Moft de-o iarnă

Spuneam cîndva… „mi-e vară încă…” Dar uite cum se-ntoarce vremea şi vremurile şi azi aş zice că tare-aș vrea să-mi fie iarnă! E nefiresc acest februarie, cum nefirești au fost și decembrie și ianuarie. „Prea cald pentru luna mai?”. Da, cald ca-n mai de cîntă dimineața mierlele buimace sub geam. Ce vrea să însemne asta? Niște tulburări meteorologice?… Probabil. Dar dacă-s pe-aici și alte tulburări? Mă uit în jur și oamenii-s parcă-s bolnavi de aripi și priponiți de semafoare. Eu însumi mă simt ca un zeppelin cu elicea ruptă. Și-n locul oamenilor ce-avem? Nervi care umblă liberi pe stradă. Isterii care se defenestrează în capul celor mai înainte amintiți. Glezne desculțe care mimează că se dau pe gheață pe asfaltul lucios și cu urme de sînge. Ba, chiar și mai prozaic: știri fără noimă, corpusculi sociali și politici inutili izbindu-se de ecranul televizorului, asemeni acelui Dracula iubăreț prefăcut într-o chiropteră sașie.
Nu ne-ar fi prins bine niște zăpezi mai zdravene, niște geruri mai temeinice, zău? Atît cît să ne așeze neuronii la loc și să ne bage mîinile-n mănuși iar amneziilor și asteniilor… mințile-n cap ? Cît să ne lase-n pace măcar urșii, ghioceii și pițigoii?…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Vine o vreme

Vine o vreme cînd întorci iarba, soarele, norii, căldura ca pe o cămaşă şi-ţi dai seama că asta ţi-e de ajuns. Când nebunia lumii (oamenilor tăi, nu de aiurea!) e-un ghem de hîrtie scris/nescris pe care-l arunci la coş. Şi cînd grozăvia timpului se obişnuişte cu sine în tine. Atunci pragurilor de dor le urmează pragurile de linişte. Începi să le zăreşti, să le numeri şi să te obişnuieşti, aşa cum se obişnuieşte orbul cu întunericul.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Dor de blogolume

(Foto: http://concentredebonheur.unblog.fr/)
(Foto: http://concentredebonheur.unblog.fr/)

Bloguri… bloggeri… draga blogolume. Țin încă, aici pe dreapta, un blogroll bogat, nețesălat din vremuri imemoriale. Și o bună parte din el, văd, e ca un insectar (sau fluturar?) în care au mai rămas doar boldurile, ace de oțel lucitoare. Nu știu de ce le mai țin, atîta timp cît ele nu-mi mai spun mai mult de: „… is no longer available.”, „blogul a fost eliminat” sau „blog protejat” sau „not found”… Și sunt destule. Ar fi ușor să le șterg, dar… Era o vreme, nu-i așa?, cînd blogosfera respira, cînd în ciuda subțirimii mijloacelor acesta era „locul” de tihnă și povești, de grație cu parfum de viață și amiciție. Și mă refer la blogolumea asta liberă, nefeliată de corporații, „specialiști”, vînzători, lideri de tot felul sau… influenceri. „Cealaltă” e altceva, doar un mall cu vitrine și instrumente, măsurabil în trafic și profit. Dominația like-ului asupra cuvintelor și sufletelor va fi fiind, mai devreme sau mai tîrziu, lovitura finală dată acestei blogolumi. Probabil de aceea tot mai mulți vom fi… „no longer available”, probabil de aceea mi-e tot mai dor de blogolume.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Nu eşti Dumnezeu

Poţi şterge dintr-un condei sau dintr-o ştampilă o viaţă. Nu-i deloc greu să afunzi un om în umilinţă, sunt mulţi sclavi şi de ce nu ţi-ai mai adăuga şi tu cîţiva la panoplie? Poţi să-i iei viaţa unui om fără să clipeşti, pe negîndite. Desigur, asta e, îşi merită soarta, sunt vietăţi predispuse şi pînă la urmă, de ce nu? Selecţia naturală cerne şi firea şi furia omului la fel. Da, dar nu-i aşa că îţi şi place să te crezi un dumnezeu şi tu să-i dai bobîrnacul ăla fatal?
Ştiu, citeşti destule citate inspiraţionale pe tema asta sau, în fine, tragi cu ochiul spre ele cu grimasa aia „bleah!” a inşilor alfa, aşa că hai să îţi spun altfel…
Iubeşti cumva? Ai pe cineva care te aşteaptă acasă sau, poate, undeva într-un loc secret, adică acolo unde te descalţi în voie şi îţi arunci hainele zilei pe duşumea? Savurezi atunci un pahar de vin, îţi aprinzi, poate, o ţigară şi prin unda de fum îţi odihneşti privirea în privirea altei fiinţe care, ştii, probabil te adoră? Sau dacă nu, ochii ţi se opresc cumva pe umbra pînzei de paianjen din colţ? Fie şi aşa… Sau ai un copil care te aşteaptă să vii cu buzunarele pline cu bomboane şi să alergaţi apoi împreună prin parc, în soare? Şi parcă-ţi creşte inima? Adică îţi e dor de cineva? Nu? Dar dimineaţa? Dimineaţa cînd deschizi fereastra, îi zîmbeşti cumva noii zile? Parfumul after-shave-ului (un Fahrenheit, cred) sau după caz, al apei de colonie (un Rasasi, pesemne) urmat de cel al aburului de cafea îţi prieşte? Dar să apeşi pedala pînă la fund şi să nu răspunzi la telefoane, zîmbind? Dar fluturii îţi plac sau un apus ieşit din iarbă sau din mare? Dar o masă liniştită pe o terasă la înălţime? Sau să băntui prin oraş cu bicicleta, să mergi la sală, să faci shopping după care să bei o bere sau un ceai în faţa televizorului, la un film (poate chiar la Bruce Almighty, de ce nu?) îţi place? Dar să socializezi aiurea pe facebook? Mă îndoiesc că nu!… Cred totuşi că adormi uşor şi satisfăcut, la miezul nopţii, cu zîmbetul pe buze în ciuda atîtor altor nebănuite (de plebe) dureri de cap, atîtor probleme importante rezolvate ale zilei neştiute de moluştele ingrate, nerecunoscătoare, din jur.
Atunci, dacă zilele ţi se scurg oricum previzibile şi ipocrite din mîine în mine, de ce nu-L laşi pe Dumnezeu în treaba Lui şi pe mărunţii ăia care ţi-au apărut în cale, să-şi aibă o viaţă, cu greşelile şi puţinele ei şanse? E greu, al naibii de greu, nu-i aşa?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

P.S. – Nu doar un… (pre)text pentru CATCHY.

Dor de-un titlu. Vitralii

Poţi scrie scurt, poţi trăi uşor cu o propoziţie pe zi. De altfel, poţi şi vieţui scurt, poţi fragmenta totul: oameni, cuvinte, întâmplări, iubiri, ore. Poţi fărîmiţa totul. Am întâlnit destui oameni a căror viaţă aşa a fost mereu, ca un vitraliu. Ba cred că majoritatea celor pe care i-am cunoscut aşa au fost: vitralii fragile care-au exclus amplele, dezvăluitoarele si obositoarele treceri de lumină. Ca pe ceva nenecesar.
Încerc să-mi caut în memorie oamenii-ferestre sau oamenii-oglinzi sau oamenii care au reuşit să înlocuiască un cnp, un număr, cu un titlu. Oamenii-titluri. Au fost cîţiva… Nu mi-i amintesc acum…
Cred că parcurg şi eu un pasaj în care memoria mi-a fost fărîmiţată de această trecere. E ţăndări. Cioburi. Memoria, amintirile, cuvintele. Vitraliu temporar?. Iluzie? Poate fi un simptom periculos, bănuiesc.
Ăsta, comod, trebuia să fie un gînd scurt cu un număr deasupra (nu un aforism, nu un vers). Mi-a scăpat însă de sub control, a răbufnit, s-a revoltat cerîndu-şi dreptul la text, la cuvinte curgătoare unele după altele. Şi dreptul la titlu. „Cum rămîne cu restul”, mă întreabă? „Cu firimiturile? Ce va fi de acum înainte?”. „Nu ştiu, habar nu am”, zic. Şi îmi aprind o ţigară, privindu-l. Cu un fum fluid, indiferent.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Moartea 2 punct 0

Suntem online, vrînd-nevrînd. Suntem dependenţi într-un fel sau altul, că vrem sau nu să o recunoaştem. Suntem… conectaţi şi apriori conectabili. Blamăm virtualitatea uneori, parcă pentru a ne demonstra nouă un soi de normalitate dinaintea erei noastre, pentru ca apoi să realizăm că nu mai e nicio diferenţă aproape între real si virtual. Ridicăm statui offline-ului în online, semn că genetica, matriţa noastră comunicaţională se transformă şi ne transformă neîncetat. Şi nu numai: ne migrează şi sentimentele şi valorile, alunecă, patinează „din o parte în alta” în chipuri şi trăiri care devin tot mai concrete.
Am avut în dimineaţa asta o senzaţie stranie, accentuată privind, răsfoind blogul unui poet, Marius, un tip tînăr cu un suflet şi o determinare în tot ce face extraordinare. Un om care m-a surprins de la început prin francheţe şi căldură. Comentariile, răspunsurile lui acolo pe blog, deşi vechi de mai mult de o lună îmi sunt foarte prezente, actuale. Apoi am intrat şi pe pagina lui de facebook de curiozitate să văd ce mai face, pe unde mai umblă, să-l întreb ceva aşteptîndu-mă să-mi răspundă. O pagină în regulă: gînduri, muzică, versuri, discuţii. Acolo, o postare de acum cîteva zile: „Mi-e tare dor de tine!„. M-am gîndit că o fi plecat undeva, acum cînd mai toată lumea e dusă prin concedii. Am mers mai jos printre comentarii căutînd mai bine nişte date şi nişte ore, şi aici şi pe blog, pentru a realiza, după atingerea unei bănuieli de o secundă, că omul a… murit undeva la începutul lunii!… Senzaţia despre care vorbeam a fost aiuritoare: el este, el… era aici totuşi, în acele pagini! Acele pagini nu au fost „închise” de nimeni (faţă de altele devenite mormînt, odată cu „stăpînul” lor!) după plecarea lui şi îşi respiră existenţa nesinchisite. De aici impresia cu nod în stomac a prezenţei „aici” a celui despre care ştii că nu mai e, de aici impresia că Moartea 2.0 (sau Viaţa 2.0!) nu este de fapt… moarte. E un miraj sau o înşelăciune…
Mă întreb dacă ar fi o glumă sinistră sau un sacrilegiu (din partea unui „intrus” interpus) ca la un moment dat să ajungi să comunici cu un obişnuit de departe (amic, confident, iubită sau iubit… virtuali) fără să ştii că acesta de fapt nu mai… este? Să nu afli niciodată că de fapt acel „intrus” vrea să-ţi ţină în Viata 2.0 prietenul şi asta nu din o patologie macabră ci chiar din respect, dragoste, dor şi rebeliune împotriva convenţiilor, timpului şi spaţiului?… Da ştiu, e ciudat, aşa că mă duc să mă plimb prin… „matrix-ul” meu… 😉

Îl aşteptau de multişor la o carafă cu vin…

Fănuş Neagu (Foto: Karina Knapeck / Jurnalul Naţional)
Fănuş Neagu (Foto: Karina Knapeck / Jurnalul Naţional)

Aş fi vrut să îl ştiu aici pe Fănuş Neagu. Într-o lume nebună, pustie de frumoşii nebuni şi de iubiri aş fi vrut să îl mai ştiu… acolo, mai departe… Pîndeam să-i aflu o vorbă de duh, să-i citesc un interviu în Jurnal sau să-l aud vorbind despre ultimul meci din sezon sau despre infirmierele care-i stăteau pe aproape la spital. S-a grăbit însă să plece, sastisit… Nu şi-a luat nici măcar umbrela acum cind ameninţă ploile de mai cu parfum de liliac. Nu a mai aşteptat nici măcar finala Cupei. A văzut el o zare, pe care o pîndea de mult ca pe o nălucă cu fustele sumeţite pînă-n şoldurile rotunde asemeni unor jumătăţi de lună şi a plecat să o prindă. Ne-a salutat, ne-a zîmbit a lehamite şi s-a dus după dropiile lui Istrati, alergîndu-le pînă-n buza Dunării, înainte de Brăila, dincolo de nisipuri… S-a dus, fiindcă era sătul de adulmecările hienelor, de nesimţirea proştilor, de îngîmfarea cefelor groase. Şi fiindcă prea se încăpăţînase şi obosise să ne tot îmbuneze şi să ne înveţe să trăim frumos în cuvinte româneşti, în vreme ce de-alde Nichita, Preda, Sorescu, Alexandru, Barbu, Băieşu, Hagiu, Micu, Păunescu, Ivănescu, Stancu, Bogza sau Labiş îl aşteptau de multişor sub un tei la o carafă aburindă cu tămîioasă… S-a dus. Aş fi vrut să-l mai ştiu aici să-mi facă plînsul cailor mai uşor şi gustul ierbii şi al strugurilor mai dulce…
Iartă-ne, Maestre, îmbunează-te şi dă-ne voie să ne fie dor, măcar de azi încolo, şi de tine!…

Servus Blogolume!
Toate cele bune!…

Pe o margine de şpalt

Găsesc în revista „Cultura” a lui Augustin Buzura un text cel puţin interesant şi în orice caz care, îmi trezeşte nostalgii: „Cum se corecteaza „The New Yorker“”, de Cătălin Sturza. Am privit mereu cu admiraţie şi cu jind la felul în care se nasc ziarele americane, la furnicarul acelor redacţii enorme, cu tipografiile ascunse în măruntaiele zgârie-norilor şi încheiate cu rampele de distribuţie de pe care sunt aruncate baloturile cu ziare în camioanele uriaşe. Din textul despre care vorbesc aflu cum se naşte un articol, care-i sunt paşii corecturii şi sunt din nou uimit. Un departament întreg de corectori citeşte un material de cinci-şase ori sau mai mult! Şi îmi aduc aminte acum de cele două corectoare ale noastre citind şpalturile o dată, „aruncînd” greşelile pe marginea acestora, făcînd, undeori „capetele de rînd” pentru a aştepta apoi paginile venite din zeţărie, pentru a le mai citi o dată alături de capul limpede, înaintea bunului de tipar, la miezul nopţii… Un articol era văzut, astfel, de cam cinci ori punînd aici şi prealabila viză a şefului de secţie şi a secretarului de redacţie, dar nu cred că în România a existat vreun ziar cu o corectură, doar, la cinci mîini! Şi ceea ce făceam noi era considerat pe atunci, acum mai bine de 10 ani, ca fiind ceva de… şcoală veche şi exagerat! Astăzi, bănuiesc, că din cenuşăreasa redacţiei corectura pe Dîmboviţa a devenit insignifiantă dacă nu inexistentă… Iată însă că în America, la un ziar cu un milion de exemplare tipărite tiraj – şi nu la un cotidian ci, ce-i adevărat, la un săptămînal de cultură! – astăzi corectura este un laborator care funcţionează cu precizie de ceasornic cîntărind fiecare cuvînt, fiecare virgulă, de cîteva ori! Mi se pare remarcabil acest fapt şi sunt convins că asta este o regulă sfîntă a ziarelor americane, alături de cultul huliţilor şi inculţilor yankei – în ochii noştri! – pentru cuvîntul scris.
Atunci, mai are sens să fac vreo consideraţie asupra stării presei scrise de la noi, să mai spun că nici în cazul ăsta n-am învăţat nimic de la americani? Are sens să mai fac judecăţi ce-mi vor fi considerate măcar desuete? Da, sunt nostalgic – îmi e că încep să fiu şi eu un rentier al trecutului, după cum zicea Paler! Mi-e dor de vremurile în care presa mai avea ceva greutate, trezea respect şi încredere iar chioşcul de la colţ era un mic templu care… chiar vindea ziare… În alte părţi asta încă se întîmplă, în vreme ce noi punem decăderea presei scrise pe expansiunea mediilor electronice! Tristă şi fadă scuză!

Servus, Blogolume!
Încă mai plouă cu stele, mă încredinţează Cati. Despre un soi de… cristalizare îmi povesteşte Saturnianul…  Mihaela îmi aminteşte de cînd n-am mai jucat şah!… Un jurnal de călătorie găsesc la MirelaOnu încearcă un… diagnostic. Politic 😉 Gabriela mă duce cu gîndul la o ghindă… 🙂 Parte dintr-o poveste lungă şi frumoasă descopăr la Dan… Vremuri şi locuri ştiute… O invitaţie la respect, de la Deea! Manole mişcă lucrurile… tentant 😉 Un frumos periplu transilvan desenează Carmen… Se apropie… şcoala şi înţeleg asta de la Vania 😉 Un pic de viaţă la… Brightie 🙂 şi-o amintire din… Piaţa Steagu’ unde-am vîndut şi eu ceva, cîndva… Şi alta despre nişte… mafioţi! (pluralul îl pun eu fiindcă ştiu… senzaţia!) ;)… Athe are nevoie de-o mână de ajutor… pe motiv de… laptop…

„Ca un ied ieşit dintr-un rîu”…

„Elaborez greu, căci viaţa nu merge în fiecare moment în picioare, cade, merge şi de-a buşilea, e rea, arţăgoasă, nesuferită, mincinoasă, plină de praf, tăvălită prin gunoaie… Doamne, Dumnezeule, dar într-o zi o vezi din nou atît de fragedă şi duioasă, ca un ied ieşit dintr-un rîu. Şi-atunci te-ntrebi sau numai o parte a sufletului crede că se-ntreabă: unde sunt gunoaiele? Sau au fost ele? Cînd viaţa e frumoasă e cu mult mai năpraznică decît în clipele ei murdare. Mergi, suspini, respiri, rupi o frunză − şi eşti mai puternic decît Dumnezeu!”

Fănuş Neagu – din „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”

Cred că asta e o definiţie potivită a… senzaţiei de „ziua de azi”…  Astăzi Fănuş Neagu a făcut 78 de ani… La Mulţi Ani i-aş zice maestrului, dacă ar avea cum să ajungă la el cuvintele astea. Alţii îl înjură cu năduf, eu unul constat că sunt consecvent cu dorurile mele…  El se străduieşte mai departe să brodeze din cuvinte tapiţerii incredibile de-ale timpurilor definitiv pierdute, imagini, locuri vii, în tradiţia, pe ducă, a marilor noastre condeie ale sfîrşitului de secol trecut… Într-un interviu de zilele trecute Fănuş Neagu regretă că azi totul îmbătrîneşte mult prea rapid faţă de vremurile cînd „Timpul nu presa asupra a nimic„, cum se întâmpla într-un sat dobrogean, undeva pe CeairMai demult, spunea că poezia e o „stare de naştere de îngeri„… Echilibrul precar dintre acest regret şi definiţia poeziei de aici mă încurajează să văd, încă, iedul ăla ieşind din rîu…

P.S. – N-am mai ascultat de multişor o muzichie de la ruşi… Pentru… contrast, Alexandr Malinin…

Cuiul lumii şi Efectul Puric. Placebo

În „Despre Omul Frumos” de Dan Puric, îmi plac amintirile de la început, „Ţărîna” şi „Bolovanul de rîu”, pagini care, înţeleg au făcut carieră, întîmplări pe care actorul, mimul, le foloseşte deseori în conferinţele sale. Frumuseţile evocate în „Ţărîna”, cel puţin, şi bucata aceea de sat din Nehoiu îmi amintesc de crîmpeie din copilăria mea. Probabil de aceea  cartea asta de o zi de weekend m-a prins. Mereu am fost de părere că o carte care „îşi face treaba” este aceea care te agaţă din primele pagini. Mai departe, interviuri, discursuri, reflexii, moşteniri. Amestecate. Mircea Vulcănescu, Socrate, Noica, Vasile Cel Mare, Aristotel, Apostolul Pavel…  Apoi, naţionalism, îndrăzneală, anticomunism, revoltă şi spectacol. Şi peste tot, România. Profundă. Tăcută. Sfîntă. Frumoasă. Ca un cui al lumii. Inteligent melanj. Ăsta e Puric, îmi zic, citind „Omul Frumos”. Dar la închiderea cărţii nedumerirea mea persită: „Totuşi cine este acest Dan Puric? Unde începe şi unde se termină Dan Puric?”. Din tot acest melanj inteligent ambalat, mie mi-a rămas în minte doar imaginea acelui bolovan împachetat în „România Liberă”, al bătrînicii care pleca în America la copii. „Bolovanul de rîu”, leacul de dor pentru România al băbuţei este memorabil. La fel, Nehoiul care-mi aminteşte de copilăria mea de peste dealuri. Înţeleg charisma lui Puric, ştiu că posedă un magnetism deosebit şi că umple sălile de spectacol, dar memorabile mie mi se par paginile despre care am vorbit. Dincolo de ele suspectez o reţetă culturală pentru un medicament fără substanţă. Aş crede că Dan Puric este mai curînd un soi de efect Placebo. Chiar sunt curios: cum vi se pare „Fenomenul Dan Puric”?

Dan Puric

„România este o ţară neodihnită. Lipsa de răgaz istoric şi-a spus cuvîntul. Oboseala de a fi român a devenit indiferenţă, pentru ca, apoi, să o trăim astăzi în mod difuz, ca pe o ruşine. Uşor jenaţi de românitatea noastră, ne strecurăm prin lumea modernă ca şi cum am purta o haină veche. Deplinătatea de a fi român, ca model interbelic al acestui neam, pare o statuie distrusă barbar de „vitejii” contemporani, încălecaţi pe caii iuţi ai lipsei de conştiinţă. Procesul de naţionalizare a identităţii româneşti s-a făcut la început sub şenilele de tanc comuniste, astăzi, prin răpiri de suflete, la cîntecele de sirenă al unei lumi fără contur. Mi-am făcut, cum am putut, un catarg, de care m-am legat, strigîndu-le sirenelor: – Minţiţi! A fi român este o frumuseţe a lumii!”

(„Despre Omul Frumos”)

P.S. – Muzichia nu are nicio legătură… Asta, dacă mai era nevoie s-o spun 😉

Doruri bandajate. Fără Ecou

Recunosc, am gusturi anacronice şi îmi trăiesc nostalgiile cu voluptate. Cel puţin (ne)iarna asta îmi favorizează starea. E o iarnă şi un început de an confuz. Zile ciudate, fără vlagă, perspective vagi spre primăvară. Vorbind despre senzaţii – şi cele pe care acestea mi le inspiră acum. Iar acestea răsar din realitatea unei Românii care, acum îmi pare un uriaş patinoar prost construit pe un plan încliniat. Patinoar pe care, disperaţi, românii se zbat bezmetici să alunece în… sus cînd mai firesc ar fi să se aşeze frumos la rînd, să urce scările şi să-şi dea drumul în jos pe… pîrtie.
Ieri îmi aduceam aminte de Cristian Popescu încercînd să ascult ecoul, în zadar. Astăzi mă gîndesc la Fănuş Neagu. Unul dintre scriitori care-mi picurau, şi iată, decopăr că o mai face (!) miere pe cuvintele citite. E drept, ştiu că nu mai văd nicăieri frumoşi nebuni ai marilor oraşe şi mă întreb dacă ei au existat vreodată… Mă încăpăţînez să cred că au fost, de vreme ce scriitorul lor există, chiar dacă despre el nu am mai auzit prea multe în ultima vreme. Asta, după episodul de acum vreo doi ani aproape, cînd intrase în vizorul „hienelor de presă” ce-i aşteptau sfîrşitul la porţile unui spital în care se bătea cu un cancer. Aşteptau parcă să vadă cu ochii lor dacă „îngerul a strigat” neştiind că nu l-ar fi văzut chiar dacă acesta ar fi făcut-o! Fănuş Neagu îmi lipseşte cu puterea cîtorva doruri ascunse (nu exclud că nu ştiu unde să caut!). Poate el, şi alţii de seama lui, ar bandaja realitatea în… ceva. În orice altceva. Frînturi de bandaje am găsit aici, aici şi aici, în Jurnalul Naţional, poate unul dintre singurele vehicule media care se mai îngrijeşte să-mi arate realitatea de care am nevoie, acel „altceva”…

Fanuş Neagu. Foto - Karina Knapek. Jurnalul National
Fanuş Neagu. Foto - Karina Knapek. Jurnalul National

„Marius Tucă:  – Dar România reală unde e?
Fănuş Neagu: – E destul de ascunsă. E atât de pitită în vreo văgăună încât nici Crivăţul nu-i dă de urmă. Şi totuşi există. Eu am descoperit-o acolo unde nu mă ducea gândul: în spitale. Acolo unde omul se întâlneşte vrând-nevrând cu sine şi cu semenii. În spitale am descoperit un adânc strat de omenie care mă duce cu gândul că ţara asta nu poate să piară. Cred că vinovate pentru tragedia de azi a României sunt sistemul de învăţământ şi pe acelaşi plan clasa politică. Dar noi?!… Noi pe unde ne-om situa? Nu ştiu de ce credem cu toţii că ne stă bine arătând cu degetul spre alţii.

Derdeluşul de iarbă. La Ţară

Ţin minte, şi nu ca ieri, dealul din fundul curţii şi cărarea îngustă, cît un spate de om,  lungă de vreo sută de metri, străjuită de gardurile din ochi de sîrmă. La început, cărarea aia era curată, pămîntul bătut era ca-n palmă, doar frunze de salcîm şi ieşirea lină spre deal. De la un an la altul, pe măsură ce Ei au îmbătrînit şi băieţii s-au rărit, poteca devenise tot mai anevoioasă, bolovănoasă, ca o mică junglă, iar din gardurile de sîrmă muşcau scaieţii şi urzicile.
Ajuns în buza dealului mă puteam tăvăli prin iarba grasă înălţată lejer pînă la genunchi, iar potecile în sus îmi erau ştiute, mereu aceleaşi, printre merii, pe atunci bogaţi. De la un an la altul, iarba îmi părea tot mai arsă, nu mai era nicio potecă, parcă cineva intrase cu plugul chiar şi acolo iar merii se răreau şi ei, unul cîte unul uscaţi la vederea pîrjolului. Cred că nici bătăliile noastre, cu mere la-ndemînă, nu i-ar fi putut împuţina într-atît.
De undeva mai de sus, preţ cît de o goană sănătoasă, ne străjuia un nuc grozav, atît de falnic încît respectul pentru el dusese din an în an vorba că nu e bine să încerci să te caţeri spre cuiburile lui cu nuci. A fost singurul copac respectat ca un om pe care l-am cunoscut, singurul sub care, trecătorii de-acolo, cu sapa sau coasa în mînă, îşi dădeau jos pălăria. Nu ştiu dacă nucul ăla ar mai avea azi puterea aia să străjuiască ceva, pe cineva… Pe ici pe colo în trupul ăsta de deal găseam şi destule viroage, cazemate de pămînt în care săpam tranşee sau bordee pentru caloienii din verile cu arşiţă…
În dreapta, cum priveam spre culmea mereu prea îndepărtată, culmea dulce cu struguri în şiruri cît orizontul, în dreapta era urcuşul abrupt, spre vîrful ca o redută pe care zăceam întins cu orele privind, ca dintr-un şezlong de iarbă, tot satul aşternut la picioare. Casele aliniate, uliţele, şoseaua asfaltată dintre ele, acoperişurile din tablă, roşiatice, argintii sau verzi. Le puteam de acolo, de sus, prinde între arătător şi degetul mare şi puteam auzi bine pînă şi mersul lanţului pe roata de fier a fîntînilor, rumegatul molcom al vitelor sau caprelor, ca să nu zic că o voce mai hotărîtă părea să fie acolo, la un pas. Aşa linişte era, în copilăria aia de atunci…
De multe ori, de pe piscul ăla de deal ne porneam întinşi pe săniile noastre de iarbă, meşteşugite din doage albastre furate din butoaie de vin… Ne întreceam cu iezii, iar de mine ţinea mereu aproape Bobi, căţelul alb-pufos şi atît de viu încît, şi după ce nu a mai fost, l-am clonat ani la rînd şi cred că aş putea să o mai fac şi astăzi… Niciodată derdeluşul acela nu a fost unul de zăpadă ci numai de iarbă. Iarbă neveştejită.
De la un an la altul, reduta aia de deal mi-a părut tot mai cocoşată, mai dărîmată… Poate pe măsură ce, din vîrful ei a coborît cimitirul, pe care niciun gard nu l-a mai putut încape. Cimitirul ăla pe care-l priveam în glumă şi ale cărui porţi, atunci cînd se deschideau, dădeau pentru noi gaşca de copii adunaţi „de la oraş” în fiecare vară, semnalul de zbenguială şi veselie, ca la nuntă, cu chiote acoperind neînţelesele bocete… Doar cimitirul ăla a mai rămas „La Ţară”, coborît pînă-n prispele caselor… Ale caselor dinspre care nimeni, de mult, nu a mai primit nicio veste.