nu am închis nimănui uşa-n nas însă de azi voi avea grijă să nu mai dau satisfacţie rînjetelor celor care aveau senzaţia că li se cuvine să-şi verse cuvintele şi lăturile aici sau în alte locuri „virtuale” cere-mi aparţin. Din cînd în cînd, salubritatea e necesară!


Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

P.S. Făceam şi în alt loc o analogie: ceea ce se petrece e ca în fotbal. Microbişti şi cunoscători înfocaţi fiind, asistăm la un meci. Cele două echipe joacă, cu trofeul pe masă, şi joacă pe prime grase de joc. Noi vociferăm, cîntăm, huiduim şi din cînd în cînd spargem cîte-o sămînţă şi mai bem o bere. La final, băieţii îşi încasează trofeul, primele în uralele mulţimii. Cîţiva microbişti îşi smulg părul de ciudă şi strigă că i-a furat arbitrul. Ascultînd „recursul etapei” mai căutăm o bere însă de cele mai multe ori constatăm că frigiderul nostru este deprimant şi trist de gol! Între timp băieţii şi-au schimbat şi tricourile şi dansează în vestiare.

Definiţia cui şi pentru ce?…

Borges a spus undeva: „Cred că Republica Argentina este la fel de misterioasă ca şi Universul. Nu o pot înţelege”. Nu ştiu dacă o spunea cu respect, cu admiraţie sau cu o politicoasă distanţare faţă de ţară el fiind un trăitor al cărţilor, dar a spus-o frumos. Şi uite-aşa, mă întreb însă dacă cineva – şi mă refer la nişte scriitori, la nişte gînditori, la nişte conştiinţe cu aură adică! – acum ar mai putea gîndi România în acest mod, să o definească printr-o metaforă, printr-o definiţie memorabilă, admirativă sau, dimpotrivă, demolatoare, dar făcută cu respect faţă de subiect. Nu ţin minte să fi auzit în ultimii ani (20 poate) o „definiţie” a României – în afară poate de încercările unui Brucan cu memorabila „Pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani” sau ale lui Dan Puric privind o „Românie profundă, a lui Moş Ion Roată” şi în afară de cele poetice, gen Adrian Păunescu sau Grigore Vieru care, probabil, zac pe undeva… Dar nu, astea nu sunt definitii. Cum nu sunt nici „România este Zu” sau „România este o ţară de pesimişti”, după cum a spus un fotbalist, sau „România este ţara cu cele mai cunoscute curve”, după cum zicea o actriţă, sau butada mai veche a lui Mircea Badea… Ori astea sunt cel mult nişte constatări.
Dilemei ăsteia existenţiale (sic!), inutilă pînă la urmă, cu vocaţii de leapşă de sîmbătă, eu unul i-aş căuta o variantă de răspuns pe aici pe undeva: fie nu are cine azi să mai gîndească România în nişte termeni definitorii, fie nu mai există… chiar „subiectul” unei asemenea gîndiri, fie… nu mai există nici una nici alta!

P.S: Caragiale, la vremea lui, a răspuns superb cu o întrebare: „Ţară-i e asta, mă?!” 😉

Servus, Blogolume!
Simona spune despre nişte panseluţe care s-au dovedit a fi… petunii! Aparenţele… 😉 Gabriela caută răspunsul unor uşi închise, întredeschise, deschise… La Dan găsesc şi înţeleg şi consimt – ceea ce contează. Onu scormoneşte printre nişte întîmplări vechi şi îmi aratăcum totul e un fir de aţă… Printre povestile întîmplărilor Irennei, nişte fiori alungaţi cu… responsabilitate 😉 Mihaela defineşte simplu totul cu nişte flori de bună dimineaţă… Gigi are o… iscusită fabulă cu o broască portocalie! ;)…  La Geo am dat de un cîntec… Sper sa ajute ;)!

Curat Constituţional! Muzica!!!

Încerc, dar nu-mi iese (inconsecvent, deh!), să mă ţin departe de bîlciul a toate înconjurător pus în operă de prim-preşedintele de partid şi de stat şi lacheii lui. Şi constat zi de zi ceva: este remarcabilă măiestria aceasta prin care ni se trage cu repeziciune în fiecare zi preşul de sub picioare ca nu care cumva să băgăm de seamă ce dumicaţi (nu) băgăm în gură. Ieri vorbeam despre o chemare la ordin(e), azi vorbim despre cît de… neconstituţională este revizuirea Constituţiei, alaltărieri vorbeam despre un proces la nivel înalt, mîine o să vorbim despre conducerea televiziunii publice, poimîine vom fi uitat de mult o făcătură de Referendum… Manipulările merg ca unse şi mînă-n mînă cu extraordinara noastră capacitate de a ridica la grad de firesc tabula rasa. Ce-i lipseşte chelului?!… Ne îmbăţoşăm, vociferăm azi, pizmuim, urîm sau adulăm împărţiţi în tabere pentru ca mîine să ridicăm din umeri sau să privim candizi la lucrurile deja întîmplate, strecurate pe sub uşă.
Astăzi ne alăturăm corului de operetă şi ne întrebăm: Camera Reprezentanţilor? A reprezentanţilor cui?! Mîine vom constata că avem o nouă Lege electorală. Poimîine că trăim în cea dintîi, deplina, unica Republică Prezidenţială, imunizînd perfect locatarul de la Cotroceni. Ei şi? Ce-i cu asta, atîta vreme cît se vor găsi suficiente motive să uităm!? Trăiască! Încă o diversiune decretată? Încă o criză? Să fie primită! Curat Constituţional! Muzica!!!

Servus, Blogolume!

Mihai îmi arată că am putea avea ochi şi pentru altceva. Salubrizare…
Diana… aproape mă convinge că… Ele nu sunt multilateral… dezvoltate… 😉
Rose mă convinge că inima poate fi făcută să pulseze. Mai ales cu gîndul spre Acasă.
Cristian ştie cum arată hemoragia iluziilor. Şi eu ştiu şi încep să autopsiez trupul… de după!
Daurel presimte nişte tendinţe din blogosferă. Încerc să le ghicesc. Pe termen… scurt 😉

Pentru cine bat clopotele, stimabililor?!

Zi de duminică. Românii, parte dintre ei, merg la biserică. Parte din ei fiindcă mai cred, alţii din automatism, „de ochii lumii”, din rutină ca atunci cînd îşi fac cruci trecînd pe lîngă biserică fie că sunt la volan fie că nu au prins loc în autobuz… România, ţară fundamental creştină.
Zi de duminică şi… întîmplător Traian Băsescu îşi gravează numele pe clopotul bisericii de un milion de euro din incinta Cotrocenilor, iar Mircea Geoană participă la sfinţirea clopotelor Bisericii Evanghelice din Bistriţa. Nu mai contează că Biserica de la Cotroceni a mai fost reconstruită şi deschisă o dată de pe vremea lui Ion Ilescu, nu mai contează că, probabil, Mircea Geoană nu prea are nicio treabă cu Biserica Evanghelică. Fiecare dintre ei ştiu însă că drumul spre Biserică e pavat cu voturi. Şi mai ales dacă asta se întîmplă să coincidă cu o „baie de mulţime”… Normal că nu mă aşteptam la altceva. Milioanele investite în biserici de către Putere trebuiau să dea roade, pareteneriatul trebuia arătat lumii. Aşa că declaraţia lui Băsescu cum că „Multumesc mult tuturor, multumesc Bisericii Ortodoxe romane, multumesc tuturor romanilor si ii asigur ca parteneriatul dintre puterea politica si Biserica Ortodoxa romana, parteneriatul dintre preoti si cetatenii Romaniei, este solutia care ne duce in unitate si bine mai departe”, este firească. Geoană a fost mai diplomat vorbind despre unire în faţa „acestui an cu multe incertitudini si riscuri”.
Crin Antonescu a fost şi el la biserică, dar la Tivoli, în Italia unde s-a cununat religios cu Adina Vălean. Nici asta nu ştiu cît de bine dă în ochii atîtor credincioşi alegători chiar dacă pretextul a fost tocmai acela de a nu amesteca viaţa personală a candidatului cu politica. Puteau să o facă în România, mai ales că s-au cununat şi pe la Bruxelles… Iar Becali chiar merge la biserică, ştim toţi asta şi nu ne îndoim de buna-i credinţă.
În alt colţ al ţării, la Iaşi, Moaştele Sfintei Cuvioase Paraschieva îşi aşteaptă şi ele, cred, luminatele prezenţe ale „catindaţilor”, eventual în coate şi genunchi …
La aceste scenete de doi lei, întrebarea rămîne, parafrazînd filmul după Caragiale al lui Lucian Pintilie: „Pentru cine bat clopotele, stimabililor?”. Pentru Emil Boc, ştim, mîine-poimîine. Dar pentru restul? 😉