Catedrala și Centenarul celuilalt

Nu știu ce am construit noi, generațiile din urmă, în ultimii douăzeci de ani și ceva în țara asta, ce am dus la bun sfîrșit. Aș ști însă, în schimb, să spun cam ce am dărîmat, dacă ar mai avea vreo relevanță… Dacă astăzi avem doar „inteligența” de a „argumenta” în bani (120 milioane de euro) și… oportunitate  ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului înseamnă că la atît reducem însemnătatea ei și mă opresc din a comenta mai mult, amintind doar în treacăt că un rînd de alegeri parlamentare costă 40 de milioane de euro, unul de alegeri prezidențiale sau un referendum vreo 30 de milioane, un stadion național a costat 200 de milioane de euro, iar cel mai scump mall, ce-i drept din bani privați, (din cele, destule, apărute pînă acum!) din România a costat 300 de milioane de euro!… La acest calcul nu cred că judecata contemporaneității contează, cît judecățile ce ni se vor aplica peste 30 sau peste alți 100 de ani și tare mă tem că numai această Catedrală Națională ne va fi trecută în dreptul realizărilor de reținut, în condițiile în care nu despre bani a fost vorba, fiindcă bani au fost și pentru școli și pentru spitale și pentru autostrăzi, cît despre cine și cum i-a gospodărit pe măsura scopului lor.
Dar asta e chestiunea acum, la un pas de Centenarul nostru (fiindcă se vede în ce fel e luat în seamă și acesta, mai cu seamă de către Stat, dar și de către unii dintre noi!) și în… prag de Catedrală? Poate că ne avem noi înșine, fiecare, cîte un Centenar și cîte o Catedrală personale. Ce nu avem însă? Putința de a dovedi că le putem pune împreună la un loc și că suntem capabili să respectăm atît Catedrala cît și… Centenarul celuilalt, fără a-i mai deșerta în minte și în suflet un hîrdău cu lături…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Un Centenar ratat

„Vom avea de sărbătorit în acest an câteva date de aur. În sunetul festivităților, cel mai semnificativ semnal sonor pe care îl putem da ar fi un minut de tăcere (…) pentru ca România mea să devină România noastră”, spune într-un document strategic, de Stat…
Și tăcere a rămas… Și o sumă de inițiative și momente particulare izolate – unele doar de marketing. Și sunetul festivităților! Steaguri, cîteva, artificii, fanfară!  Atît.
Un Centenar ratat… Dar, în definitiv, de ce să fi avut noi, România, un Centenar real, asumat cu un adevărat sens al cuvîntului,  ca semn că am mai avea o identitate?…
Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O mînă de ţară.

Frumos gestul lui Horia Ţigănuş, cu această mînă de ţară. O mînă de lut, de dor, din Ţara Eroilor, cu tricolor, trimisă uşor te miri cui şi în ce zare, o mînă de pămînt de ţară, de ţinut în mînă, uşor de purtat în buzunar sau de ţinut la masă… Creaţiile-gest ale artistului braşovean sunt ştiute aici în vatra noastră şi nimerit ar fi să fi fost urmate şi de altele, ale fiecăruia dintre noi. La 100 de ani, România ar mai putea fi încă aşa, o Românie Mare a micilor fapte însemnate. Mulţumesc, Horia!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Mici și mitici

Cînd altcîndva și cum altfel, dacă nu acum de Centenar, era momentul suprem în care să ne dovedim și să ne lustruim micimea și… miticismul?  Acum, fiindcă evident pînă la… Bicentenar alții vor avea, probabil… „onoarea” s-o facă la rîndul lor. Cred că a devenit un truism plictisitor și obositor să mai enumerăm faptele ultimilor ani (de la penale, la constituționale și de proprietate) – pe care, pînă la urmă, fiecare le știm și le recunoaștem sau nu potrivit percepțiilor, cogniției și memoriei noastre, suficient încît să le subiectivăm ca să ne devină „adevăruri” personale. Iar de aici și pînă la a ne folosi de aceste „adevăruri” într-o nouă luptă de clasă, noi între noi, despre care se va scrie în manualele de istorie peste 50 de ani (istoria cui însă nu vom ști: a unei nații, a unui teritoriu?) nu a fost decît un pas mesteșugit și umplut atît cu ignoranța, amnezia la trecutul apropiat și frustrările noastre (ale tuturor, indiferent de „culoare”) cît și cu manipulările necesare. Necesare cui și de ce? Să nu fim naivi, țara nu mai e azi altceva decît o marfă și totul se joacă la fel ca între negustori… cinstiți. Și nu ar fi fost doar o marfă dacă noi eram altceva decît mici și mitici în ultimii 30 de ani și nu am fi îngăduit asta. De ce avem acum senzația că criza asta este mai acută, asemănătoare celor din anii ’90? Probabil fiindcă acum s-a făcut „sorocul” să se desăvîrșească ceva și să se pună capacul… De ce acum realizăm acut că țara asta a fost golită în ultimii ani de conținut, de conținutul ei uman? La propriu, mai ceva decît bulgarii, grecii, albanezii, polonezii, sîrbii sau ungurii din care nu știu cîți au luat calea bejeniei așa cum ne-am depopulat noi! Probabil, fiindcă trebuia să ne resemnăm și la asta, ca să ne fie mai… ușor, am mai adăugat (cu mîna noastră și cu ajutorul „dezinteresat” al altora) și puțină cucută și dușmănie și ne-am rupt încă în două-trei ăștia care am mai rămas.
centenar
La 100 de ani de la Marea Unire suntem acum vreo optsprezece milioane de Românii dezbinate și încolțite de suspiciune și ură – fapt din nou istoric și, cred, unic prin părțile de lume care contează pentru scripte. Ce-i drept… altfel prea am fi fost… bogați!

P.S. – Și cum zicea cineva, să nu mai vedem conspirații peste tot, cînd de fapt toate se explică prin ticăloșie și prostie! Sau cum spunea Mitică:  „- Nu face pe prostu’, monşer, c-apoi te pomeneşti că rămâi aşa!”  😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Un gînd la… Centenar

Surprind pe aici, pe feisbuc, o „discuție”, asemeni celor mai multe, „pe contre”: un tînăr #rezistent apostrofează un… fost tînăr al anilor ’90, probabil #golan pe atunci, în legătură cu societatea și politica românească din acei ani: „Dumneavoastră și generația dumneavoastră unde erați? Împrăștiați cu rahat în tineri, dar uitați în mod convenabil eșecul recunoscut al generațiilor trecute…”
Observ cum tot mai acut, în lipsa argumentelor și a unor minime cunoștințe de istorie, „cei de acum” ajung să se lepede bezmetic și aproape violent – cu ură,  cu o cruzime care nu știu de unde vine și cum ajunge pînă în stradă – de cei din generația părinților lor, ori a generațiilor din preajmă, trecute. Ei ridică acuzator degetul, judecă și pun sentințe asemeni unor stăpîni ai adevărului absolut, cam așa: „Ne dezicem de voi. Ați nenorocit țara! Ați fost un eșec!”  Adică sunt convinși că au, încă, în față niște rebuturi, numai „bune” de dat pe mîna … salubrității.
Ce uită sau nu știu acești tineri avîntați, superficiali, frumoși și liberi? Avem, cred, fiecare dintre cei care înțeleg despre ce vorbesc un răspuns al nostru, lesne de dat și amar. Eu unul nu aș fi îndrăznit să gîndesc așa despre cei din generația părinților mei, fiindcă…
A cîta ruptură, a cîta formă de dezbinare (cu manipulările aferente cu tot), a cîta bucată dintr-o Românie sfîșiată e aici? Parcă Cioran a spus că „România este eşecul permanent”, dar o spunea… sperînd, nu dorindu-și să facă o premoniție. Cred că eșecul acela este desăvîrșit acum, chiar prin atitudinea asta a „generațiilor viitoare” și aș fi curios să aud răspunsul lor la întrebarea: „Dumneavoastră și generația dumneavoastră unde erați?”, peste vreo 20 de ani…

P.S. – copiez acest text (o voi mai face și cu altele) de pe… „feisbuc” aici din cauza senzației de futilitate și de vremelnicie pe care acesta mi-o lasă zi de zi.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Faţa şi reversul lumii. Camus

Ne plîngem că nu mai avem timp, că nu ne mai regăsim. De fapt, cred, sub pretextul ăsta ne ascundem, ca sub preş, comoditatea, superficialitatea, poate laşitatea. Avem scuza, ne zicem, şi mergem senini mai departe, „izbăviţi”. Suntem în conflict cu timpul, de nu mai încăpem în el sau lucrurile stau mai simplu, într-o întrebare: ni-l mai merităm?
Tot din „relaţia” asta afectivă face parte şi „situarea” vis-a-vis de des afişatele noastre… cărţi de căpătîi, de lecturile-pansament şi de autorii adulaţi. Ne luăm, aşadar, colacul de salvare al unor superbe citate şi cu o dulce ipocrizie ne raportăm prin cărţi şi la memorie, dacă nu chiar la copilărie. Încă o izbăvire!
O fac şi eu şi, la un anumit timp, îmi împrospătez, iată, cele cîteva cărţi de pe noptieră, gest ce mi-ar putea aminti de udatul sau schimbatul tandru al apei florilor. Nu întîmplarea face să fi deschis aşadar spre recitire zilele astea un Camus (sună ca şi cum aş fi deschis o sticlă de coniac dichisit, ştiu!). Azi umanitatea celebrează Centenarul Camus. Şi am găsit acolo mai mult decît un aforism, una dintre acele fraze care îţi furnică neuronii, te înfioară la propriu, şi care te poate însoţi prin toate vîrstele. Iată – şi veţi intui poate, înstrăinarea-mi şi legătura cu cele dintru început:

„Un om contemplă lumea şi celălalt îşi sapă groapa; cum să-i separi? Oamenii şi absurdiatea lor? Dar iată surîsul cerului. Lumina creşte şi în curînd va fi vară. Şi iată ochii şi glasul celor pe care trebuie să-i iubim. Sînt legat de lume prin toate gesturile mele, de oameni prin toată mila şi recunoştinţa mea. Între această faţă şi acest revers al lumii nu vreau să aleg, nu-mi place să aleg. Oamenii nu te vor lucid şi ironic. Spun: „Înseamnă că nu eşti bun”. Nu văd legătura. Desigur, dacă-l aud pe unul spunînd că e imoralist, înţeleg că simte nevoia să-şi făurească propria morală; dacă un altul afirmă că dispreţuieşte inteligenţa, ghicesc că nu-şi poate suporta îndoielile. Dare asta pentru că nu-mi place cînd se trişează. Curajul cel mare rămîne acela de a privi cu ochii larg deschişi atît lumina cît şi moartea. Cum să arăt drumul care leagă această mistuitoare dragoste de viaţă de această tainică disperare? Dacă ascult glasul ironiei, cuibărită în adîncul lucrurilor, ea mi se dezvăluie treptat. Clipind din ochii mici şi limpezi, îmi spune: „Trăieşte ca şi cum…” Căci, în ciuda multor căutări, asta-i toată ştiinţa mea.

La urma urmei, nu sunt sigur că am dreptate. Dar nu asta-i important, dacă mă gîndesc la povestea acelei femei. Trăgea să moară, şi fata ei o îmbrăca pentru mormînt în timp ce mai era încă vie. Se pare, într-adevăr, că treaba se face mai lesne cînd membrele nu sunt ţepene. Dar e ciudat totuşi cît de grăbiţi sînt oamenii printre care trăim.” (Albert Camus, din „Faţa şi reversul”- 1937)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

N-avem ce face… Ionesco!

Lumea celebrează azi centenarul lui Eugène Ionesco… UNESCO a decretat anul ăsta ca fiind „Anul Eugène Ionesco”. Şi noi îl celebrăm, prin simpozioane şi articole de ziar iar piesele-i sunt jucate atît şi cum ne este… permis din cauza incredibilei – pentru noi – opoziţii a fiicei sale, Marie-France Ionesco, care ar vrea să şteargă cu buretele originea românească a lui Eugen Ionescu. De fapt, pentru ce îl celebrăm pe Ionescu? Pentru orgoliul nostru ca el să fi purtat un nume cu rezonanţe româneşti sau pentru opera sa pe care o preţuim ca pe oricare altă operă a oricărui alt mare gînditor? Dacă Eugène Ionesco a scris în jurnalele sale:„ […] O jale fără margini mă prinde la gândul că va trebui să stau tot timpul, o viaţă întreagă, în ţara asta. Am sentimentul că sunt condamnat la un exil perpetuu, la puşcărie, la ocnă. De ce am venit, când eram mic, în ţară, de ce n’am rămas la Paris ? Ce caut eu aici ? Ce caut eu aici ?“ (toate „spusele” de genul ăsta, aici), atunci de ce ne mai ambiţionăm să îl considerăm „de-al nostru”, să defilăm cu el suit pe culmile românismului? Cred că e suficient să-l citim, să-i jucăm piesele în franceză, dacă altfel nu avem voie, sau să nu le jucăm deloc dacă drepturile de autor ne sunt refuzate, aşa cum am face-o de pildă şi cu un Samuel Beckett. „Eugène Ionesco, scriitor francez de origine română”? Cred că prea multora propoziţia asta nu le sună deloc bine. Ce-ar fi atunci să le dăm satisfacţie şi să ne vedem mai departe de… teatrul vieţii noastre suficient de absurdă?

Tot din Jurnalul („în fărîme”, 1967) al lui Ionesco mi-au căzut bine astea:
„Sînt la vîrsta cînd îmbătrîneşti cu zece ani într-unul, cînd o oră nu face decît cîteva minute, cînd nici nu mai poţi înregistra sferturile de oră. Şi totuşi, tot mai alerg după viaţă în nădejdea de-a o prinde în ultima clipă, cum te arunci pe scara vagonului unui tren care pleacă. Îmi aduc aminte de sfertul de oră de recreaţie de la şcoala comunală. Un sfert de oră! Era lung, era plin; aveam timp să găsim o idee de joc, să-l jucăm, să-l terminăm, să începem altul… (…) Soarele, stelele se învîrteau în jurul meu, iar eu rămîneam neclintit în mijlocul lor. (…) Nu ştiu începînd din ce moment, am făcut pesemne ceva ca un pas. Cum s-a petrecut asta? Începînd din acel moment însă s-a instalat un trecut. N-ar fi trebuit să mă clintesc din loc, m-am trezit tîrît în horă, luat pe sus de mişcare, de vîrtej. A alerga după prezent asta înseamnă a fi în timp. Alergi după lucruri, alergi cu lucrurile, curgi, te scufunzi…”

„Mă întreb cum de mai e posibil să mă pasioneze sau măcar să mă preocupe problemele economice, sociale, politice din moment ce ştiu 1) că o să murim; 2) că revoluţia nu ne salvează nici de la viaţă, nici de la moarte; 3) că nu-mi pot închipui un univers finit, nici un univers infinit, nici un univers, nici finit nici infinit. (…) Mă aflu acum într-unul din acele momente cînd mi se pare că pentru prima oară îmi spun că descopăr cum că existenţa n-are drept scop nimic altceva decît moartea. N-avem ce face. N-avem ce face. N-avem ce face. N-avem ce face. Pe deasupra mai e şi condiţia asta de marionetă trasă de sfori, cu ce drept sînt o bătaie de joc?
Mi se întîmplă încă să fiu uimit că nu mai am doisprezece ani.”

P.S.: Freddie Mercury şi Queen… fiindcă am uitat acum două zile… Zile şi uitare care oricum nu contează… pe scara vagonului unui tren 😉