Singurătatea unui expirat

„Expirat”… „Nu mai departe de mîine”, mi-a zis azi, pe stradă, un prieten vechi, „nu mai privesc mai departe de mîine”. Vine o vreme cînd pentru ceilalți (societatea) nu mai conteaza deloc ce ai făcut, așa cum pentru tine asta e de fapt tot ce contează. Pentru ei e vorba doar despre „sarcinile” zilnice și despre felul în care le poți duce și în niciun caz despre raftul tău de trofee… coclite. Probabil, jungla românească își va avea curînd și partea ei binemeritată de cimitir al elefanților, aceea în care cei „bătrîni” și puțin obosiți se duc din vreme să moară un pic, să le facă loc, cu generozitate, celor tineri, grăbiți și avizi de afirmare.
Povestea prietenului meu e cît se poate de comună și ușor de găsit în felurite ipostaze, variante. Un tip sclipitor, încă tînăr în accepțiunea unei lumi normale, dintre primii decreței de felul lui ca vîrstă, a muncit „cu spor” doar pe cont propriu, doar cu mintea și cu mîinile lui, pînă în vremurile astea, cînd niște lupi tineri și pupători în curul sus pus al unuia, l-au rezolvat cu o țeapă și cu niște lucrări suflate la preț de nimic. Singur și fără proptele, aruncat în șanț, l-au lăsat puterile, suflul, și s-a lăsat ros și la trup și de… oameni. În cîteva luni și după o… masă de operație a ajuns de nerecunoscut. Singur, la propriu, obosit, fără piese de schimb și la rîndul lui doar o piesă uzată, bună să fie schimbată. Schimbată cu o alta, „a voastră, societății”, lustruită și în putere, fără zăbavă gata să spargă pietre pentru un viitor nu mai lung de o limuzină și de niște nopți albe de club. Mîinele, pentru prietenul meu e numai un mîine probabil și atît. Ros la trup și de oameni, îmi zice, în loc de „la revedere” (acel incert „la revedere”, cu jumătate de gură) un: „Sănătate, las’ că și mîine e o zi!” „Da, las’ că vine și rîndul lor!”, zic și eu, în gînd, printre dinți…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

„Păi… pe vremea meaaa!…”

Ţin minte cum bunicii îmi vorbeau cu oarecare superioritate înţeleaptă cînd, în discuţie fiind probleme legate de unele neajunsuri puneau în frază „vremea lor”. „Eheheee… păi pe vremea mea nici nu se punea problema…” sau: „Păi… pe vremea foametei să fi văzut tu…”, etc. Iată că timpul se consumă şi ne consumă uluitor de repede (s-a şi dovedit că de fapt ziua nici nu mai are 24 de ore…) şi uneori îmi vine şi mie să zic: „Păi pe vremea meaaa… aşa ceva nu era cu putinţă…” sau alte formule la fel de dubioase. Chiar dacă trecutul nu îmi este atît de îndepărtat, recunosc că şi raniţa mea este plină de întîmplări şi obiecte care acum pot părea exotice. Unele îmi lipsesc, mi-e dor de ele, altele mi se par stupide. Sunt la mijloc poate nostalgii însă mă feresc să mă raportez la trecut. În fine…

Gîndurile astea mi-au fost activate de un articol de acum cîteva zile din „România liberă„: „Cum fac faţă crizei generaţiile României?„. Subiectul: „generaţiile de sacrificiu” mi se pare incitant şi am mai croşetat pe aici pe tema asta… Deşi răspund sumar acestei întrebări, sociologii provocaţi de RL la dezbatere trasează cîteva „parcele” privind felul de a vedea lucrurile al ultimelor patru generaţii trăitoare azi în România. Sunt tentat să fiu de acord măcar cu faptul că tinerii şi adolescenţii de azi vor fi cei mai loviţi, la nivel mental, de această criză în vreme ce noi ceilalţi vom suporta mult mai uşor şi acest episod fiindcă ne-am născut în vremuri de criză şi am trăit fel de fel de privaţiuni şi alte crize. Subiectul şi stările provocate de el nu ne sunt străine, suntem vacinaţi, căliţi.  Vom vedea în ce măsură adolescenţii despre care vorbesc vor ieşi şi mai căliţi din chestia pe care o trăiesc acum sau nu. La noi „ăştilalţi” este limpede însă: cînd vine cineva să ne vorbească de necazurile pricinuite de criza asta, avem antidotul şi… abordarea aceea superioară (normal, insuficientă, dar…): „Ehehee, ce spui tu acolo? Păi pe vremea mea, acum vreo douăjde ani, să fi văzut tu! Acu’ e mizilic!” 🙂