Solidaritate degerată. Iluzii

L-am auzit pe Raed Arafat, secretarul de stat de la Sănătate vorbind despre gerul teribil care a paralizat România şi mai ales despre victimele lui. Despre cei 10 sau 15 români care au murit degeraţi în vremea din urmă. Şi Arafat a spus că dincolo de ce face statul, atât cât poate face, cu ambulanţele, spitalele, poliţiştii sau pompierii lui, românii nu au încă un simţ al solidarităţii. Cîţi dintre noi – se întreba ministrul – am face gestul de a bate la uşa bătrînului din casa de vizavi pentru a-l întreba de sănătate şi pentru a-i oferi un ceai cald cînd ştim că amărîtul ăla nu are după ce bea apă darămite cum să-şi încălzească odaia? Dintre cei morţi de frig cîţiva erau boschetari şi alţi cîţiva au murit în propriile case… Nu e nimic nou pe lume, am putea spune, asta se întîmplă oriunde… Şi e foarte posibil că vecinii victimelor gerului habar nu aveau de viaţa celor de peste gard. Şi nici Primăria, desigur. Aşa o fi…

Îmi aduc aminte că acum cîteva zile toată protipendada Dâmboviţei, toată floarea companiilor pe val din ţara asta, se îngesuiau să doneze cu miile de euro, şi să apară la tv. făcînd asta, pentru sărmanii din Haiti… Frumos, nobil gest, necesar, solidaritate umană pe faţă… Şi au strîns mai mulţi bani decît a reuşit să trimită statul român (50.000 de euro jalnici!) spre ţara aia de departe, cutremurată…

În seara asta, Gabi, pe raza ei de soare, îmi trimite un apel pentru salvarea unui copil, a unei adolescente de aproape 18 ani, Ioana. Ioana, elevă la Gheorghe Lazăr în Bucureşti are cancer iar tratamentul ei, care costă 80.000 de euro, nu poate avea loc decît în străinătate. Părinţii, apropiaţii ei încearcă să facă tot ce le stă în putinţă pentru a nu o lăsa să se stingă…  Sunt zeci de astfel de mesaje  pe care le întîlnim zilnic pe Internet iar unele dintre ele mai ajung şi în paginile ziarelor şi mult prea puţine la televizor. Sunt mii de cazuri pentru care statul „nostru” nu are bani să le rezolve, fiindcă dacă ar avea nu am mai auzi asemenea strigăte disperate. Probabil puţinele care beneficiază de un loc pe „listele” discrete ale acestui stat nu trebuie ştiute, pentru ca nu cumva să se işte vreo… vîltoare sau cereri care ar face apel la „forţa precedentului”…  Probabil confidenţialitatea e o condiţie necesară, consemnul fiind „încălcat” cu bună ştiinţă doar atunci cînd la mijloc apar ceva vedete – bune prilejuri pentru a proclama electoral generozitatea şi grija părintească a statului faţă de fiii ei… Da, miile de anonimi loviţi de soartă nu reprezintă nicio miză, nu aduc rating ci doar cheltuieli… Prea mari cheltuieli la nişte bugete mereu prea mici… Aşa cred că e, din nefericire, şi cu Ioana…

Apelurile astea deznădăjduite, dramele astea circulă şi îşi încearcă… norocul pe Internet, mai ales prin bloguri. Aici pare să-şi fi găsit adăpost o mare din necazurile românilor, acesta pare a fi rezervorul lor care în România nu are unde să fie deşertat…  Acesta este încă locul bun şi permisiv, şi alintător uneori, ca orice iluzie, unde se mai pot arunca-n ocean sticle cu răvaşe. Dar un loc atît de strîmt şi puţin băgat în seamă… Câte din aceste cazuri pot fi rezolvate pornind de aici?  Sau poate sunt eu prea pesimist… aflând totuşi că vreo 2,5 milioane de români trag, iată, cu ochiul spre blogosferă. Da… ar fi ceva poate dacă fiecare dintre ei ar trimite… undeva cîte un euro… Poate chiar Ioanei…

Vorbeam despre solidaritate… Ignorînd un stat meschin, ipocrit şi impotent, cum ar fi dacă ne-am trage mănuşile şi căciulile şi am da o fugă pînă la bătrînul de dincolo de gard să-l întrebăm ce mai face?… Da, ştiu, sunt patetic, aberez!…