Singurătatea unui expirat

„Expirat”… „Nu mai departe de mîine”, mi-a zis azi, pe stradă, un prieten vechi, „nu mai privesc mai departe de mîine”. Vine o vreme cînd pentru ceilalți (societatea) nu mai conteaza deloc ce ai făcut, așa cum pentru tine asta e de fapt tot ce contează. Pentru ei e vorba doar despre „sarcinile” zilnice și despre felul în care le poți duce și în niciun caz despre raftul tău de trofee… coclite. Probabil, jungla românească își va avea curînd și partea ei binemeritată de cimitir al elefanților, aceea în care cei „bătrîni” și puțin obosiți se duc din vreme să moară un pic, să le facă loc, cu generozitate, celor tineri, grăbiți și avizi de afirmare.
Povestea prietenului meu e cît se poate de comună și ușor de găsit în felurite ipostaze, variante. Un tip sclipitor, încă tînăr în accepțiunea unei lumi normale, dintre primii decreței de felul lui ca vîrstă, a muncit „cu spor” doar pe cont propriu, doar cu mintea și cu mîinile lui, pînă în vremurile astea, cînd niște lupi tineri și pupători în curul sus pus al unuia, l-au rezolvat cu o țeapă și cu niște lucrări suflate la preț de nimic. Singur și fără proptele, aruncat în șanț, l-au lăsat puterile, suflul, și s-a lăsat ros și la trup și de… oameni. În cîteva luni și după o… masă de operație a ajuns de nerecunoscut. Singur, la propriu, obosit, fără piese de schimb și la rîndul lui doar o piesă uzată, bună să fie schimbată. Schimbată cu o alta, „a voastră, societății”, lustruită și în putere, fără zăbavă gata să spargă pietre pentru un viitor nu mai lung de o limuzină și de niște nopți albe de club. Mîinele, pentru prietenul meu e numai un mîine probabil și atît. Ros la trup și de oameni, îmi zice, în loc de „la revedere” (acel incert „la revedere”, cu jumătate de gură) un: „Sănătate, las’ că și mîine e o zi!” „Da, las’ că vine și rîndul lor!”, zic și eu, în gînd, printre dinți…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Buruieni. Cînd se termină neamurile…

Era o vreme cînd mergea o dată la două zile la cimitir. Răsădise şi cîteva rînduri de flori, după sezon: stînjenei, trandafiri bătuţi, panseluţe, gladiole, crizanteme pitice. De regulă smulgea beldiile cu palmele bătucite ca de pămînt, întorcea brazda cu o săpăligă, o uda din bidonul de apă… Aprindea o lumînare şi cobora dealul spre casă, împăcată. De sărbători sau la pomenirile din calendar se îngrijea, la fel, de toate cele. De cînd cu arşiţele astea, vara asta, nu a mai fost însă. De ceva timp se şi simţea tot mai slăbită, abia de mai reuşea să-şi care în casă, dimineaţa, găleata de apă pe care i-o lăsa băiatul vecinilor la poartă, da’ să mai urce pînă la cimitir! Acum îi veni în minte şi o vorbă de demult a bărbatului ei (lui şi maică-sii le îngrijea acum mormintele): „Măi femeie, tu ai început să mergi mai des la cimitir, decît să ieşi pe uliţă! Ce te bate gîndu’ să te obişnuieşti cu drumu’?” Vorbă spusă cu asprime, mai în glumă mai în serios, acum mulţi ani… Nu ştia de unde-i veni acum gîndul ăsta… Era aprig bărbatul ei, îi ştia de frică.
Azi şi-a adunat puterile şi a urcat iar la cimitir. A găsit buruienile cît un stat de om, uscate şi groase precum beţele de mărar: ambrozie, pălămidă şi pir uscat. Nu mai văzuse pămîntul aşa de crăpat de cînd era tînără, de putea scăpa jumătate din coada săpăligii prin despicăturile negre. A reuşit să smulgă tot, pînă şi trandafirii puşi în primăvară şi acum arşi i-a scos, a răvăşit pămîntul, a încercat să îndrepte un pic crucile de fier căzute într-o rînă… O usturau palmele şi îi dăduse sîngele. Locul mormintelor era acum curat de parcă abia îngropase pe cineva acolo… „Poate ar fi bine să pun pe cineva să acopere pămîntul cu un pietriş, cu ceva, să nu mai pună flori, să nu mai fie atîta de muncă mai apoi”, se gîndea aprinzînd lumînările… „Poate aşa n-o să le mai năpădească buruienile”, îşi zise  potrivindu-şi broboada neagră pe cap. O luă la vale spre casă. Pe la jumătatea dealului privi o clipă în urmă: buza cimitirului, cu cele două morminte lipite de gardul dărîmat urca parcă spre cer…
„Vine o vreme cînd nu mai are cine să aibă grijă de niciun mormînt, cînd se termină neamurile”
, îşi zise, imaginîndu-şi ceva, (re)văzînd buruienile de acolo, de cu o oră-două în urmă sau de peste… un timp, mari cît un stat de om…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Ieşirea-n primăvară. La citit

Locuri de citit în Braşov… Aşa sună o „temă” bookblog care m-a pus pe… gîndit. Nu, nu pe gînduri, chit că tema-i mai grea decît pare! Pe gîndit, în căutarea şi „vederea” locurilor ălora. Iniţial am fost tentat să zic: „Fugi dom-le d’aicea, de locuri de lectură-mi arde mie acu’? Pe cine-ai mai văzut tu citind la vremurile astea?!”. Da’ nu-i chiar aşa… Dacă stau şi mă gîndesc bine în fiecare zi văd o duduie (mai cu seamă) sau un… „dudui” citind (nu, nu gazeta sporturilor!) te miri pe unde în oraş. Da, lumea citeşte, ăsta-i e cam ultimul refugiu la vremurile astea. Şi nu vorbesc acum că-i văd numai prin locurile consacrate: Biblioteca Bariţiu, Parcul Titulescu, Aleea de Sub Tâmpa sau, librăriile noastre:  Şt. O. Iosif, Coşbuc sau, mai nou, Cărtureşti şi Okian. Da, lumea citeşte şi în autobuz şi pe peronul gării şi de jur-împrejurul artezianei din Piaţa Sfatului (îmi amintesc chiar de nişte „lecturi urbane” aici) şi pe deal pe Warthe şi la Zoo şi la ceai et caetera (din cîte am auzit). Acum a venit iarna (când prefer fotoliul de la geamul personal, înainte de orice!) dar eu unul îmi „rezerv” două zone (nu zic locuri) de frunzărit: pe Corso, cînd sunt întinse terasele şi umbrelele, la o cafea, trăgînd cu ochiu’ la furnicarul străzii, dar mai ales la… „Doi pe bancă, doi sub bancă”. Ei da, e vorba de părculeţul de lîngă Teatrul Dramatic, la cîţiva paşi de bulevard şi de ceasul mereu defect şi, paradoxal, atît de departe de lume. Ce alt loc mai liniştit şi plin de lecturi şi confesiuni vechi sau noi decît aici, pe o bancă, deasupra mormintelor cuminţi din fostul cimitir? De-aia-i şi zice aşa: „Doi pe bancă, doi sub bancă”. Şi, la o adică, aici nu vei citi niciodată singur, ba chiar ai putea obţine oarece păreri autorizate mai ales la poeziile din… exil (zilele astea mă urmăreşte „exilul” în toate formele-i reale şi abstracte) sau chiar la manuscrisele din… wikileaks! 🙂 Da’ să ieşim noi în primăvară, să dea firul ierbii şi ne vedem acolo! La citit! 😉

Servus, Blogolume!
Pe unde şi ce mai citesc confraţii din blogolume, mai că aş întreba şi eu (fără a cădea pradă tentaţiilor cu iz de leapşă, totuşi): Vania, Cristian, Camelia, Teo, Cristi, Carmen, Zamfir, Călin, Celestine, Eo, Rodica, Osterhase, Onu, Daniela, Brush, Marius, Lollitta, Gabi, Aurora, DianaCella, Mirela, QuasioteIoan, Cati, Gina, DaurelOana, Karla, Cami, Gabriela.
Toate cele bune!

P.S – Muzichia, de obicei, n-are nicio legătură! 😉

Rătăcit. De 1 noiembrie

Nu-şi mai văzuse de mult mormintele… Îşi reproşa mereu asta. Astăzi s-a dus la cimitire:  unul într-un capăt, celălalt în alt capăt al oraşului. De ziua morţilor. Zi de împrumut… de sfîrşit morocănos de toamnă.  Ştia că va fi puhoi de lume şi ura să se ducă acolo fiindcă „aşa trebuie”, fiindcă „aşa se face”… De cînd nu şi-a mai văzut mormintele aproape că s-a rătăcit, mai ales în cimitirul cel nou. Cel vechi a rămas împietrit, este la fel cum l-a văzut prima oară, cu mulţi ani în urmă, de parcă acolo nu se mai îngroapă nimeni sau de parcă se îngroapă pe aceleaşi locuri… Generaţii îngrămădite unele peste altele. Cel nou, e ca un cartier rezidenţial de lux în care, de la lună la lună, mai apare o stradă, o vilă, o parcare, un rînd de felinare, un gard viu… Aici, locul lui i se pare de fiecare dată tot mai departe şi îşi aminteşte cum, acum 17 ani şi mai bine, aici era doar un cîmp mare cu un pîlc de cruci grupate strategic în cel mai îndepărtat colţ. Îşi aminteşte cum căra apă în canistre, cum lăsa maşina în buza mormîntului şi cum, seri la rînd, la lumina farurilor uda răsadurile de flori să se prindă pe petecul ăla de pămînt uscat şi fără umbră din zilele de după luna mai…
Parcă niciodată nu a mai văzut atîta lume la cimitir, în ciuda frigului… A lăsat şi el nişte coroniţe de brad, cu flori, de cîţiva lei… A aprins nişte lumînări, dar vîntul le-a stins repede…

Oseminte pierdute

Tudor Arghezi

Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.

Atît amar de ani e de atunci!
Glicină tu, tu florile-ţi arunci.

A mai venit de-atuncea să v-asculte,
Voi plopi adînci, cu voci şi soapte multe?

Voi aţi rămas întorţi tot spre apus,
Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus.

N-o mai zăriţi, din vîrfuri, nicăieri?
Ştiti voi ce vorba este vorba „ieri”?

La poartă, umbr-aceluiaşi stejar,
Mă rog, intrând, de domnul grădinar.

Fîntîna curge, ca şi-atunci, mereu,
Tu curgi, fîntînă, pe trecutul meu.

Şi toate sînt precum le-am cunoscut,
Rămase-aşa, ca dintru început.

I-am spus că vreau să caut un mormînt,
Pe care l-am săpat, de mult, cîntînd.

Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormîntul nimănui.