Avem un an. Nou. Cum îl folosim?

Avem, iată, la-ndemînă un an nou şi o inflaţie de „instrucţiuni de folosire” ale acestuia, venite pe toate canalele posibile şi imposibile, de la numerologi, astrologi, analişti, stilişti, editorialişti, prezentatori de ştiri, comentatori de ocazie, politicieni sau gospodine înzestrate cu datu-n bobi. Media ni le dă, ni le pune şi-n desagă, breaking-news-uri să ne-ajungă, aşa că avem de unde alege. Înţelegători, ne facem c-am băgat la cap, că ne luăm notiţie şi toată lumea e împăcată. Ne-am făcut, iată, datoria, toţi „pupat Piaţa Endependenţi”! Vorbim, nu-i aşa, pînă aici despre un atît de inflamat (in)conştient colectiv cam rupt de realitate.
Fiindcă realitatea-i buba! Aici, fiecare dintre noi ştim ce ne dorim şi „la cumpăna dintre ani„, cum se zice, cu altruismul din dotare, echipat în frac sau rochie de seară, le dorim şi celor din jur pe măsură, la fel cum ne dorim şi nouă: binele din micile noastre banalităţi casnice.
Avem, aşadar, şi-i firesc, două, sau trei, planuri separate în care ne proiectăm „noul an” garnisit însă mereu, cu metehnele celor vechi. Cel al realităţilor „de la televizor” şi, mai nou, din „comunicarea virtuală”, cel intim, personal şi cel colectiv care, se zbate să răzbată printre primele două.

Ei bine, întrebarea ce… se pune e cum rezolvăm „cestiunea” asta, a „anului nou mai bun” al neamului, ocolind ridicolul pompos şi iluziile penibile, asezonîndu-ne la realitate? Adică, ce avem de n-avem şi ce putem (ce putinţă şi voinţă avem?!) ca să rezolvăm problema? Un posibil şi lesnicios răspuns ar putea veni, hăt de departe, de la Feuerbach care zicea că „Epoca prezentă preferă semnul faţă de lucrul semnificat, copia faţă de original, imaginaţia faţă de realitate, aparenţa faţă de esenţă fiindcă acum numai iluzia este sacră, iar adevărul este laic.”  Fiindcă, dacă vrem un an mai bun, bine-ar fi ca la… „cumpăna dintre ani”, spre 2014, să dovedim că ne-am făcut, în sfîrşit, minime iluzii pentru minime deziluzii.
Ei bine, n-avem o ordine constituţională bine legată la şireturi, n-avem un stat care să-şi fi definit limpede statutul şi drepturile şi obligaţiile faţă de cetăţeni, avem un preşedinte căzut în ilegitimitate şi-un rege sacrificat, n-avem o economie, n-avem o putere şi o opoziţie sănătoase, n-avem imagine, avem sărăcie şi nevoi şi neputinţă şi hoţie şi mai ales n-avem un scop, n-avem o ţintă, o definiţie a noastră, un plan, un proiect de ţară. Avem, în schimb, orice… altceva şi mai ales o republică într-o infinită tranziţie spre niciunde, o criză nesfîrşită şi o lungă şi grea reformă care e gata-gata să se împlinească-n firescul sfîrşit al lungii şi grelei suferinţe…
Aşadar, ni se dă un an, instrucţiunile de utilizare şi ştim, iată, de acum ce avem de făcut! Şi-l mai avem şi pe Caragiale cu anul lui trecut. Şi… Doamne-ajută sau, după caz, Doamne Fereşte!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune şi La mulţi ani! 🙂

Un decembrie de pus sub obroc. Alegeţi-vă-ţi!

Aş face un exerciţiu de imaginaţie duminicală. Ce va fi cu România peste două săptămîni, după alegeri? România lui Ion, Gheorghe, România lui Vasile. Nu, nu România iluzoriu-publicitară a lui… Andrei! Eu văd că principala miză a acestor alegeri este cea personală a candidaţilor care vor să se pună la adăpost sau să-şi perpetueze traiul liniştit şi interesele aferente pentru încă patru ani. Apoi e miza „conştientului colectiv”, aceea a punerii pe coji de nucă a regimului băsist. Fapt care ar aduce un singur beneficiu perceptibil: ar face atmosfera ceva mai respirabilă, ar aduce o brumă de legitimitate aleşilor, ar fi o supapă pentru „m-am săturat de ăştia”. Atât. Nici aceste alegeri (prin actorii lor, candidaţi şi electorat) nu ne obosesc măcar cu o virgulă din nu ştiu ce program economic sau din vreo proiecţie privind încotro cu ţara asta. La aşa aşteptări, la aşa superficialitate şi dezinteres (şablonard spus, ştiu!), aşa ofertă. Din matricea noastră politică fundamentală, cu „fiecare popor îşi are conducătorii pe care-i merită”, n-avem cum ieşi, e clar!
Nu am văzut campanie electorală mai searbădă. De parcă nici n-ar fi. Este limpede prin asta că interpreţii scenetei nu au de ce să se întrebuinţeze mai mult: rezultatele se cunosc. Sunt de admirat naivii romantici care se aşteaptă la altceva decît atît.

Ce va fi după 9 decembrie? Aş pune în discuţie cîteva variabile – sau combinaţiile lor:
1. Prim-Preşedintele de Partid şi de Stat va desemna un premier potrivit „interesului naţional”. Interesul său naţional, desigur, chiar provenit din rîndul USL! Dacă acesta nu poate aduna voturile majorităţii pentru investitură, în 60 de zile PPPS-ul va face o nouă propunere şi mă îndoiesc că proaspeţii parlamentari îşi vor juca mandatele la ruleta anticipatelor! Aici, lucrurile vor rămîne „cum s-a stabilit” şi cu „‘om mai vedea”!
2. Prin jocul validării, al contestaţiilor şi al „fraudei”, potenţat de CCR şi de fraţii din UE, vom intra într-o criză politică care va bagateliza din nou scorul votului. Cu suspendarea PPPS-ului pe masă, România se va afunda într-un tablou al haosului, guvernată fiind pe mai departe de provizorat şi de o… „ocultă” nelegitimă, abonată, oricum, la toate butoanele şi resursele. Scenariul se va opri tot cu nişte anticipate, după vreo cîteva luni bune de bălăcăreli.
3. Alegerile vor fi câştigate de USL, premierul va fi cel… dezirat (Ponta) iar locatarul de la Cotroceni va asista „liniştit” la guvernarea noii majorităţi pînă ce (într-un termen previzibil de timp!) primul ministru îşi va rupe gîtul pentru ca PPPS-ul să-şi facă jocurile prin aranjarea altei majorităţi şi desemnarea altui premier (deja-vu!).
4. USL-ul va reuşi să-şi impună premierul şi va purcede, din a doua zi, la schimbarea Constituţiei, demiterea PPPS-ului şi organizarea anticipatelor prezidenţiale. Totul în tranşee şi fum şi într-un orizont determinat.
5. USL-ul şi PPPS-ul vor „coabita”, cu luptele intestine de rigoare obişnuite, pînă la obştescul sfîrşit al mandatului chiriaşului Cotrocenilor, adică în 2014.
Aveţi alte variante? Aş fi curios să mi-le supuneţi atenţiei.

După părerea mea, prin forţa lucrurilor, fiecare din aceste… scenete exclude a priori şi fatalmente interesul alegătorilor pe ale căror voturi „se bat” azi catindaţii. În toate aceste variante guvernarea (bună) va fi un amănunt nesemnificativ lăsat la ş.a.! Ce dacă suntem încredinţaţi cât se poate de limpede şi de rece că ne aşteaptă culmea-culmilor recesiunii, că urmează o apocalipsă economică pe lîngă care criza din ultimii ani a fost blîndă glumă? Asta, cu presupusele urmări dramatice pentru muritorii de rînd pe care unii îi şi văd schelălăind în chinuri pe caldarîm. Chestia asta e un amănunt nesemnificativ pe Dîmboviţa şi nu are treabă cu votul şi cu firescul serviciu public ulterior. Votul din 9 decembrie 2012 nu va fi decît o extensie a paradigmei începute şi asumate din 12 decembrie 2004 şi continuate în 6 decembrie 2009. În 2004 ne-am pus soarta în paranteze pentru zece ani şi mai bine. Restul sunt discuţii sau, după caz, iluzii.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Nu sunt superstiţios, dar parcă a treia oară „de decembrie” e prea mult! Aş schimba ceva în calendarul alegerilor noastre: le-aş duce mai la vară! Aş pune acest decembre sub obroc, la gura sobei! 😉

Contabilitate. Table Stakes

Mă uimesc oamenii care au timp. Acum ceva vreme, acum ceva trăiri şi eu aveam senzaţia că am timp. Au trecut nişte toamne, nişte veri, nişte ierni, a curs ceva apă pe strada mea de atunci. Nu ştiu dacă voi aţi observat dar azi e luni, mîine e duminică, acum e şapte dimineaţa şi imediat e zece seara, într-un ritm buimăcitor. Parcă ieri a fost Paştele, şi alaltăieri Crăciunul. Şi văd cum iată, mîine-poimîine se-aşează de colinde şi dinspre răspoimîine răzbate o briză dinspre mare, aceeaşi de acum cîteva seri parcă, acelea cu gleznele-n nisipul ud al mării. Iar, între timp, dimineţile-s tot mai scurte, ochii tot mai grei, paşii tot mai grăbiţi escrocînd uşor o oboseală iremediabilă.
Şi peste toate astea, oamenii cresc. Te uiţi într-o parte şi cînd întorci privirea nu-i mai recunoşti. Mă obişnuisem cu acest copac roşu din faţa geamului meu. Era acolo pur şi simplu. L-au tăiat. Se uscase pe dinăuntru. De cîteva zile e o mare pată de lumină-n locul lui. Am avut senzaţia de lipsă preţ de cîteva zile. O senzaţie de hău, de ameţeală. Acum văd că m-am obişnuit… Nu-mi mai lipseşte, ba cred că daca cineva ar monta acolo-n peisaj un copac aş avea disconfortul acela a „ceva” în plus.
Sunt uimit, cum spuneam, de oamenii care au timp. Care se plimbă alene şi rîd. Care nu răspund la telefon sau la email-uri. Care au alte priorităţi. Care nu simt cît de repede a ajuns să fie citită o carte. Cărora zilele li-s nesfîrşit de lungi. Care nu confundă dimineaţa cu seara. Care mai au amiezi… Cărora eu le-aş zice aproape… nesimţiţi! Pe mine timpul, bag de seamă, m-a prins trişînd. Şi nu de ieri de azi. Nu mai joacă poker cu mine. Nu mai joc poker cu timpul… Nu ştiusem că, atunci cînd se usucă pe dinăuntru, copacii se taie! Nu ştiu dacă această învăţătură (alături de toate celelalte!) mă ajută cu ceva, mă pregăteşte pentru ceva, îmi confecţionează vreo atitudine de acum înainte… Nu-mi aduce nici măcar un răspuns, nici măcar acea… consolare cum că şi ceilalţi vor fi scoşi şi ei de la masă. Că vor intra în criză de… timp.  Nu ştiu… dar a venit vremea să aflu.

Contabilitate

Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Şi să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiţi,
Câteva momente când era să fim frumoşi,
Câteva momente când era să fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos-
Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o
Şi cu aceeaşi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.

Un sfert de an de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere
A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.
Şi, în sfârşit, o soartă
Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)
Fac două (Scriem una şi ţinem una,
Poate, cine ştie, există şi viaţă de apoi).

Marin Sorescu

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O vidanjare necesară. Ciuruiri

„Lovitură de stat”, strigă din toţi bojocii opoziţia portocalie – ascunsă pe după fereşti în aşteptarea tancurilor! „Cutremuraţi” de pălitură vor, în „ingenuitatea” lor, să vadă lumea cum îşi smulge părul în stradă compătimindu-i, cum ar vrea să vadă un sinistru tsunami rostogolindu-se pînă în înaltele porţi europene. Ca din gură de şarpe urlă mizînd evident pe faptul că omu-i sensibilos la umori, la… plîngăciuni şi victimizări… Întorsătura lucrurilor a scos din şomaj bocitoarele şi ţiuitoarele care cam fuseseră reduse la tăcere de năucirea produsă de căderea guvernului Ungureanu şi de rezultatul localelor. Efectul psihologic al acestor „demne” strategii este previzibil şi va aduce o undă de simpatie (poate şi ceva voturi în plus) către corabia neprihăniţilor din PDL şi a matrozilor ei.
Desigur, USL-iştii nu s-au purtat frumos, stratagema lor n-a fost elegantă, au ieşit în derapaj din pension în stradă şi au început, stupoare, să se poarte ca nişte golani. Au început să perturbe liniştea publică, să spargă geamuri, să scuipe pe jos, să dea foc la tomberoane, să înjure, să agaţe indecent femeile onorabile de pe bulevard. Ba acum atentează chiar şi la virginitatea fecioarei saşii din iatacurile cu petale de trandafiri ale Cotrocenilor! O, da, asta-i prea mult!
Atmosfera, tabloul sunt, absolut, insalubre şi dau măsura „civilizaţiei” noastre. Jocul de domnişoare cu botniţă, care convenea de atîţia ani regimului Băsescu şi lăsa cale liberă abuzurilor acestuia, s-a cam sfîrşit iar USL-ul foloseşte aceleaşi instrumente de cînd lumea ale politichiei dîmboviţene. Care pe care. Cîştigătorul ia totul. Dulce e sîngele răzbunării şi de multă amară vreme era dorit… Se aştepta cineva la altceva? Cît de ipocriţi putem fi perorînd despre… integritate în politica autohtonă?! Cît de ipocrită poate fi şi o Europă sau o Americă în faţa cărora ne prosternăm cerşind fie îngăduinţă, fie milă, fie „dreapta” judecată?!
Evident, cine seamănă vînt culege furtună. Evident, cine este umilit va umili cu supra de măsură. Evident, cel călcat în picioare se va ridica şi va pune bocancul pe grumazul stăpînului. Evident, cine ia o palmă nu întoarce obrazul ci aplică cinci palme drept răspuns. Evident, prihănitul ridică piatra! Evident, ura aduce ură! Evident, pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti! Evident, restauraţia se produce. Ăsta-i mersul lucrurilor şi e naiv cel ce crede că situaţii precum cea în care am fost aduşi în cincinalul băsist se rezolvă cu… răbdare, încredere, respect şi înţelegere. Să fim serioşi! Aşa nu se mai putea. Era nevoie de o zgîlţîitură care să pună sfidarea, furăciunile şi batjocura portocalii la locul lor. O vidanjare necesară. Normal ar fi să urmeze alegerile anticipate, cît mai rapid, pentru ca legitimitatea guvernării şi puterii să intre cît de cît în normal. Să fie… democratice, nu-i aşa ?!
Normal ar fi fost ca votul de neîncredere aplicat atît de stradă cît şi în Parlament portocaliilor, cu toate instituţiile lor cu tot, să-i fi făcut să se dea cu un pas în spate. Să-şi fi dat demisia „de onoare” şi să fi cerut chiar ei întoarcerea la vot. Dacă ar fi avut bunul simţ de a nu se lega de scaune şi de a recunoaşte că nu poţi guverna cu o amarîtă reprezentativitate de 10%! Bineînţeles însă, nimeni nu se aştepta la gesturi de gentlmani din partea unor maeştri în lovituri sub centură. Nimeni nu e atît de naiv să creadă că ei ştiu să piardă frumos. Şi de aici sîngele pe pereţi! Cursul lucrurilor se schimbă şi apoi, după ce vor fi numărate victimele (vor fi, pînă la urmă, din toate taberele!) vom vedea ce va fi.. şi dacă vom avea un moment zero curat sau dacă vom purta aceeaşi… pălărie! (Eu unul nu cred în schimbarea năravurilor timp de încă nişte generaţii).
Apoi, ca un corolar al acestor zile fierbinţi de iulie, cred ca avem o memorie handicapant de scurtă. Uităm repede, ne aducem aminte greu ce şi cum am trăit chiar cu puţin timp în urmă iar cînd ne aducem aminte nu vrem să o recunoaştem! Asta aviz amnezicilor şi naivilor neobosiţi care mai cred şi că, pînă la urmă, toate astea ar avea vreo consistentă legătură cu… binele lor!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Toate astea nu exclud, ba întăresc următoarea zicere, că tot e ziua SUA azi: „S-a spus că politica este a doua cea mai veche meserie din lume. Eu am observat o izbitoare asemănare cu prima.” Ronald Reagan

Noua solidaritate: economia de viaţă!

Sunt… dezarmante încercările din ultimele zile ale unor poliţişti de a demonstra faptul că rumânu’ n-are nicio reacţie vizavi de agresiunile asupra concetăţenilor care se petrec în imediata lui vecinătate. Nici măcar un „Hoţu’, prindeţi hoţu’!” darămite un sprint pe urmele infractorului n-au reuşit să obţină oamenii legii în scenetele lor montate în stradă la ore de maximă audienţă. Starea asta de lucruri nu mai trebuie demonstrată de mult. Ţine de domeniul realităţii noastre imunde faptul că solidaritatea, fiindcă despre asta e vorba, nu e pe Dâmboviţa altceva decît o vorbă bună, foarte bună pentru campaniile electorale sau pentru prohodurile, la una mică, între vecini. Într-o ţară în care se cultivă cu îndîrjire înrăirea, disoluţia, spiritul de junglă şi anomiile, în care „statul social” este caricaturizat prin ridicarea la rang de virtute a „pildelor” şi existenţei Ceauşeştilor, experimentul poliţiştilor de pe la Buzău sau Cluj e o probă de înduioşătoare naivitate.

Despre ce e vorba pînă la urmă? „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”, spunea Dante. Mă uit la cazul care se face azi pe marginea situaţiei celor 2000 de oameni ce vor rămâne pe drumuri după plecarea Nokia de la Jucu şi nu pot să nu mă întreb cît adevăr stă în toată zdroaba asta a diriguitorilor treburilor statului nostru chiar faţă de soarta acelor oameni? Cum de nu am văzut atîta atenţie atunci cînd de pildă au fost rase de pe faţa pămîntului multe alte firme sau industrii întregi în ţara asta? Cum nu pot să nu mă întreb cînd se va îndulci toată această propagandă care-mi miroase de la o poştă a campanie electorală!  Nu văd niciunde „grija pentru om” cît un foarte fin praf în ochi… Iar de aici, din „strada largă” pînă-n „celulele de bază ale societăţii” nu cred să fie vreo distanţă.

Cum un şomer sau un lovit de soartă cu mîna-ntinsă, condamnat până la urmă la extincţie, nu va primi din partea puternicilor zilei decît o vorbă calpă vopsită-n compasiune, nu e ceva nou ca aceiaşi să simtă acelaşi tratament din partea a însăşi familiilor lor! Şi spun asta amintindu-mi de un cunoscut care ajuns într-o situaţie dificilă pe un pat de spital mi-a povestit că nimeni dintre ai lui nu au fost o dată să-l vadă. „Da nimeni, bă, nici nevastă-mea, nici fii-mea, nici frate-miu! Îţi dai tu seama, puteam să şi mor aici şi tot degeaba! Da’ de ce mă, zi-mi tu de ce?!”, aşa mi-a zis. Şi nu avea nici duşmnănii, nici uri cu familia, doar că nu prea mai… conta. Nu mai conta în ecuaţia socială (sau economia socială!) a valorilor zilei, ca să spun aşa… I se aplica, potrivit „modelelor” si noii solidarităţii, economia de… viaţă!

Şi ca să mă întorc de unde plecasem, îmi amintesc ceva, desigur, domnul Lala, eroul braşovean nu a fost rumân, a fost, cred… extraterestru!

P.S – Aparent, „Viaţa e dură”, n-are nicio legătură cu cele mai sus spuse, nu-i aşa? 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!…

Mă scot din priză. Amintindu-mi de… Exarchia…

Ce poate fi mai mizerabil, dacă nu chiar angoasant pentru un început de zi decît să-ţi sune telefonul în nesimţire, la cinci dimineaţa, apel cu număr ascuns? Veţi spune că astea ne sunt „beneficiile” vieţii „moderne” şi că „intimitatea” e un moft, o iluzie, într-o lume nebună în care vrînd-nevrînd suntem nişte biete muşte prinse în firele unui păienjeniş infernal de conexiuni. Îmi bag picioarele în toate aceste beneficii. Iar pe jigodiile care mă abordează cu tupeul şi curajul infect date de numeroasele forme ale anonimităţii oferite de aceleaşi „beneficii” ale tehnologiei întru socializare le asigur de acelaşi tratament: îi bag undeva! Ideea e că a devenit insuportabilă compania a tot mai multe cotârle, companie de care poţi fi conştient sau, mai grav, pe care nici măcar nu o poţi intui. O să ziceţi că sunt paranoic sau stresat şi că poate nu se face să împrumut substantivul unor bieţi cîini jigăriţi unor… să le spunem indivizi. Jignesc mai curînd bieţii cîini, asta ştiu! Sau, pe bună dreptate, îmi veţi reproşa că, pînă la urmă, fiecare e stăpînul realităţii sale şi că prin voia lui se conectează, se raportează, la anumite „prize” conştient (sau nu, treaba lui!) fiind de consecinţe. Aşa-i, argumentul ăsta ar trebui să-mi lecuiască tentaţia jelaniilor penibile.

Prin toate orificiile mediatice suntem avertizaţi că prăpădul ne e aproape, că lumea aşa cum o ştim şi cum am trăit-o pînă acum se destructurează sub colţii unei crize şi mai şi decît cea trăită în anii din urmă (asta se poate citi foarte bine şi sub verbul atît de drag nouă „se reformează”!). Iar pentru ca senzaţiile date de aceste ştiri să ne fie mai dulci ele ne sunt garnisite cu siropuri roz-bonbon mai uşor de digerat, fie ele de factură manelistică or fiţoşită sau… sentimentalo-intelectuale, potrivite perfect specificului nostru… naţional!

În tot acest melanj citesc un articol… „revigorant” despre greci, despre felul în care stau ei acum prin cafenele şi-şi îneacă amarul. „Nu ştim ce va fi săptămâna viitoare“. „Noi toţi nu ne mai gândim decât la ziua de mâine. Noi toţi nu mai vorbim decât despre supravieţuire“, spune acolo o grecoaică. Ţin minte cum priveam spre o… Grecie acum vreo trei ani şi văd cum au mers lucrurile. Probabil, gîndesc, că noi nu suntem foarte departe de „modelul” acelui stat chiar dacă în roz-bonbon suntem asiguraţi că „nouă nu ni se poate întîmpla aşa ceva”, că „noi, Statul” nu suntem atît de hoţi! Nu ştiu, probabil, în terasele pline de pe Corso-ul nostru cafelele curg mai… liniştit, habar n-am… Aş vrea însă să-mi pot îneca presimţirile…

Atunci? În tot acest călduţ şi superb peisaj de toamnă, cum spuneam, nu văd decît o ieşire: să mă scot din nişte… prize, să mă deconectez de la vampirii energetici, cronofagi, online sau offline şi, asemeni acelor greci, să „stau ore în şir la un expresso sau la un pahar cu apă cu privirea fixată pe oraş” şi să-mi amintesc de un… Zorba alungînd (încă) senzaţia aia legată de un oraş străin şi de o ţară scăpată de sub control…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Omul nou. Se tratează cu stricnină

„Statul social a murit!”, asta încearcă, şi reuşeşte, să ne bage în cap cel care ne păstoreşte, iată de şapte ani, şi care pe atunci ne administra un convingător „Să trăiţi bine!”. Şi prim-preşedintele de partid şi de stat, aşa cum i-am zis mai de mult, alături de… capabilele-i instrumente mai are să ne păstorească încă vreo trei ani! 10 ani! Wow! O glumă proastă, aş fi zis acum ceva timp dacă aş fi intuit o asemenea perspectivă! Iată, dar, că încă o data, viaţa bate filmul! Şi poate că aş fi dat-o de la bun început pe glumă, sau aş fi privit lucrurile detaşat dacă „guvernarea” asta ar fi fost cît de cît benignă şi dacă aceşti zece ani din viaţa noastră nu ar fi fost puşi, încetul cu încetul, sub un spectru cît se poate de malign.
Suficient de malign încît, iată, în colonia numită România administrarea reformei statului în doze mici de cianuri produce efectele dorite putîndu-se vorbi aşadar despre un mare succes. Singurul! Despre ce efecte vorbesc? Păi diseminarea în rîndul mulţimii că austeritatea e bună şi firească, „austeritatea ne ţine mintea trează”, după cum spune dl. Lăzăroiu, a faptului că ar trebui să lăsăm deoparte noţiunea de speranţă sau de ajutor şi solidaritate ar fi unul la mînă. Apoi, gafa d.lui Vreme care azi a zis că trebuie „să facem ca persoanele în vîrstă să fie din ce în ce mai puţine” mi-a relevat faptul că lucrurile funcţionează potrivit „strategiei” pînă şi la nivelul subconştientului colectiv la nivelul lui de vîrf. Şi nu în ultimul rînd – vorbind doar despre „viziunile” surprinse azi! – spusa lui Igaş, potrivit căreia din MI au fost daţi afară cei ce nu au avut „sînge-n instalaţie” îmi certifică faptul că în zece ani blînda noastră ţărişoară va deveni un stat… spartan în care „omul nou” să supravieţuiască eternei „crize” şi exigenţelor regimului aspru, cu succes. Singurul lux permis ne-ar mai fi doar rugăciunea: „Suntem pregătiţi şi ne rugăm la Dumnezeu şi la Germania, Italia, Franţa, Spania”, spunea şi „atoateştiutorul şi atotputernicul”… Apoi, în scurt timp, vom accepta fără crîcnire că da, suntem bogaţi, la cei 800 de lei pe care în mărinimia-i fără margini puternicii vremelnici ai zilei ni-i alocă lună de lună. Cum vom accepta cu dragă inimă şi reală înţelegere şi ca spre ieşirea noastră naturală din exerciţiul activ de buni contribuabili la bugetul lor să ne primim în locul primului fluturaş de pensie doza binefăcătoare de stricnină. Asta, tocmai pentru a lăsa în urmă un stat sănătos, puternic, tînăr şi veşnic reformat! Desigur, ecuaţia cinică nu va fi valabilă pentru aleşi, pentru atât de necesarii supravieţuitori, bine adăpostiţi în peisaj de… cromatica vremurilor: oranj-verzuie sau în alte game… dezirate de aceştia!

P.S. – În naivitatea-mi ce ţine de genetica altor timpuri şi cu o… nejustificată teamă de fiola finală cu cianură (asta poate fi citită şi ca „ultima ţigară”!) eram tentat să scriu despre un concept interesant şi foarte altruist: downshifting-ul. Mi-a plăcut o definiţie a acestui „fenomen”: „refuzul de a intra intr-o anume inregimentare (prin dresaj), refuzul pozitiei, refuzul salariilor mari etc. Ideea de baza este ca de fapt calitatea vietii individului, care este data nu de felul in care se pozitioneaza el din punct de vedere material – nu iti trebuie atit de multi bani ca sa poti sa fii fericit, multumit în viata -, ci de faptul ca poti profita, sa zicem inteligent, de timpul pe care il ai de trait, astfel încât sa nu devii un sclav al muncii.” Mi-am dat însă şi eu seama că… nu ţine la noi… Cum spuneam mai sus, noi trebuie mai întîi să învăţăm beneficiile… sclaviei. Şi cum avem dresori foarte buni, dup-aia om mai vorbi! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

August. Şi oile noastre

„Da’ al treilea unde-i?!”. „Ce dom’le?” „Genunchiu’! Al treilea, unde-i?!. Hă, hă, hă!”. Ce naiba să fi răspuns? Am înţeles că utilizatorii de Internet Explorer ar fi mai tîmpiţei decît cei de Chrome, Mozilla sau Safari. Bun, aşa că mă consolez… iluzoriu cu chestia asta, chit că nu mă aşteptam ca IQ-ul să ajungă să ne fie măsurat deja în… browsere sau page-rank!
Dar aşa, evident, „iezista o explicatie” la orice! 🙂 O explicatzie există şi la mântuirea neamului, reală şi virtuală, şi implicit, curând, a electoratului şi la tărăşenia cu cei cinci lei puşi la loc în lefurile bugetarilor, şi la buricul pămîntului – Deta, şi la Bercea Mondialu’ şi la tristeţile provinciale şi la ipocrizia ştabilor pe spatele sclavilor şi la nunţile beizadelelor şi la Breivik şi la crizele de… imagine şi la faptul că un vremelnic se crede tătucul rumânilor şi, în sfîrşit, iezistă o explicaţie pînă şi la schimbătorul de viteze neuronal!
În hăhăiala generală mă declar… fatalmente depăşit de evenimente şi renunţ la gîndul lecţiilor de… canto şi bune maniere! 😉 Ar fi fost bani aruncaţi pe fereastră! „Piaţa” şi „viaţa” cer altceva! E august, mai e o lună din… „lunga” noastră (cât o autostradă neterminată!) vară fierbinte şi ne-om apuca şi de lucruri serioase, dacă nu cumva ne-om întoarce la… oile noastre! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Muzichia n-are, comme d’habitude, nicio legătură cu toate astea! 😉

Cînd poştaşul o să sune o singură dată

Guvernul le-ar pune pe masă pensionarilor un „coş de solidaritate„: ceva făină, zahăr, ulei, mălai şi orez la preţ minim. Nu ştiu ce va fi însemnînd acest preţ minim şi dacă această solidaritate nu ar trebui să fie mai curînd un ajutor de înmormîntare. Ştiu, sună cinic, cu puţin mai cinic însă decît cumpărarea binevoinţei electorale a românilor care a început deja. Cu puţin mai cinic şi decît „reformarea” statului ale cărei beneficii se simt din greu azi şi în urma căruia promotorii ei (Băsescu & Co.) sunt convinşi că vor intra în istorie. Cinic va fi şi capitolul ăla de manual de istorie: „Reforma lui Băsescu. România: 2004-2014” care va măsura, statistic, împuţinările românilor cauzate de boli, de pierderea minţilor, de disperare, de analfabetism, de foame, de crimă, de hoţie, de noua (dez)ordine (nu, nu amoroasă!), de muţenie, de dor de ducă! Sau poate nu va mai măsura nimic fiindcă, nu-i aşa, reforma va fi fost pe deplin desăvîrşită iar împuţinarea totală, conform strategiilor locale şi globale anti… criză!  Poate că în locul unei istorii corecte capitolul cu pricina va fi înlocuit cu best-seller-ul „Romania under Basescu. Aspirations, Achievements, and Frustrations during His First Presidential Term” (completat între timp cu volumul 2!). Măcar pînă atunci cei rămaşi vor şti să citească fiindcă, da, e un lucru bun ca ora de lectură să devină, iată, obligatorie din şcoala primară! (Nu ştiu cum naiba pînă acum „citirea” devenise facultativă!). „Cinic” e efortul celor ce strigă la tv în fiecare zi despre nu mai ştiu ce grozăvii, cinic efortul celor ce ascultă şi riscant gîndul celor ce mai speră. Adevărul e că nu aş fi crezut acum cîţiva ani că România chiar va deveni rapid, lin, fără convulsii „România cinică”, ţara cîtorva împotriva celorlalţi, buimaci, depresivi, căzuţi în noroi aşteptîndu-şi recunoscători şi umili nu pensionarea (idealul generaţiilor mai vechi) ci ajutorul de înmormîntare, în avans, adică biletul roz al sfîrşitului pentru care au contribuit „la buget”, conştiincioşi, atîta amar de vreme. Va fi suficient şi economicos astfel ca poştaşul să sune o singură dată. În viaţă!

Nu văd multe din „rosturile” şi „dezbaterile” care „frămîntă” azi „scena” publică sau politică. Nu văd rostul paginilor risipite pentru asta atîta timp cît practic nu se întîmplă nimic! Poate îmi e lene sau nu mai am răbdare să pricep ce şi cum, poate mi s-a atrofiat instinctul revoltei în beneficiul celui de supravieţuire. Habar n-am! Poate îmi explică cineva cum stau lucrurile azi. Poate că timpul e deja prea scurt pentru luxul acesta şi tocmai de aceea o să dau o fugă, ştiu eu, undeva, sus la… Fundata(foto) Şi v-aş sugera acelaşi exerciţiu. Sunt acolo nişte locuri, o „palmă” de loc între pămînt şi cer, unde nu ajunge nici semnalul gsm, nici „lumina” televizorului, nici praful de pe malul Dâmboviţei! 😉 Ba cred că acolo nici poştaşul nu ajunge. Niciodată!

Servus, Blogolume! Ce mai faci?
Toate cele bune!

Crize de iarnă. Las’ că trece!

Cred că sunt un pic prea nervos în vremea din urmă. 🙂 Tocmai perioada asta a Sărbătorilor mă scoate din sărite, nu ideea de Sărbători cu ceea ce sufleteşte aduce după ea cît isteria din preajmă. Zilele premergătoare noului an îmi par (ne sunt?) un nesfîrşit şir de cazne. Să le trec pe o listă? Nu cred că are sens. Probabil aşa sunt făcute lucrurile, aşa sunt făcut eu ori aşa ne „manageriem” noi Sărbătorile: încercând să rezolvăm tot ce nu am rezolvat un an întreg, făcîndu-ne preş umil în faţa „obligaţiilor”, a convenţiilor idioate. Şi ajungem sleiţi la anul nou privind tîmp paharul de şampanie şi jurîndu-ne că aşa nu mai facem, eventual cerîndu-ne iertare pentru vinile capitale sau închipuite de peste an.
Ce mă enervează, „off-topic” desigur!? 😉 Ăia care chinuie literele la modul concret. Adică cei/cele care chinuie tastatura apăsînd-o cu toată fiinţa, cu un zbucium zgomotos şi legănat din tot trupul şi cu bătăi nervoase de picior în podea ţinînd intonaţia literelor care nu reuşesc să li se lege niciodată în cuvinte. Şi mă exasperează că nu, „meseriaşii”  nu se resemnează ci îşi reproduc zilnic stereotipiile tîmpe ce aduc a şmirghel frecând o limbă tocită de lemn.
Mă mai înfurie, mai rău decît în restul zilelor din sac: când azi aflu că era urgent să rezolv ceva ieri, cînd nu funcţionează deszăpezirea, dezaburirea, „şpriţiera” sau îmi îngheaţă yala de la portieră, cînd şefu de scară îmi reproşează că nu închid uşa, cînd pe un ghişeu scrie o oră şi funcţionara a plecat cu „cinci minute mai devreme”, cînd îmi crapă pentru ore bune internetu’, cînd rămîn blocat în parcare, cînd după ce am reinstalat „uindousu'” am constatat că nu mai am diacritice, cînd mă sună bezmetic la telefon numai ăia pe care nu vreau să-i aud, cînd uit lumina aprinsă şi portofelul în casă, cînd îmi dă toată cafeaua în foc, cînd îmi uit parolele la nenumăratele conturi virtuale, cînd toată lumea vrea sau aşteaptă ceva de la mine, cînd uit ce anume chestie importantă nu trebuia să uit!…
Cred că dozele de neuroni, distonocalm şi… lecitina mi s-au consumat de mult pentru anul în curs. Aşa că-mi aştept „distribuitorul autorizat” să-mi livreze rezervele pentru anul viitor, dar cum ştiu că mai e ceva vreme pînă atunci şi oricum o să întîrzie, mă aşez, beau un ceai de sunătoare  şi sper să-mi treacă… criza – fiindcă aşa i-am auzit la televizor spunînd pe unii mai deştepţi decît mine: că criza trece dacă stăm cuminţi şi ne băgăm minţile-n cap! 😉

Servus, Blogolume!
I-aş întreba dacă au nervi de iarnă şi pe unde şi-i varsă pe: Onu, Carmen, Gabi, Tipa, Gib2i3, Gabi, Daurel, Andi, Vania, Cristian, Teo, Cella, Camelia, Roxana, Rodica, Gina, Theodora, Cristian, Cami, Cristian, Mihaela, Cati, Pisica neagră, Mirela, Rose, Eo, Osterhase, Gabriela, Ioana, Deea, Dumitru, Dramoleta

Toate cele bune!

Precum salcîmii. Nebuni!

S-ar zice că au înnebunit salcîmii şi că noi, oamenii, ne-am lăsat un pic păcăliţi de aceste neverosimil de calde zile de noiembrie. Păcăliţi într-atît încît să ne vedem luându-ne de mînă şi zbenguindu-ne, zîmbind soarelui, prin parcuri şi printre frunze. Sau, poate aşa să ne fi dat şi noi, precum salcîmii, pe faţă nebunia noastră mai veche, ascunsă ca o boală ruşinoasă?… Da, nebunia poate fi interesantă dacă o priveşti fără ochi trişti şi ignorîndu-ţi stomacul gol!

„Nebunia noastră mai veche” ar putea să aibă vreo doi ani dacă e să mă iau după ştirea potrivit căreia Criza la noi s-a născut exact prin 2008 pe vremea asta. Şi cum am suspectul obicei de a privi cam mult în urmă am fost curios să văd cînd şi unde prin genunchiul ăsta al lumii am făcut cunoştinţă cu dînsa, cu Criza. Ei bine, în 13 octombrie, acum doi ani, scriam:  „Ajunge criza mondială şi în Glod?” o întrebare ce părea retorică atunci: „Chiar, cum ar arăta o secvenţă de film realist, acolo în Glod (unde au filmat ăia “Borat” uitînd să şi spună că se întîmpla în Romînica), cu sub-titlul: “Criza mondială a prăbuşit leul în Glod. Pensiile au căzut la numai un leu cincizeci!”?!… Ar fi ceva firesc şi în asta, pînă la urmă!” Eram naiv, recunosc. Cum naiv eram un pic mai tîrziu avînd convingerea că „trece şi asta” sau că rumânii vor adopta măsuri drastice, respectiv concediindu-l chiar şi pe Moş Crăciun! Ei bine, o cam luam în derîdere pe Doamna cum luam însă în rîs şi suficienţa hăhăitoare a compatrioţilor vizavi de subiect…

Nu aş fi crezut însă că după doi ani vom fi fost loviţi atît de rău. Şi nu atît de mediatizata de atunci criză mondială cît de propria neputinţă, ignoranţă şi hoţie înflorite ca ciupercile pe pretextul crizei. Nu aş fi crezut că vom ajunge atît de jos încît să ne sluţim, să ne dezumanizăm în ultimul hal, încît să ne radem din dicţionare optimismul şi speranţa. La toate suntem pe ultimul loc, toţi europenii ne-au luat-o cu mult înainte… Criză e şi la greci şi la francezi, de pildă. Şi spun asta fiindcă tocmai ce am vorbit cu nişte amici vechi, români trăitori acolo. Amîndoi mi-au confirmat din nou că da, criza se simte, că sunt mai cumpăniţi că statele lor au strîns cureaua, că este un anumit stres dar… dar că frigiderele le sunt pline mai departe, că au avut două vacanţe „afară” anul ăsta, că au reuşit să-şi achite ratele (unul la casă, altul la maşină) şi să-şi ţină copiii în şcoli bune… Şi nu sunt nici unii nici alţii cine ştie ce capacităţi şi nici nu au nu ştiu ce meserii!… Ba au trăit şi din şomaj, iar soţia „grecului” vede doar de ale casei nefiind angajată vreodată acolo… Ei bine, am înţeles încă o dată că nu mai suntem nici măcar în gînd „buricul pămîntului” ci „talpa lumii”, o masă definitiv sacrificată…

Nu aş fi putut bănui acum doi ani că voi asista la sinistrul reportaj al neputinţei şi prostiei dusă pînă la moarte cum este acesta al sărăciei Spitalului de Urgenţă din Galaţi, spital care nu-şi mai poate trata pacienţii, care nu mai poate accepta internări! Spunea aseară doctorul  gălăţean Bacalbaşa ceva de genul: „Noi, ca medici, dacă ne moare un pacient sîntem judecaţi, dar cine judecă sistemul, statul care omoară oameni în spitalele din ţară?” În asta stă esenţa a ceea ce se întîmplă azi în România. Aici e grozăvia! Şi nu vorbim de cazuri izolate ci de o situaţie aproape generalizată! Românii – bătrîni, tineri sau copii! – încep să moară cu zile, de foame şi de boli pe care nici măcar nu mai apucă să şi le afle fiindcă nu-şi pot permite „luxul”! Oare chiar nu realizăm la ce grad de mizerie am ajuns? Oare chiar nu ne dăm seama ce se întîmplă atunci cînd încă ne mai uităm, ipocrit, la jurnalele de ştiri „furaţi” de importanţa moţiunilor, a chestiunii maghiare din legea învăţămîntului, a extrădării lui Haysam, a celor încă 10 km. de autostradă, a arieratelor, a declaraţiilor şefilor de partide, miniştrilor, preşedintelui ş.a.m.d?! E halucinant da, câte putem duce, cît putem suporta, pînă la ce nivel de decădere şi umilinţă putem cădea acceptîndu-ne cu… stoicism, cu explicaţii savante, soarta. Şi cred că putem şi mai mult de atît!…

M-a bucurat, m-a înseninat cumva o altă, frumoasă de data asta, nebunie. Cea a artistului român Damian Drăghici pe care îl redescopăr după un an, reinventat. I-am citit interviurile legate de „Jazz In The City”, noul lui proiect, şi îi caut şi muzica. Da, îţi trebuie nebunie, geniu, tărie să te regăseşti asemeni lui. Apoi poţi spune: „Daca vreti, si voi puteti sa faceti asta. Ridicati-va si duceti-va in America si incercati si voi! Eu m-am luptat toata viata si lupt!”… De am fi în stare măcar să auzim îndemnul lui Damian Drăghici!…

Au înnebunit salcîmii… Şi noi împreună cu ei în aşa hal încît îi mai tăiem o dată, precum Moromete salcîmul lui. Faţă de el însă ne ducem după aia la un şpriţ la cârciuma din colţ şi nu ca să plîngem, nebuni de furie şi durere, cît să ne dăm bravi cu pumnul în piept şi să jucăm tontoroiu’ spunîndu-ne în barbă: „Doamne, cît de bravi am fost!”

Servus, Blogolume!
Invitaţii… Serafine găsesc la Mirela 😉 Poveştile de vis se ţin cu poezie, mă-ncredinţează, mă covinge, TeoCarmen încă aşteaptă… toamna! Cristian începe o poveste cu soldaţi. Romani! 😉 Tot despre… criză spune şi Gabriela! 😉 Prima scrisoare pentru Moş Crăciun o găsesc la Aurora… Aşadar încă nu-i şomer! 😉 Şi Daurel pare a se grăbi cu gînduri de… Crăciun! 😉 Ba chiar şi Ciprian! Hmm… 😉 Aşa e dorul de blogosferă! Cum? Vedeţi la Deea! 😉 Cati îmi spune despre o povară inocentă… aparent… Camelia îmi confirmă, încă o dată, preţul sau… nepreţul cuvintelor… Versuri cum nu am mai citit de mult, descopăr la Cristian. Scrise acum! De ţară!… Despre conştiinţă, conştiinţe… îmi spune Cella. O poveste… contemporană aflu la Vania
Toate cele bune!

Vara pe uliţă. Tîrguiala

M-au exasperat zilele astea ştirile cu suta de mii de turişti veniţi la plaja de weekend de la Mamaia, cu aglomeraţia de pe autostrada Bucureşti-Constanţa, cu marea de trupuri întinse la soare, cu înghesuielile nocturne din cluburile încinse. Nu am suspectat niciodata mass-media româneşti de prea multă imaginaţie iar asta mi se confirmă iată azi. Chit că e vorba despre aceleaşi bătătorite ştiri de sezon sau despre episodicele sinucideri sau înmormîntări de artişti cheia în care sunt tratate este aceeaşi: gros-planuri şi comentarii imbecile întinse pe zeci de minute.
Una peste alta este ok acum ca şi anul trecut, acum trei ani sau şapte ani. Gîndesc că atîta vreme cît cotidianul nostru, realitatea noastră, aşa-zisul mental colectiv plutesc nezdruncinat pe aceleaşi ape, în aceleaşi coordonate, totul este, nu-i aşa?, în regulă! S-ar putea zice însă că una vezi la televizor şi alta este viaţa, că la ştiri ni se serveşte un simulacru de realitate uşor digerabilă. Posibil, dar cred că atîte vreme cît digerăm asta lucrurile sunt neschimbate. Digerăm fiindcă ne convine, ne place, consimţim că aceea e realitatea de care aparţinem. Şi nu vreau să spun că aş fi preferat ca lumea să nu se ducă, să nu trăiască, să nu evadeze, să nu sfideze criza. Nici vorbă! Ceea ce vreau să spun este că această realitate mie îmi confirmă din nou subţirimea argumentelor existenţei noastre. Aş putea vorbi despre scala de valori pe care navigăm sau despre… o „axiologie” a mass-media însă ar fi o chestie preţioasă – o altă latură în care cădem atît de uşor din cealaltă, facilă. „Sîntem deocamdată ceea ce ne îndeamnă lumea noastră să fim, iar trăsăturile fundamentale ale sufletului nostru ne sînt imprimate de conturul lumii exterioare ca de un tipar. Fireşte, a trăi nu este în fond decît o tîrguială cu lumea. Aspectul general pe care ea ni-l prezintă va fi aspectul general al vieţii noastre…”, spunea Ortega y Gasset… Mda… însă el mai lăsa locul unei tîrguieli, tîrguială pe care eu unul nu o găsesc. Eu aş fi pus pe tarabă azi o zi de vară… pe uliţă! N-am să o mai şi descriu însă, vă asigur doar că-şi merita preţul! 😉

Servus, Blogolume!
Zamo îmi aminteşte de… ţigăncile copilăriei, într-un melanj interesant 😉 Şerban găseşte kilogramele de timp din clepsidră! Teo îmi arată urma apăsării piciorului dîn iarba cu rouă. A lui, a ta, a mea… dintr-o dimineaţă, trecută, de week-end. Georgiana şi nebuniile ei de la… mare… 😉 Dana trece printr-o situaţie pe care o cunosc prea-bine, dintre cele care orînduiesc pînă la urmă lucrurile şi ne arată ce contează de fapt şi cît de facil este… restul. Îţi ţin pumnii, Dana! La Deea Dulce, Dulcea Deea găsesc mereu… visuri… Dumitru mă încredinţează că… undeva mai sunt de găsit…  energii corect răscolite! Departe… O mie de suspensii… ştiute, probate. La Evergreen.  O viaţă în procente? Poezie în statistici? La Cristian. Cîntecul… acela şi îmbrăţiarea tăcută, aici, la RodicaVania ne îndrumă spre nişte… dependenţe: cele fotografice ale lui Alex.

Să cobori pe Corso savurînd o îngheţată de fistic…

Am coborît azi spre casă pe Corso. De fapt în fiecare zi fac asta. Astăzi însă, pe la şase şi ceva spre seară chiar am (re)văzut strada şi oamenii. Cred că nu am mai făcut asta de anul trecut, de prin toamnă. Am regăsit umbrelele de peste terasele din mijlocul străzii, aceleaşi care mă entuziasmau şi vara trecută. Rămîn la aceeaşi părere: prind bine. Dar sunt… aceleaşi, puteau să le facă ceva, să le schimbe culoarea (chit că nu ţin la… brand) sau să le fi rotunjit sau, ştiu eu, să le acopere cu  stuf! Oamenii, la fel, relaxaţi admirînd din fotoliile largi peisajul… trecător sau static. Parcă mai puţini doar… Poate de frica ploii, poate din cauza crizei, deşi cred că şi fără o leţcaie în buzunar tot acolo i-aş găsi pe mulţi – aceiaşi, bănuiesc – la un pahar  de bragă (cu autoservire)… E mişto să cobori pe Republicii pe la şase şi ceva… Ce m-a surprins au fost… delicatesele. În cîteva locuri am văzut porumb fiert, în altul felii de pepene servite meseriaş pe platouri ornate colorat şi la tot pasul îngheţata… Mda… să cobori pe Corso savurînd o îngheţată de fistic… Mai ţineţi minte „acea” îngheţată de fistic? Şi m-au surprins toate astea fiindcă mi se pare că au venit prea repede. Sau cum eu le văd prima oară anul ăsta îmi explic că de aici vine tot acest decalaj… E început de iulie, parcă?!… Cu mondiale trecute de semifinale, cu tăceri băsesciene depăşite, cu inundaţii petrecute, cu tei scuturaţi? Deja?!
Aceeaşi senzaţie am avut-o şi aseară pe FB, pe unde mi-am petrecut ceva ore în ultima vreme şi unde îmi place să constat cum toţi ne refugiem în… pilde şi muzici. Un colţ de lume „virtuală” plin de DJ-ei şi filosofi. Da, aseară am găsit şi… „am pus” cîteva piese unplugged de-ale lui Joey Tempest şi Europe şi m-am întrebat „Cînd am auzit prima dată acea Final Countdown?”… Mi-am amintit cu uşurinţă de Ringul din Costineşti dintr-un iulie ’87… Era superbă atunci „acea” numărătoare inversă, era firească şi nu prevestea nimic. Şi vremurile zice-se erau mai tulburi? Aiurea! „Numărătoarea inversă” a rămas aceeaşi… Muzical vorbind îmi trezeşte aceeaşi euforie. Da, numărătoarea inversă sună la fel, chit că ea, numărătoarea e… altfel.
Cred că la fel va sta de acum treaba şi cu porumbul fiert, cu pepenii şi cu îngheţata de pe Corso… Probabil tot din cauza asta telefonu-mi sună cu „The Final Countdown” :)… Începe să plouă iar. Cred că o fată va coborî pe Republicii, mai tîrziu, şiroind prin ploaie, savurînd o îngheţată de fistic şi zîmbindu-le ascunşilor de sub umbrele. Ţin minte imaginea asta… s-a întîmplat ca ieri. Or s-ar putea să o văd chiar mîine? Nu, nu voi posta şi aici acel unplugged, îmi sună obsedant… Poate aici e sfîrşitul melodiei ăsteia cu istorie sau, poate, telefonul mobil e de vină… 😉

Servus, Blogolume!

Şi la Evergreen am găsit o… trecere prin Centru. Altfel, mai frumoasă… La vie est belle, da Karla! Încă o trecere de iulie… pariziană 😉 Cati este acolo, la răspîntiile Dunării furioase – şi ea! – pe noi… Teo îmi povesteşte despre un dor de-o anumită vară… Da, asta e! O pro-misiune şi-o rostogolire „afară” găsesc la CorneliusCristian spune o poveste cu pensionari şi alte gînduri de… criză sub o boltă de vie. Viaţa la ţară, da, Carmen! ;)… Gigi pune pe… hîrtie „sentimentul de insulă”. Superb spus! În ce fel ne străbate – sau nu – acum sentimentul ăsta?… O nouă reuniune cu miez în Dinarul lui Vania ;)… Deei i-aş da sincer zece pentru o aşa teză pe… seama renascentismului şi poeziei barroce spaniole ;)…

Sictirul teilor în floare. Solstiţiu

Într-o vreme în care un prim-preşedinte de partid şi de stat vine cu Loganu’ la Palat, cu ante şi pre-mergători cu glonţ pe ţeavă în BMW-uri blindate, deşi foarte bine ar putea veni şi cu o Mobră pentru uzul neţărmuritelor sentimente portocalii… Într-o vreme în care un preacinstit ministru zice că orice rumân harnic şi-ar putea trage un mausoleu din marmură cu heliport dacă, şi numai dacă, nu ar avea „alte vicii” precum tutunul sau vodca şi dacă şi numai dacă s-ar dovedi că îşi creşte şi copiii cu simţ de răspundere pe la şcoli de prin Elveţia… Într-o vreme în care nişte sclavi (privaţi) fac infarct sau mor de cancer pentru o pîine neagră pentru ca nişte manageri neciopliţi şi isterici făcuţi la apelul de seară să delege liniştiţi (i)responsabilităţi şi (in)competenţe pentru sute de milioane… Într-o vreme în care aleşii rotofei se joacă de-a moţiunile şi-şi pun palma-n fund fugind liniştiţi trei luni în vacanţă pentru a confirma din nou că incapacitatea de plată şi falimentul ţării se tratează cu umbreluţe de plajă-n Cuba… Într-o vreme în care vistieria goală a ţării mai poate fi o noţiune nesimţit de abstractă care poate fi redusă la absurd cu încă 60 de zile de încredere, dintre care jumătate din ele de concediu relaxant pe Coasta de Azur… Într-o vreme în care ţara îşi vindecă crizele cu un relache şi-un şpriţ de vară, departe de huiduielile şi pietrele aruncate în porţile închise ale reşedinţelor unde mai trudesc pentru un minus de douăjcinci la sută doar grădinarii, femeile de servici şi motostivuitoriştii… Într-o vreme în care doctorii dau faliment şi popii bagă ore suplimentare de prohod… Într-o vreme în care începe o nouă serie din serialul „Denea” cu un prim episod otevizat, livrat cu Rolls-ul, ca să ne ţină ocupată grila de vară… Într-o vreme în care vara nu-i ca iarna, adică este declarată prin lege (moţiunea pe vară!) drept neproductivă, şi prin urmare ţara poate intra… liniştită în vacanţă… Într-o vreme în care miniştrilor le cresc veniturile exponenţial cu prăbuşirea românilor în cea mai gravă criză de după foametea din ’47… Într-o vreme în care nişte bugetari… privaţi primesc salarii compensatorii de 100.000 de euro de căciulă ca să se tot ducă… Într-o vreme în care am ieşit definitiv de sub mirajul blogolumii cu… pinguri altruiste… Într-o vreme în care asta-i realitatea iar eu m-am pricopsit cu o alta, numai bună de luat la mişto de Mirciulică Badea… În asemenea vremuri, în deh, cea mai lungă zi din an, mă duc să-mi iau porţia de masaj cu başi metalici, îmi trag nişte ochelari şi-un tub şi-o să fac scuba-diving printre crapi, roşioare şi alte răpitoare pe timp de noapte şi-o să cînt din frunza aia de tăiat la cîini audienţei de greieri, orăcăitoare şi alte vuvuzele mute de uimire din amfiteatrul special amenajat în zăvoiul cu sictiriţii tei în floare!… 😉

Servus, Blogolume!
Cristi, despre nişte goange şi… vremuri studenţeşti… Daurel, despre nişte curţi şi nişte… curţi… 😉 Adi, despre o chestie cît se poate de… abstractă la care, cică, ar trebui să ne închinăm ca unui zeu! 🙂 Despre o Vuvuzelă Polo-istică povesteşte cu haz teribil, Manole 🙂 Despre o poziţie de centru, cu VaniaRodica, despre rosturi, înţelesuri şi lumea de la picioare… Ticke, despre Beatles-i, într-o altă pagină din enciclopedia-i de muzică…  Lilick ţine agenda blogosferei liberale şi dă semn şi Braşovului să se activeze. Transmit semnalul mai departe. Sper să se întîmple… Cristian, despre cum poţi scăpa de griji pe seama… geamantanului! 😉 Teo, despre un fel de… emigrare. Nici nu ştie ce pierde! 😉 Gabi, despre viziuni şi idei… Andi, despre cît de uşor poate deveni viaţa o joacă frumoasă…
Toate cele bune, dragilor şi dragelor!