Joaca de-a Braşovul

am prins, dimineaţă, nişte gînduri puse pe joacă,
vreo trei sau poate patru, coborau de sub tâmpa…
şi după ce-au rostogolit cercul prin poarta schei
le-am văzut cu ochii mei cum au sărit
coarda pe strada sforii,
apoi au încercat să bată-un lapte gros pe castelului
şi, chiar ostenite fiind, s-au pus pe-o leapşă-n bastionul ţesătorilor,
la adăpost de ploaie.
pe la amiază, încă nedomolite, se îndemnau
la de-a v-aţi ascunselea prin porţile ecaterinei
şi-ar mai fi întins şi-un elastic pînă-n turnul alb şi-napoi,
dacă nu chiar pîn’ la cetăţuie!
ba îşi mai doreau şi-un telefon fără fir, pe după ziduri,
de la graft la warthe, de nu venea prea repede să le ispitească seara,
c-o piatră de şotron, în curtea bisericii negre,
unde, găsindu-mă, m-au ademenit şi pe mine,
cît să le ţin de şase c-un cuvînt…

În faţa blocului. Vecinătăţi

Bărbaţii, vreo trei patru, sting arşiţa cu cîteva rînduri de bere. Femeile, vreo patru cinci, îşi sting ţigările de marginea bordurii şi stau cu ochii pe droaia de plozi de-o şchioapă din jur. Strigătele intermitente ale acestora te fac să tresari din minut în minut ca la gîndul unor teribile incidente. Din cînd în cînd se schimbă pamperşi pe capota maşinilor ascunse prin tufişurile din parcare. Cîte un scîrţîit de cauciucuri ameninţă şi el, la intervale fixe de timp, siguranţa cuiburilor de pisoi şi căţei care completează habitatul familist care-mi aminteşte de atmosfera plină de muşte a străzilor mărginite de blocurile de nefamilişti de odinioară.
Ce-i drept, muşte sunt şi aici, destule, şi te conduc la sigur, dacă ai rătăcit cumva calea, spre tomberoanele de la marginea perimetrului. Acolo e zona de zi şi de muncă a nemernicilor cu căutături perfide spre „familia” de dincoace (posibila pradă). Uneori, cîte o mătuşă aduce de sus – după un scurt şi strident dialog de la înălţime spre bază – o farfurie cu plăcinte, clătite sau porumb fiert. Din cînd în cînd cîte un bărbat sparge un pepene sau doi şi-l împarte vecinilor, după care-şi vede sub atenta asistenţă a celorlalţi de mica mecanică a autoturismului din dotare. Pe la orele prînzului lucrurile se liniştesc brusc, semn că toţi se vor fi retras pentru două-trei ore pe la casele lor…
Pe măsură ce cade răcoarea vioiciunea comunităţii creşte din nou, rotiţele cărucioarelor şi roţile bicicletelor prind a se învîrti, creşte şi vigilenţa mamelor atente la imprudenţele provocatoare de julituri ale odraslelor, marginile trotuarelor se garnisesc cu cîteva rînduri de doze de bere, cu muşuroaie de chiştoce şi de coji de seminţe. Sunt orele favorite ale precupeţului cu chioşcul de la colţul blocului a cărui clientelă fidelă îi mai numără şi pe cei cîţiva adolescenţi de vară accesorizaţi cu cîte un „smartfon” şi adunaţi, la tovărăşia de seară, în jurul boxelor unei maşini mov decapotate. Generaţia următoare, carevasăzică…
E vară, e „vacanţa” de vară şi e copilăria de jos, din faţa blocului. În unele weekenduri se lasă chiar şi cu sfîrîit de grătar. E bine, e… vară de vară! Nu se compară cu restul vremii şi al anotimpului de ploaie şi de frig. Nimic altceva nu se compară cu asta. E copilăria pe care şi-o vor aminti…
„Sus” e fie o altă şi… aceeaşi ordine a zilei, fie o previzibilă, distrată şi fără sens coabitare între vacanţele unor venetici importanţi. La aprinderea felinarelor gălbuie şi la apariţia moliilor se aude invariabila stingere: „Să vă ia mama dracului! Mama dracului să vă ia!”, ţipă horcăit în mulţime baba şoldie, de la unu’, cu găleata-i verde în drum spre tomberoane.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Hai să mai şi trăim, zic! Aşchii

Hai să ne vedem de viaţă, zic!… Prea ne-am suspendat, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, de aţele intereselor altora. Prea ne-am rupt în paişpe, aşchii, aşchii… Prea ne-am lăsat captivi în ură de au ajuns pînă şi copiii să nu-şi mai vorbească şi să nu se mai joace-n faţa blocului… Să respirăm, să ne tragem sufletul, oricum e limpede că pînă-n toamnă războiul (şi nunta şi parastasul!) lor vor fi la fel de încrîncenate, pînă ce lucrurile vor intra în făgaşul lor „natural”, istoriceşte şi româneşte vorbind, potrivit… tradiţiilor. Ca să nu mai fim dezamăgiţi ar trebui mai înainte însă să nu ne mai lăsăm dezamăgiţi. O lecţie din trecut, pentru viitor, nu pentru acum…

Şi hai să ne vedem de viaţă, zic! E august deja şi trec pe lîngă noi pînă şi morţii! Să ne luăm munţii şi marea-n piept. Să ne scoatem poeziile şi muzicile de la naftalină. Să ne învăţăm copiii cu iarba. Să ne punem pălăriile de paie, să ne luăm cămăşile şi fustele înflorate şi să fluierăm pe-nserat pe Corso. Luaţi-vă şi spadele şi armurile şi lăncile că-i rost de cîte-un cavaleresc duel pe Cetate. Puneţi-vă clipa-ntr-o poză şi răspîndiţi-o-n lume să o ia la vale că-i vorba să se tot ducă. Spargeţi cîte-un pepene cu pumnu’, cît mai e. Luaţi-vă sania de iarbă, udaţi-o cu rouă şi daţi o tură prin copilărie. Luaţi-vă luna plină la subţioară să vă îngîne-un cîntec de leagăn. Concediaţi-vă codurile galbene, angajaţi-vă o paparudă şi demisionaţi din insomnie. Trageţi de funie zmeul de ploaie să ne ude tălpile. Apoi legaţi-l de cumpăna fîntînii voastre. Scoateţi butelca de vin din pivniţă şi puneţi-v-o pe frunte să vă aburească arşiţele. Vorbiţi-vă de sunteţi nevorbiţi! Plîngeţi de sunteţi neplînşi! Iubiţi-vă de sunteţi neiubiţi! Lăsaţi Roma veche să se trezească-n voi, aşa cum zicea îndestulatul cu cuvinte Fănuş! Cu cuvintele fără şir ale lui Sorescu! Şi mai puneţi naibii şi cîte-o virgulă-ntre subiect şi predicat! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Cronicile zăpezilor de altădată…

Această prezentare necesită JavaScript.

Moleşită şi fără rost mi-e iarna asta. N-am aşteptat-o, ba chiar îi făceam în ciudă înşelînd-o cu deliciile tîrzii ale toamnei roşcate… Se răzbună, pare-mi-se. „Unde ni-s zăpezile de-altădată?”, mă tot întreb villonian… Unde-s derdeluşurile, ţurţuii, mănuşile ude şi-ngheţate? Unde să se aşeze şi ce pînze albe să picteze aburii vinului fiert?… Unde-i bradul din geam încotoşmănat sub albul însărcinat de ape şi ger?… Dar scîrţîitul bocancilor, obrajii îngheţaţi, pătura de fulgi dispersînd lumina roşiatică a felinarelor?… Habar n-am… Villon ştia măcar ceva, la vremea lui, meteodependent şi el…
Şi ca fără rostul să-mi fie clar găsesc să mă întreb şi unde mi-i Braşovul de altădată? Fiindcă mergeau mînă-n mînă, Braşovul cu iarna, măcar din patriotism local! Şi cum nu găsesc nicidecum răspunsurile mele, le… nimeresc pe-ale altcuiva, ale cronicarului locurilor, oamenilor, zăpezilor vechii Tâmpe, Sextil Puşcariu, zicînd meşteşugit şi blînd aşa:
„Acum cincizeci de ani, când am pãrãsit Brasovul copilãriei si adolescentei mele, aruncam râzând si eu bulgãri de zãpadã în cursul celor patru luni cât ţinea iarna braşoveanã. Sfinţii de piatrã ai Bisericei Negre au şi azi, ca şi atunci, scufiţe albe de zãpadã, iar pe strãzile vechi din centru, unde casele joase, cu acoperişuri înalte, se îngrãmãdesc strivite între curţi lungi şi înguste, domneşte la aceastã orã matinalã o linişte binefãcãtoare.”
Sau, şi mai bine, aşa: „E minunatã iarna braşoveanã când, cu cãciula trasã pe urechi, înaintezi prin zãpada moale şi curatã, sau când te uiţi din odaia caldã, pe fereastrã, la jocul fulgilor…”
Se răzbună, de bună seamă, iarna braşoveană anul ăsta… Şi-şi caută alt cronicar destoinic, mai credincios, să-i aducă,  dinspre copilării, vremurile, liniştile bune… 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Căutătorii

Îi văd în fiecare zi. Şi dimineaţa cînd plec şi seara cînd mă întorc. Sunt o familie: un bărbat, femeia şi doi copii, doi băieţi la vreo cinci şi vreo şapte ani. Sunt ţigani cred, dar asta nu contează. Murdari, cu hainele rupte, cu pantofii, papucii rupţi… I-am observat în cîteva rînduri, pe soare sau ploaie, indiferent. Se instalează sub nişte pomi, pe iarbă, lîngă mica alee dintre blocuri, de pază la ghena de gunoi îngrădită în plasă. Este evident că acela este teritoriul lor. Ţin ghena sub observaţie şi cred că atîta timp cît ei sunt acolo nimeni nu se apropie. Fac deja parte din „peisaj”… Imediat ce apare un locatar din zonă să arunce ceva, unul din cei patru îl urmează şi înşfacă punga de gunoi lăsată în container. Nu le „scapă” absolut nimic. Şi-au „delegat” exact munca, sarcinile: cei mici se ocupa de aceste pungi menajere obisnuite, cei mari au în grijă „clienţii” care aduc saci, cutii mari. În ambele cazuri căutările sunt minuţioase iar „cîştigul” se adună în jurul lor umplînd locul cu pungi pline cu resturi alimentare, cu sticle şi pet-uri (unele încă purtînd ceva… conţinut) cu geamantane, cutii şi haine. În unele momente ale zilei îi poţi vedea pe copii jucîndu-se, ocupînd aleea, cu te miri ce bucăţi de plastic, creioane ciunte sau rupturi de caiete şi ziare, în timp ce părinţii dorm la umbră. În seara asta, pe înnoptat, la finalul „programului” copilul mai mare îl apostrofa pe mezin: „Ce, nu te-am învăţat să cauţi? Uite ce ai lăsat aici! Să vezi ce o să-ţi facă tata!” Căutătorul cel mic, poate furat de cine ştie ce ciob colorat, obosit sau cu gîndul la alt răgaz de joacă, scăpase ceva din prada cu preţ, iar acum tremura ca varga… Pesemne acasă îl va aştepta atingerea curelei celei late şi, posibil… o felie mai puţin din pîinea cu mucegai a zilei… Dar vine o nouă zi, poate mai bună…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune…

Noiembrie. Porţile iernii…

Noiembrie. A mai căzut un Mig… Doi oameni au murit, „la datorie”, potrivit fişei postului! A murit şi Chiţac… Cristiana Anghel a ieşit din greva foamei… Poetul Adrian Păunescu ne scrie trist, deznădăjduit, de pe patul de spital… FMI-ul ne-a făcut bugetul… Şcoli şi spitale închise. Oamenii? Cifre, statistici neglijabile!… Ţara e în genunchi şi extrem de profitabilă pentru… groparii de la căpătîi… Am aflat înmărmurit că mi s-a prăpădit un prieten din copilărie… A murit de inimă. Neadaptat, neîmpăcat cu vremurile… Ştire devastatoare, asemeni celei de acum cîţiva ani cînd aflam că un alt prieten şi-a ucis mama cu lovituri de ciocan… Biografia lui Ceauşescu, succes de box-office şi motiv tîmpit de rîs de noi înşine… Elena Udrea tipăreşte fluturaşi electorali… Ura începe să se distribuie uniform peste prăpăstiile săpate cu precizie între oameni… Opera e la un pas de desăvîrşire… Am văzut Cetăţuia redescoperită străjuind deasupra oraşului şi-mi place această imagine…  E ca şi cum m-aş fi găsit într-un oraş străin sau ca şi cum aş fi văzut pentru prima oară… Şi totuşi, m-am lăsat alintat de un soare venit de altundeva, nu din sfîrşitul toamnei…
A fost o zi de noiembrie. Plină. Prima zi de noiembrie… Frumoasă, superbă în tablou, memorabilă, parfumată. Rece şi prevestitoare de frig, devastatoare în fond. Mincinoasă? Unde suntem? Unde sunt eu în tabloul ăsta? Încotro? Zăresc porţile iernii. Nesfîrşită…

Servus, Blogolume!
Pentru voi, prieteni, noiembrie va… fi fost altfel? 😉 : Bistriţeanul, Gabriela, Cammely, Geo, Onu, Daurel, Cati, Adi, Teo, Marius, Madi, Gigi, La Rose, EO, Camelia, Tavi, Camelia, Sebra, Sorina, Vania, Roxana, Quarrier, Cristian, Marele Urs, Vali, Gina, Ramona, Aurora, Cella, Lollitta, Gabi
Toate cele bune!

Mirabila Doamnă. Tiroliene

De vreo două-trei zile am început să mă-mprietenesc cu toamna, să-i dau bineţe dimineaţa şi să-i sărut mîna cu parfum de gutuie de cîte ori ni se încrucişează paşii, drumurile, în restul zilei…  Asta după ce, recunosc, atunci cînd i-am sesizat sosirea, acum ceva vreme, am cam tratat-o cu un soi de indiferenţă urîcioasă şi nervoasă ca pe o iubită renegată dintr-un moft… Matură şi generoasă (aşa cum o cunoaştem toţi) dânsa n-a avut nimic a-mi reproşa, nu m-a pedepsit, ba dimpotrivă s-a prefăcut a fi o ingenuă uitucă jucînd magistral piesa eternei prime întîlniri – asta, desigur, după astenicele mele… avansuri.  Dar nu, să nu credeţi că ar fi vreo uşuratică din pricina asta! O nu, cum spuneam e matură şi generoasă iertătoare a ingratitudinilor mele (aşa cum, nu-i aşa?, ne place nouă bărbaţilor să ni se… ignore, tandru, vinovăţiile!). Şi cum să nu mă las fermecat şi să nu uit, prezente sau trecute remuşcări – a cîta oară? – cînd o văd cum îşi pregăteşte cu poalele de frunze-n brîu, tocitoarele, cum mîngîie ciorchinii aurii de struguri, cum face culcuş în rouă castanelor?
Şi toată emoţia asta a-nceput acum cîteva zile cînd, zgribulit de-un vînticel răzleţ, i-am dat bineţe, cum ziceam, şi i-am cerşit un pic de soare. Şi razele mierii au apărut pe nesimţite, ceea ce m-a făcut să las oraşul în urmă şi să dau o fugă pînă-n pădurea de brazi de peste drum cu gîndul de a-i căuta odăile şi busuiocul din poartă. Ei, Doamnei mele, Toamna! Le-am şi găsit şi ăsta a fost doar un pas pînă la a mă lăsa înhămat şi ridicat în corzi, scripeţi şi tiroliene, purtat în mirabile jocuri copilăreşti pe lanţuri şi punţi din scîndură de-o palmă, la înălţimi de bufniţă! Iar ăsta-i, de bună seamă, doar începutul! Mustul încă nu i se prelinge pe coapse, castanietele încă nu-i acompaniază viorile, frunzele brumării încă nu-i dezvăluie ghitările, culorile încă-i mai stau strînse-n şuviţe… Şi, pînă la urmă, ce altceva mai bun aş avea acum de făcut decît să mă-mpac cu mine şi cu lumea genunchiului zdrelit într-un flirt prelung cu ea? 😉

Această prezentare necesită JavaScript.


Servus, Blogolume!
I-am zărit, cuminţi, departe de cuvinte, aşteptîndu-şi picătura de adrenalină în buza toboganului pe: Camelia, Vania, Ion, Călin, Daurel, Gabriela, Gina, Cella, Manole, Karla, Evergreen, Angela, Cristian, Brush, Cody, Ana, Andi, Cammely, Camelia, Teo, Dumitru, Onu, Madi, Mirela, Carmen, Deea, Camelia, Mircea, Ştrumfiţa, Oana, Athe, Cati
Toate cele bune!

Baza Budila. Hohotul interior

Câţiva kilometri, din care vreo şase nenorociţi mai ales pentru pivoţi sau amortizoare (dar fac şi ei parte din… brand! 🙂 )… Din Budila (expresul de Budila al lui Muşina nu ştiu dacă mai circulă! 😉 ) la dreapta se face un drum spre Valea Morii şi acolo în fundu’ văii – la ceva minute de mers după pierderea oricărui semnal telefonic – într-una din vâlcelele de pe marginea pîrîului Brădet ne-am găsit ascunzătoarea. Sălbăticia curată de la marginea oraşului, de la marginea firului subţire de stres şi interminabile poliţe de plătit… 🙂 Departe de telefoane, e-mailuri, ştiri aiuritoare despre imbecili cu şezuturile dospind în fotolii moi (care, oricum mă lasă tot mai indiferent) departe de lume… Departe de toţi şi de toate este de dorit azi să îţi instalezi „baza” alături de cîţiva prieteni de nădejde. O zi şi o noapte în felul ăsta pot fi o reţetă nimerită pentru oricine s-ar plînge de plictis sau lipsa chefului de viaţă, ba chiar şi pentru cei diagnosticaţi cu alte probleme de supravieţuire… minore. Ba chiar, zic eu în cunoştinţă de cauză 😉 pentru cei în criză de identitate de factură existenţială sau… estetică.
Liniştea desăvîrşită amorsată un pic de corul greierilor şi al altor nenumărate insecte, limpezimea tăioasă şi rece a pîrîului (de care prin nescrisa lege a bazei e obligatoriu să te laşi acoperit din cap pînă-n picioare de măcar trei ori pe zi!), noaptea incredibil de curată spartă doar de mii de stele care par să-ţi cadă în spate, focul înalt de tabără şi zicerile lui tîrzii, pămîntul tare aplicat coastelor, coloanei, muşchilor, genunchilor, sternului, nevrozate, timp de o noapte întreagă,  şi apoi roua ierbii, ca un cearşeaf ud bandajîndu-ţi tălpile goale dimineaţa şi mirabilele descoperiri prin ochii şi îmbrăţişarea copilului… toate astea mie îmi dovedesc acum inutilitatea cuvintelor, ba chiar şi a gîndurilor!
Mi-am promis că voi căuta asemenea locuri dimpreună cu locuirea lor alături de ai mei şi de o seamă de prieteni veniţi, fără îndoială, doar cu poveştile lor, cât mai des cu putinţă.
Şi mă voi întoarce de acolo, la fel ca acum, zîmbind sau chiar cu un mare hohot de rîs interior. Pentru toţi şi toate!… 🙂

Această prezentare necesită JavaScript.


Budila-Express
(fragmente)

Cei care m-au iubit au murit înainte de vreme,
Cei care m-au înţeles
Au fost loviţi pe la spate şi înmormîntaţi în grabă, cei
Care mi-au tras la xerox programul genetic au înnebunit
Şi-şi plimbă în soarele amiezii
Privirea tumefiată, creierul mirosind a cloroform.
(…)
Şi noi am curtat inaccesibile băştinaşe
Cu basmale roz şi mirosind a Transpirantz, şi noi
Am vorbit la nesfîrşit şi am ascultat la nesfîrşit, şi noi
Am consolta văduve triste şi neînţelese soţii, şi noi am mîncat
Pe colţul meselor roşii sandvişuri cu salam,
Cu pui pane, cu brînză, cu omletă, şi noi
Am violat Legea jucînd
Cărţi, bînd ţuică şi rom, şi noi am călcat în picioare
Principiul invizibil al demnităţii de sine.
(…)
Şi noi am visat în cîmpul cu iarbă, pînă ce
Vacile ne-au înghiţit, mestecat, defecat, şi noi
Am ascultat cimpoiul şi glasul castrat
Al lui Titir răsunînd pe scenele locale, şi noi
Ne-am întors vii şi teferi seară de seară
În Budila-Express.

Budila-Express! Budila-Express! Budila-Express!
Şi noi am ştiut, şi noi am iubit,
Şi noi am avut şi-am putut, am scris şi-am citit!
Budila-Express, garnitură cu bou-vagoane,
Garnitură dublată, uneori, garnitură bondoacă,
Iute şi verde-murdară printre grămezile de cartofi
Putrezind pe cîmpuri, pe lîngă peroanele
Pline de cioburi şi capace de bere,
Budila-Express ruginind nevăzut
Precum tinereţea, la încheieturi.
(…)
d) „OK” am zis
Şi am îmbătrînit.

(Alexandru Muşina, din „Antologia poeziei generaţiei ’80)

Servus, Blogolume!

Vă mulţumim, dragilor şi dragelor de… prieteni! :  Dan, Georgiana, Karla, Lia, Daurel, Ervin, Manole, Cella, Teo, Zamfir, Bogdan, Gina, Athe, Ion, Onu, Cornelius, Mircea, Ramona, Orry, Rodica, Lilick, Inu, Mirela, Mădălina, Oana, Forevergreen, Gabi, Anamaria
Şi ştiţi de ce: pentru cea mai frumoasă zi!

La mulţi ani, Ina! Cea mai frumoasă poezie

Ina0001Astăzi e cea mai importantă zi! Ziua Inuţei, Ina, Irina. Codruţa. Şase ani! La mulţi ani, Ina!… La mulţi ani, Ţucă!… La mulţi ani, Tati!… La mulţi ani, Mami! Vă Iubesc!
Nu-i aşa, Inuţa, că astăzi toate cuvintele, toată lumea de cuvinte este doar a noastră? Şi nu-i aşa că sunt prea puţine? Cuvintele. Ce altceva să conteze? Ce altă bucurie, fericire? Ce altă minune?
Suntem prea ocupaţi! Suntem prea mîndri! La mulţi ani, împreună, scumpa mea!

P.S. – Las’ că o să vină ea şi vremea aia cînd… nu o să ne mai doară burtica de emoţia, de efortul, de fascinaţia buchisirii paginii întregi de miracole şi de litere apoi, de cuvinte şi desene… 🙂

Nina Cassian

Cartea nouă

Oana a primit o carte;
Pozele-s frumoase foarte.

Uite-un ţurţur, o albină,
O broscuţă, o tulpină,

Uite-un munte, uite-un pom,
O căsuţă şi un om.

Poze sunt nenumărate-
Şi-încă toate-s colorate.

Lângă ele, nişte rânduri…
Oana noastră stă pe gânduri:

Cât mai e pân-o să crească
Şi-o să-nveţe să citească?