Omul nou. Se tratează cu stricnină

„Statul social a murit!”, asta încearcă, şi reuşeşte, să ne bage în cap cel care ne păstoreşte, iată de şapte ani, şi care pe atunci ne administra un convingător „Să trăiţi bine!”. Şi prim-preşedintele de partid şi de stat, aşa cum i-am zis mai de mult, alături de… capabilele-i instrumente mai are să ne păstorească încă vreo trei ani! 10 ani! Wow! O glumă proastă, aş fi zis acum ceva timp dacă aş fi intuit o asemenea perspectivă! Iată, dar, că încă o data, viaţa bate filmul! Şi poate că aş fi dat-o de la bun început pe glumă, sau aş fi privit lucrurile detaşat dacă „guvernarea” asta ar fi fost cît de cît benignă şi dacă aceşti zece ani din viaţa noastră nu ar fi fost puşi, încetul cu încetul, sub un spectru cît se poate de malign.
Suficient de malign încît, iată, în colonia numită România administrarea reformei statului în doze mici de cianuri produce efectele dorite putîndu-se vorbi aşadar despre un mare succes. Singurul! Despre ce efecte vorbesc? Păi diseminarea în rîndul mulţimii că austeritatea e bună şi firească, „austeritatea ne ţine mintea trează”, după cum spune dl. Lăzăroiu, a faptului că ar trebui să lăsăm deoparte noţiunea de speranţă sau de ajutor şi solidaritate ar fi unul la mînă. Apoi, gafa d.lui Vreme care azi a zis că trebuie „să facem ca persoanele în vîrstă să fie din ce în ce mai puţine” mi-a relevat faptul că lucrurile funcţionează potrivit „strategiei” pînă şi la nivelul subconştientului colectiv la nivelul lui de vîrf. Şi nu în ultimul rînd – vorbind doar despre „viziunile” surprinse azi! – spusa lui Igaş, potrivit căreia din MI au fost daţi afară cei ce nu au avut „sînge-n instalaţie” îmi certifică faptul că în zece ani blînda noastră ţărişoară va deveni un stat… spartan în care „omul nou” să supravieţuiască eternei „crize” şi exigenţelor regimului aspru, cu succes. Singurul lux permis ne-ar mai fi doar rugăciunea: „Suntem pregătiţi şi ne rugăm la Dumnezeu şi la Germania, Italia, Franţa, Spania”, spunea şi „atoateştiutorul şi atotputernicul”… Apoi, în scurt timp, vom accepta fără crîcnire că da, suntem bogaţi, la cei 800 de lei pe care în mărinimia-i fără margini puternicii vremelnici ai zilei ni-i alocă lună de lună. Cum vom accepta cu dragă inimă şi reală înţelegere şi ca spre ieşirea noastră naturală din exerciţiul activ de buni contribuabili la bugetul lor să ne primim în locul primului fluturaş de pensie doza binefăcătoare de stricnină. Asta, tocmai pentru a lăsa în urmă un stat sănătos, puternic, tînăr şi veşnic reformat! Desigur, ecuaţia cinică nu va fi valabilă pentru aleşi, pentru atât de necesarii supravieţuitori, bine adăpostiţi în peisaj de… cromatica vremurilor: oranj-verzuie sau în alte game… dezirate de aceştia!

P.S. – În naivitatea-mi ce ţine de genetica altor timpuri şi cu o… nejustificată teamă de fiola finală cu cianură (asta poate fi citită şi ca „ultima ţigară”!) eram tentat să scriu despre un concept interesant şi foarte altruist: downshifting-ul. Mi-a plăcut o definiţie a acestui „fenomen”: „refuzul de a intra intr-o anume inregimentare (prin dresaj), refuzul pozitiei, refuzul salariilor mari etc. Ideea de baza este ca de fapt calitatea vietii individului, care este data nu de felul in care se pozitioneaza el din punct de vedere material – nu iti trebuie atit de multi bani ca sa poti sa fii fericit, multumit în viata -, ci de faptul ca poti profita, sa zicem inteligent, de timpul pe care il ai de trait, astfel încât sa nu devii un sclav al muncii.” Mi-am dat însă şi eu seama că… nu ţine la noi… Cum spuneam mai sus, noi trebuie mai întîi să învăţăm beneficiile… sclaviei. Şi cum avem dresori foarte buni, dup-aia om mai vorbi! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Specii: românii-anvelopă

Acum cîteva ore mă apucasem să scriu, cu oarecare silă, despre nişte întîmplări nefericite cu nişte funcţionari ai statului afoni şi nesimţiţi puşi la adăpostul unor norme evident croite – politic – pentru a servi nişte interese bicisnice… Ar fi fost încă un text despre relaţia dintre un stat discreţionar şi un oarecare cetăţean privat pus la jug şi şfichiuit cu biciul pentru simplul motiv că îşi apără drepturile ba chiar, culmea (!), obligaţia de a plăti îmbuibarea şi incompetenţa biciuitorului…
Am şters însă totul în această seară şi nu fiindcă deodată m-ar fi mînat sentimente mai bune faţă de birocraţia de stat ci la auzul cuvântării lui Traian Băsescu, definitiv consfinţit drept prim-preşedinte de partid şi de stat. Dacă aş fi urmat cursul gîndului meu iniţial ar fi trebuit să mă bucur auzind cum preşedintele a recunoscut că un aparat de stat diform şi supraponderal păstorit de o mînă de nababi suge cu sîrg din ultimele picături de vlagă ale celor care mai sunt încă în stare să producă ceva în ţara asta. Nu a fost însă să fie, bulversat fiind la auzul deciziilor asumate de Preşedintele-Să-Trăiţi-Bine, o incredibilă curbă de sacrificiu, notă de plată aruncată în spatele amărîţilor care oricum abia îşi mai duc traiul cenuşiu de pe o zi pe alta, denumiţi sarcastic „anvelopă salarială”. O anvelopă (de fapt „plicul cu leafa „din franţuzescul „enveloppé„!) şi aşa vulcanizată şi reşapata de cîteva ori în ultima vreme căreia i se adaugă alte anvelope, ale pensionarilor, şomerilor, copiilor… Deşi previzibile, măsurile anunţate (discutabile, probabil, economic), realmente dramatice pentru majoritatea covîrşitoare a românilor, dau măsura realităţii recunoscute de însuşi Traian Băsescu: România a fost dată de mal sub această guvernare iar guvernul Boc este o sumă nulă incapabilă să producă soluţii. Cu toate astea, noul prim-ministru al ţării, Băsescu, dă credit mai departe aparatului său de partid şi de stat şi sunt convins că măsurile anunţate (care vor fi urmate, pare-se, inclusiv de creşterea impozitelor şi taxelor!) nu vor clinti nici măcar un fir de păr din creştetul nici unui beneficiar, de orice rang ar fi el, al Puterii. Anunţul cinic din seara asta ne duce către un nivel superior al… rezistenţei. Pentru cei mai mulţi români insuportabilul şi ultimul nivel…
„Să trăiţi bine!”, spunea acum cîteva luni acelaşi domn Băsescu, bulucind nişte milioane de români cu ştampila portocalie în mînă spre buletinul de vot?!… Cred că da…

Servus, Blogolume!

Onu mă aduce cu picioarele pe pămînt şi îi sînt recunoscător… Da, se poate şi mai rău!
După cîteva vizite pe nepregătite, Mihaela îmi arată ploaia aşa cum uitasem că este: frumoasă, de primăvară, mov…
Strumfiţa îmi povesteşte despre un serial: „The Vampire Diaries”. O alternativă de luat în seamă 😉
Gabriela priveşte viaţa prin lupă şi nu se miră de cele văzute…
Dispecerul… radiografiază momentul mult mai simplu şi mai bine decît mine…
Dan deschide o pagină de jurnal, cea a clopotului de la Rîmeţ care ar fi bine să bată mai departe fiiindcă atunci „cînd clopotul de la Râmeţ nu va mai plânge, România nu va mai exista!”…

P.S.: Paler… Trei ani fără Octavian Paler… Asta se simte!…

Avantaje şi… avantaje. După contribuţie!

Am prins în seara asta o discuţie la un post tv, o discuţie despre funcţionarii publici de Dîmboviţa şi despre felul în care Puterea îşi înzestrează sau îşi dezmoşteneşte clientela cu funcţii, onoruri şi prime. Am înţeles că PDL-ul a încercat să-şi mai tragă o lege în contextul ăsta pentru a repara cumva gafa bociană care a făcut ca mulţi directori demişi politic ai deconcentratelor din ţară să fie repuşi pe post de către Justiţie şi să li se plătească salariile din urmă, împreună, normal, cu acelea ale fidelilor şi ei păstraţi în fotolii! Doi pe-un loc aşadar, fiecare, cu leafa-i aferentă… Leafă de bugetar în vremuri de criză! Am auzit apoi cum prin alte părţi, prin sistemul penitenciar mai precis, nişte şefuţi unşi, cred, tot după culoarea… meritorie a carnetului de partid le-au dat dragilor de bucătari, amici pesemne, prime pentru măiestria la cratiţă, umplutul fazanului şi măsurile speciale utilizate în mînuirea polonicului! Ba chiar am înţeles, uimit, că tot prin ungherele funcţiilor publice, deci „la bugetari”, se acordau şi probabil se vor mai acorda, după driblinguri iscusite, prime pentru… stresul revenirii din concediu! – Fapt care m-a înciudat destul, fiindcă nu am parte şi eu de „nevrozele” normei bine plătite „la stat” (de la 8.00 la 16.00!) şi asiguratoare certă de pensi pe deasupra!
Dar cum nu sunt un pizmaş şi cum nu vreau, Doamne fereşte, să potenţez şi eu războiul dintre privaţii productivi şi sacrificaţi fără drept de apel – vreme de mai bine de doi ani – pe altarul crizei şi bugetarii competenţi şi neînţeleşi, remarc drept pozitivă ştirea potrivit căreia domnului Popescu, şeful… Proprietăţii i s-a redus lefa de cîteva ori, drept exemplu că avem un guvern cinstit, destoinic şi bun ascultător al of-urilor mulţimii! Apoi, nu pot să nu recunosc totuşi, cu maximă sinceritate, şi marele-mi noroc, acesta de a mă exprima liber aici, pe care nu l-aş fi gustat în calitate de bugetar, mai ales dacă aş fi semnat… „pentru” şi aş fi încasat oarece sporuri de… confidenţialitate, acele, altfel spus, „Tacă-ţi gura că zbori!”. 😉
Una peste alta, spectacolul la care asistăm ar putea fi hazliu, dacă n-ar fi jalnic pentru noi ăştia, poporul de fazani, pardon, de contribuabili şi votanţi conştiincioşi! Şi cele povestite sunt doar un crîmpei dintr-o realitate mult mai… complexă! 🙂

P.S. Adevăru-i că aş fi scris despre altceva, dar… o las pe mîîine, poimîîine… Pînă atunci, caut nişte scenete cu Toma Caragiu!