Reduși la ridicol

De prea multă vreme în țara asta nu mai contează lucrurile importante, căzuți fiind mai toți într-un derizoriu halucinant. Ce auzim, despre ce vorbim pe ce ni se duc rămășițele de inteligență, de atitudine, de nervi, de civism, de concesii, de fapte? Politica și Justiția (justiția aici fiind doar o disimulare, un pretext al unei lupte politice de joasă speță) în toate formele posibile, pornind de la cele mitocănești, sunt singurele preocupări ale „spațiului public”. Cine și cum mai pune azi valoare pe chestiunile naționale dar pe cele ce țin de existența sau de o viață… normală a oamenilor? Cîte fapte și știri (spun o banalitate, știu) despre construcții temeinice în sănătate, școală, hrană, drumuri, speranță și șansă de bună viață vedem și comentăm? Poate chiar dacă ele ar exista nu ni s-ar părea „relevante”. Se vorbește despre „soarta semenilor”, doar pentru ca  semenii indignați să fie mînați să iasă în stradă ca să-și manifeste indignarea și „solidaritatea” pentru cauze de moment. Care soartă, care solidaritate, din cîtă empatie și îndemn propriu? Indignarea, solidaritatea în ce s-au transfigurat? În ură și silă, însămînțate bine între generații, între semeni de aproape și de departe, împărțiți bine în tabere „politice”, reali sau doar virtuali. În vremea asta „ceea ce contează” s-a decompensat pînă acolo încît pare să nici nu mai existe.
Dar, probabil, așa trebuia să fie, să ajungem în această groapă ca să putem să ne ridicăm și să construim din nou Ceva. Poate. Poate, fiindcă nu ni se întrezărește acum nici cine, nici cum, nici cînd. „Generațiile sacrificate” prezente, care încă mai respiră, amar, vor lăsa asta drept vis. Părerea mea.

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

O ţară (ne)terminată. Feeling

Ştiu, o tînguire, un bocet în plus sunt, cel puţin, obositoare. Corul din care fac parte este magistral şi uriaş. Subiectul este deprimant şi, vai, inutil! De lehamitea asta sufăr de mult, încă nu mi-e de ajuns şi, de bună seamă, am o doză consistentă de masochism continuînd să arunc cuvinte peste noţiunea asta, peste cuvîntul ăsta: ţara (în chip de teritoriu locuit aici)! A arunca cuvinte peste alt cuvînt. Seamănă asta cu o înmormîntare. Seamănă cu o scenă de Kusturica.
Nu aş putea fi acuzat că aş fi avut iluzia a altceva. Nu… Ne poate fi iertat, cred, însă dacă posedăm mici oaze de optimism, dacă acesta face parte din media năzuinţelor noastre, aproape de linia realistă a acelui „nimic de cîştigat, nimic de pierdut”. Dar echilibrul dintre linia de plutire intimă şi linia de plutire „comunitară” este tot mai greu de ţinut, barca a luat deja mult prea multă apă.

Privesc „în jur”, mă „informez” (în condiţiile în care, iată, cel mai „citit” ziar din ţară a ajuns să fie foaia de publicitate a unui super-market!), „ascult la ţară” tot mai puţin şi parcă tot mai de departe. Anii s-au aşezat, straturi-straturi, unii peste alţii fără ca, mie cel puţin, să-mi aducă vreo infirmare a faptului că am fost şi am rămas (ce „va fi” oricum nu va mai fi pentru mine, egoistul!) o ţară minoră.
Raportîndu-mă strict la prezent nu pot să nu constat că au trecut patru luni, ba chiar aproape un an, de cînd ultimii răspînditori de planuri, de reforme, de încredere, de onoare, de justiţie, de dat în fapt hoţii, de optimism la o adică, au ajuns şi ei la putere. Şi, după cîte se vede, nimic, da’ nimic, nu lasă să se întrevadă că aş asista la altceva decît la nişte ţipurituri şi hore aproape de caraghios, de băşcălie, ale aproape aceleiaşi Mării cu altă pălărie. După cum au început lucrurile cu revizuirea Constituţiei, cu regionalizarea, cu reformele „noi” ale învăţămîntului şi sănătăţii, cu restructurarea companiilor de stat, a celor energetice sau a birocraţiei, cu bîjbîielile din Justiţie, cu „chestiunea secuiască”  şi „cestiunea Schengen” eu unul nu văd acel „ceva” de care aveam nevoie. Cum nu pot să nu remarc cum toate aceste capitole trec încet şi sigur în derizoriu printr-o constantă şi neobosită breaking-news-izare şi facebook-izare.

Se zice că aşa cum începi un lucru cam aşa îţi e dat să-l şi termini iar din zona asta a stilului nostru autohton caracteristic de neterminare se vede treaba că nu avem cum ieşi, indiferent chiar şi de culoarea celor aflaţi în capul mesei. Nu-i bag în aceeaşi oală, nu e cazul! Culpele şi uneltele (dintre care se detaşeaza de departe cele ale regimului oranj încă dominante!) nu se pot compara şi le-aş lăsa loc unor prezumţii de nevinovăţie şi de timp (răbdare) celor veniţi pe ultimii cai albi, dar am feeling-ul (certitudinea!?) că drumurile-s cam prea bătute!
Ar fi simplu ca, într-un registru în vogă, sa concluzionez „boiaizant” sau pe reţeta fatalismului nostru genetic că „Asta e, n-ai ce-i face!”, dar nu-i de îngăduit cînd vorbim despre acele linii rupte care nu-s altceva decît vieţi reduse la nişte aiuritoare statistici! Şi nu voi spune nimic, iar, nici despre generaţiile sacrificate însă văd cum „reţeta bulgărească” urmează să treacă Dunărea şi cum vîndută pe o ceapă degerată, ţara asta e la un pas de inaniţie. Şi să mă mai întreb încă o dată, retoric: „Încotro cu noi şi cu cei de după noi?” şi de ce trebuie să rămînem neterminaţi şi în genunchi?… Care să ne fie (de)săvîrşirea micimii şi impotenţei?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Etc.!

„În derizoriu”. Asta cred că ne caracterizează de o bună vreme încoace, indiferent de palierul social, politic, profesional la care ne raportăm ca români. Nu vrem, sau mai curînd nu suntem în stare să facem un lucru ca lumea, să îl ducem la bun sfîrşit. Atunci, conştient sau nu, ne e mai la îndemînă să o dăm în băşcălie, în hăhăială. Gustăm la culme genul ăsta, dovadă fiind faptul că „ratingurile” „miştocăriei” vînd infinit mai bine azi oriunde ar fi produse.
Ce altceva s-a întîmplat şi zilele astea? Scena penibilă a megafonului de la Constanţa, în care un ins rămas fără identitatea de „lămpaş al clanului”, n-a fost în stare să-şi procure o autorizaţie pentru a pune la cale un protest cît de cît legal? Tabloul jalnic al „reculegerii credincioşilor” pe sarmale şi manele de Sfânta Maria la Curtea de Argeş şi Nicula? Dramoletele intelectualilor (a se citi atent Cărtărescu şi Pleşu!) care, chipurile, joacă rolul minţii românului cea de pe urmă faţă cu prim-preşedintele de partid şi de stat? Misiunea ieftină, fără miză, a unui… premier la Zidul Chinezesc? Scenele cu iz de budoar prezidenţial? Opoziţia de mucava a unui USL trufaş şi aerian? Şi toate astea nu fac decît să se adauge nesfîrşitului şir de scene ale neputinţei noastre de a fi serioşi şi de a nu arunca totul în derizoriu: protestul transformat în dans al pinguinilor, reforma statului în destructurarea statului, restructurarea bugetofagilor în nepotism, suspendarea tătucului în profit electoral, căderea guvernului în reconfirmarea guvernului, Constituţia în manipulare, zăngănitul cătuşelor în petale de orhidee, doctrinele în aghiazmă electorală, etc!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Răbdarea unui haiku

Ce rămîne şi după aceste zile? Din timp, din spaţiu, din noi, navigatori bezmetici prin timp şi spaţiu? Care mai e însemnătatea lucrurilor? Resimţim fiecare altfel, ne raportăm la aceste zile, la zile în general, fiecare altfel, cu alte… preţuri, cu alte vorbe, cu alte tăceri, cu alte bucurii… Pălesc cele ce ni se păreau ieri importante şi descoperim că „breaking-news-urile” noastre erau atît de derizorii…
Eu cred că, de aici încolo, rămîne cu noi răbdarea unui haiku, precum acesta:

Primăvara fuge
O pasăre plînge, şi-s lacrimi
Şi-n ochii peştilor

Bashō

Ah da, astăzi am văzut şi prima gărgăriţă, o gărgăriţă mică, un pui de gărgăriţă, nu-i aşa?, alergînd către niciunde pe o frunză uscată din balcon, pe muzica unui graur dezmorţit…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Derizoriul priorităţilor. La români

Drama bebeluşilor arşi la Maternitatea Giuleşti depăşeşte orice imaginaţie. Este terifiantă. Nenorocirea asta este, în opinia mea, punctul culminant al ceea ce se putea petrece mai rău în ţara asta în vremurile pe care le trăim. Şi nu vorbesc despre dimensiunea accidentului în sine – calculabilă, probabil, matematic – cît de dimensiunea simbolică, omenească, a ceea ce se întîmplă. Drama acelor suflete născute şi căzute în iad este fără margini şi cred că este indecent să vorbesc despre ea. Sunt lucruri despre care poţi sau nu poţi vorbi şi cu atît mai mult în public. Solidaritatea, uneori, trebuie să se manifeste în tăcere…
Vorbesc însă despre dimensiunea dramei acestei ţări oglindită, revelată de cele întîmplate. Tragedia sufletelor arse în acest nenorocit accident, opt sau zece sau treizeci, este egală, în opinia mea, cu tragedia care se întîmplă acum în Pakistan sau altundeva unde se vorbeşte de milioane de victime. România astăzi nu este departe de acel Pakistan.
Ăştia suntem, la acest nivel de decădere materială şi morală am ajuns şi, poate, ar fi de dorit să ne mulţumim cu această condiţie. Poate aşa se vrea… Un oarecare deputat sau senator PDL, habar nu am de ce invitat mai zi de zi la televizor, fiindcă în afară de tupeu este insignifiant prin alte calităţi, asemeni multor altora ca el, a declarat azi că „demisia de onoare în România nu e la modă”! Se referea la o… retorică întrebare privind o posibilă demisie a vreunui responsabil din „sănătatea” românească, chit că aceasta nu ar rezolva nimic… Da, onoarea (indiferent de vini) nu mai e de mult o… modă în ţara asta!
Spuneam decădere şi mă refer la catastrofa acestei ţări în care doar o tragedie (două, trei sau patru) ne face să vorbim – o zi sau două – despre noţiunile, despre sistemele elementare care ar trebui să ne susţină fiinţa fizică şi spirituală: sănătatea, învăţămîntul, siguranţa individuală, cultura.
Acum ne dăm seama că spitalele sunt aproape fabrici insalubre ale hazardului şi morţii? Acum realizăm că medicii nu au efectiv mijloacele pentru a-şi duce misiunea la bun sfîrşit? Acum auzim că nu sunt bani pentru medicamente, pentru investigaţii, pentru operaţii şi că mii de români sfîrşesc cu zile pe listele de aşteptare? Acum aflăm că mizeria asta a născut, firesc aproape, şi mizerie umană, interese, nepăsare? Acum vedem că asta este realitatea sumbră, de fiecare zi, repetabilă halucinant?
Şi nu, nu mă refer la noi, la obişnuiţii trăitori şi pacienţi ai dramelor cotidiene, desigur, cît la iluştrii, „olimpienii” noştri conducători şi pacienţi de lux ai… sistemului lor care-i adăposteşte grijuliu de 20 de ani încoace. Îi auzim cum vorbesc despre priorităţi, despre siguranţa naţională, despre „sisteme” şi alte asemenea bazaconii. Niciodată, dar niciodată nu am reţinut să se fi pus priorităţile şi siguranţa ţării în ordinea lor firească, de bun simţ, şi anume pe primul loc sănătatea şi celelalte mai departe. Nu am auzit ca bugetul României să fi început cu sănătatea şi abia mai la coada listei cu sepepiştii, blondele, avioanele sau administraţia prezidenţială! Cum nu prea am văzut nici ca ziarele sau jurnalele de ştiri sau interpelările aleşilor să înceapă cu aceste probleme grave. Ştiu, nu prea cred, din păcate, că voi auzi nici de azi înainte, de un „plan zero”, de un „plan naţional” care să schimbe cu ceva lucrurile. Mioritică fatalitate, nu?!
Totuşi, drama care provoacă aceste rînduri mă face să gândesc şi aşa: solidaritatea şi aproape eroismul câtorva pompieri şi cadre medicale, funcţionarea, cât de cât, a unui mecanism de urgenţă şi uriaşa emoţie a publicului pornind de aici mi-ar putea da o ultimă speranţă. Poate de data asta, tocmai datorită acestei emoţii, şi a potenţialei noastre revolte, sistemul mafiot nu va mai reuşi să treacă la… „index” nenorocirea în care trăim. Poate de data asta, fiţismele, „entertainmentul” şi… „advertisingul” derizoriului politico-manelistic pe bani frumoşi, alimentate complice tocmai de acel sistem mafiot şi care compun şi consumă aproape în totalitate „opinia publică” vor fi reduse la tăcere pentru a lăsa loc lucrurilor importante. Poate că aşa, sănătăţii noastre, ca neam, nu-i va mai fi suficientă doar acea inutilă şi imbecilă indicaţie: „Pentru o viaţă sănătoasă, respectaţi mesele principale ale zilei”!

Blogolumii, toate cele bune!

P.S – Muzichia, e doar un ricoşeu venit dinspre alt colţ de… ţară. Ea însăşi e un alt text aici despre care, poate, vom vorbi… Nu am găsit altceva.

„Nebunia zilei latră”. La cîntarul cu voturi

Ce fierbere, ce forfotă în redacţii… C(h)ampania iese din letargie. Probabil, avioanele spre Cluj zboară acum ticsite de reporteri 😉 Prima confruntare directă, faţă-n faţă, între doi prezidenţiabili îi grăbeşte pe români să-şi termine mai iute gospodăreştile treburi de sîmbătă şi să dea o fugă la prăvălie după petul de bere şi punga cu seminţe… Adrenalina-tv intră în funcţiune ca la un meci de fotbal sau de box aşteptat după luni de plictiseală… Neaşteptată ocazie pentru rating şi vicleşuguri manipulatoare, îşi zic şi îşi freacă mîinile fericiţi mogulii, transmiţînd „trimişilor” prin sms, twitter sau fax întrebările încuietoare pentru Băsescu şi Antonescu… Care e miza? Cît contează acest spectacol făcut pe genunchi la cîntarul cu voturi? Se oftică Geoană că a zis pas şi că a rămas în offside din moment ce acum ar vrea şi el altă întîlnire cu cei doi, luni, la ASE? Sau dezbaterea-surpriză de la hotelul de cinci stele din Cluj a lui Băsescu şi Antonescu va fi doar începutul aducerii în derizoriu şi a acestui instrument electoral care s-ar vrea, altfel, determinant, după manuale? Cît este în această întîlnire show şi cît eveniment lămuritor? Cine va fi numărat la puncte în ring sau cine va suferi un knok-out? Sau va fi o remiză călduţă dîmboviţeano-mioritică? Vom afla puţin mai tîrziu azi, le vom comenta, probabil, cu pasiune. Sau, poate, nu? Mass-media zbîrnîie, au de lucru, rumânii se aşează, cu o plăcere supremă, să-şi spargă seminţele… Voluptatea uitării zilei de mîine.
„Nebunia zilei latră”, zice prea frumos, iar, Florin Chilian!…

Update: Antonescu a fost mai fresh dar nu foarte concret, nu foarte exact, a cîştigat prin prezenţă, spontaneitate, umor fin şi curaj arătînd că are mijloacele să-l înfrunte pe preşedintele actual. A cîştigat la puncte şi la ascendetul moral şi psihic asupra competitorilor. Băsescu nu are, cred, după cîte am văzut, capacitatea să mai aducă ceva nou, singura lui armă periculoasă rămîne lovitura sub centură (a insinuat un astfel de atac mizerabil la adresa vieţii intime a lui Antonescu!) pe care ipocrit o condamnă. Astăzi acest mijloc nu avea cum să aibă efect la Antonescu, cel mai puţin atacabil la nivel personal. Efectul a fost invers fiindcă Băsescu este foarte labil la subiectele sensibile care-l privesc pe el însuşi iar răspunsurile adversarului cu aceeaşi monedă, a atacurilor sub centură, îl pot dezechilibra serios dacă vin prompt şi cu tupeu. Băsescu mi-a părut însă mai la curent pe datele concrete ale guvernării. Geoană a ratat startul şi este categorisit drept laş, a pierdut cel mai mult, cred, inclusiv în ochii pesediştilor înfocaţi. Audienţa emisiunii, slab organizată, nu cred că a fost semnificativă într-atît încît să cîntărească voturi. Rămîne de văzut dacă vom avea şi emisiuni „decisive”.