„Elogiu” fiinţelor orale

Ştiu că nu am nicio cădere să vorbesc despre metehnele românilor. Însă o fac din cînd în cînd chiar ştiind că asta este o astfel de meteahnă. Dar ce satisfacţie e mai mare decît aceea de a face ce nu se cuvine şi de a predica despre asta? Apoi nu am pretenţia ca cineva să fie de acord cu mine precum nici nu îmi stă în fire să sar la gîtul cuiva chiar ofensat fiind. De aceea am si considerat mereu că unul din avantajele „bloggingului” este acela de a avea la îndemînă „butonul” magic cu care pot da „delete” sau nu vreunei intruziuni în spaţiul opiniilor mele. O „Agora” personală în care eu sunt regele, eu pun pe capetele aleşilor coroniţa de mirt şi tot eu îi pot ostraciza mai apoi. Se înţelege aşadar că genunchiul ăsta al lumii mele, al blogolumii mele nu este o piaţă publică, nici măcar o piaţetă, chiar dacă asta poate intra în contradicţie cu definiţia Agorei. Poate de aceea nici nu înţeleg la ce bun atât de disputatadeontologie” a blogosferei pe care ar vrea unii, în mărinimia lor democrată, să mi-o bage pe gît fără să mă întrebe atîta vreme cît eu îmi respect 24 de ore din 24 propria-mi deontologie, a celor şapte ani de acasă. Mi-am mai dat însă cu părerea, razant cu asta aici şi aici şi pe aici

Dar să revin. De la o vreme mă irită tot mai mult „băgătorii de seamă”, acele fiinţe definitiv orale. La fel de mult cum mă irită cei care, cu maxim de performanţe, se ocupă sîrguincioşi de caprele vecinilor. Indivizi care nu constuiesc nimic, un soi de „consultanţi” insinuaţi mai peste tot vin să îţi sufle în ceafă, să îţi dea sfaturi, să îţi ceară rapoarte, să îţi spună „hai să facem”, cînd ştiu foarte bine că nu vor atinge un ac şi nu vor pune o virgulă la ceea ce tu te străduieşti să termini. Bineînţeles că aceştia mai sunt şi dublaţi de autoritate, de putere şi de cealaltă faţetă a oralităţii lor… a raportării, a şoptitului la urechea unuia sau altuia. Fiinţele orale mai au nişte calităţi: îşi iau notiţe, nu spun niciodată nu, au mereu un „punct de vedere” despre absolut orice (fără să aibă deprinderile ori să cunoască subiectul) şi cînd suferinţele prea îmbelşugatului lor timp liber îi înghiontesc mai tare îşi găsesc ei de lucru căutînd nod în papura unor construcţii de mult făcute şi funcţionale. Şi, normal, după ce îşi vor pune „amprenta” binefăcătoare asupra făcutului sau încă… nefăcutului lucru vor avea grijă să îşi aroge asupra acestuia dreptul exclusiv de proprietate, chiar dacă, inevitabil, contribuţia lor ar putea cîntări cel mult cît un fir de mătreaţă. Iar dacă, pocinog!, în urma acţiunii lor, acel „ceva”, nu mai merge vor avea grijă să ţipe ca din gură de şarpe că tu, cel ce l-a pus pe roate eşti de vină! Apoi, desigur, să nu te aştepţi ca ei, vreodată, să fie nevoiţi să raporteze cuiva ceva din ceea ce fac sau nu, ori să-ţi recunoască ţie „aportul” la vreo lucrare. Nu, ei trebuie să deţină controlul!
Tot căutăm să aflăm, să ne explicăm, de ce lucrurile nu merg în ţara asta, de ce ne îmbolnăvim de stres, de ce criza şi-a găsit cele mai bune pretexte aici. Cred că (şi) din cauza acestor frustrate fiinţe orale care, „ne ajută” de pe margine să mergem mai… departe. Aşa am ajuns „Ţara Lui Vom Face”, a „nefăcutelor”, în loc să fim o ţară a „făcutelor”. Suntem o ţară orală… şi asta ne ocupă tot timpul! 🙂