Zîmbetul de pe Calea Victoriei. Un gen dispărut…

Cum arată 30 de secunde de visare? Poate că am privit preţ de acest timp chipul în somn al celei (sau celui) de lîngă mine. Poate că m-am gîndit în acest timp că visează ceva, frumos, din moment ce zîmbeşte… Nu ştiu cîtă vreme a trecut de atunci, am uitat de fapt cînd am făcut-o… Apoi nu ştiu cînd cineva m-a  privit pe mine astfel gîndindu-se la visurile mele, nu mi-a spus-o şi nici nu am surprins momentul în fracţiunea de secundă a trezirii. Acum cred că înseamnă mult acea privire. Şi zic asta după ce tocmai am citit despre Alexandra Sandu, tînăra artistă care s-a gîndit să invite în studioul ei foto aproape 1000 de oameni pentru a le fotografia chipurile în 30 de secunde de vis… Fiind nişte şedinţe foto cred că surîsurile şi visele celor fotografiaţi au fost un pic forţate dar ideea mi se pare extraordinară. Să fotografiezi chipurile îndemnate să viseze gîndindu-se la ceva frumos… Să-i faci pe acei oameni să se gîndească la ceva frumos… Apoi declaraţia Alexandrei: „Românii sunt prea încrâncenaţi, trag cu dinţii de viaţă” a venit şi ea ca un „flash”… Nu ştiu dacă oamenii aceia fotografiaţi şi-au păstrat zîmbetul mai mult de cîteva minute dar cred în starea lor de bine indusă de acest experiment şi cred că vor zîmbi amintindu-şi întîmplarea. Nu i-as suspecta de nesinceritate… Şi cred că mulţi alţii vor zîmbi cînd le vor vedea chipurile în afişe lipite pe Calea Victoriei. Este un exerciţiu pozitiv acesta. Mai cred şi că zîmbetul de astăzi îţi aduce zîmbetul de mîine, cu efectele previzibile asupra zilelor şi aşa mai departe… Şi m-am mai gîndit la ceva aflînd despre încercarea Alexandrei: de cînd n-am mai citit o ştire pozitivă? Poate, totuşi, nu e un gen condamnat la dispariţie…

P.S. – Apropo de fotografii… Cine şi în ce fel mi-o fi şutit pozele din al doilea genunchi al lumii? Pe bune, mi-au… dispărut într-o bună zi. Poate cuiva nu i-a plăcut ceva, poate nu erau prea multe zîmbete acolo. Acum caut pe cineva să-mi ilustreze la loc şi acel genunchi. Nu cred că se va oferi cineva, prea ar fi o ştire… pozitivă 😉

Punct. Şi de la capăt?

Ziua de ieri a fost, cică, nici mai mult nici mai puţin decît ziua cea mai deprimată (sau… deprimantă?) din… istorie! Adică ziua în care ne-am cam dat seama, după Anul Nou, că „iarna nu-i ca vara”. Ştirea asta am citit-o ieri dimineaţa şi am vrut să urmăresc mersul zilei pentru a-mi confirma sau nu… deprimările (ori depresiunile?)…  Acum, zău că nu aş zice că am fost mai deprimat decît în altă zi de luni, zi predestinată unei nepermise lîncezeli, unei mahmureli nonalcoolice… Nu a fost nici o zi cu alte junghiuri intercostale, neştiute decît cele de pînă la ea…

Dar mi-am dat seama că a fost una dintre acele zile care dezleagă ceva… impasuri. Şi m-aş gîndi doar la cîteva dintre subiectele de agendă, care stăteau de ceva timp în suspans şi care, ieri s-au rezolvat: s-a dat drumul la gaz dinspre Rusia către Europa, ni s-a numit ministrul de Interne (Dragnea, de la PSD), evreii au zis că ies din Fîşia Gaza, iar marele poet Grigore Vieru a fost decorat, ca erou post-mortem, sub semnătura Preşedintelui (tîrzie şi aproape inutilă reparaţie, ca de atîtea ori, după dispariţia cîte unui nume de istorie!…) Iată cum o singură zi ne-a vindecat de trei dileme, care zăceau de multe alte zile nerezolvate. Ceea ce este însă şi mai interesant în istoria zilei de ieri este că a pregătit, că a fost precursoarea zilei de azi. Zi istorică.

De ce zi istorică? Să le luăm pe rînd. Astăzi, 20 ianuarie, legea lui Big Brother, Legea 298, intră în funcţiune, aşa cum scriam acum ceva timp, aici. Aşadar, de azi, viaţa noastră personală nu va mai fi la fel ca ieri… Intimitatea noastră va fi ceva mai relativă şi va trebui să învăţăm să ne dezbrăcăm în public, cu cît mai mulţi martori, ca adevăraţi şi devotaţi ţării cetăţeni ce ne ştim!. După telefonie urmează Internetul… Şi nu avem nicio garanţie, dar niciuna, că nimeni nu se va atinge şi de conţinutul comunicărilor noastre de orice fel! Legea asta sa va adăuga la isteria produsă deja de „cipizarea” oamenilor (prin chip-urile din documentele de identitate) şi controlul acestora prin RFID (radio frequency identification device).

De ce zi istorică? Azi va fi „uns”, cu fast, la Casa Albă, Barack Obama primul preşedinte de culoare al SUA (am mai scris şi despre el ceva) în care se adună speranţe cît în 10 preşedinţi şi care poate însemna un triumf istoric sau o dezamăgire istorică avînd în vedere pragurile disperării atinse deja de America şi restul lumii.

Dar poate toate astea nu fac nimic pentru o zi istorică. Poate nu poate fi vorba nici de punct şi nici de capăt. E doar o viziune, a mea, din fărîme, spre o zi. Şi, da, cum istoria nu se face aşa, din fărîme, şi tocmai de aceea, pentru a salva aparenţele, 🙂 din ambiţia mea de a rămîne ceva din ziua asta, hai să o ascultăm, hai să ascultăm această zi, altfel, ca pe un cîntec, fără să o mai scriem, fără să mai citim nimic despre ea: cu Norah Jones – cum altfel ?! 🙂