Carul de stele al altora

osînda fiecărei zile, condamnarea clipelor
la biciul tot mai scurt al minutelor,
tot mai șfichiuitor? la ce bun
să-ți faci din fiecare noapte așteptare
a execuției, amînată de meșterul călău cu încă o zi,
cu încă o zi de ore tot mai scurte?
știi…
bagajul c-o aripă e ușor,
strada-ți are încă scurtăturile copilăriei,
izvorul de gheață e o bună alunecare spre tunel,
chit că-i rece acum.
doar n-ai fi preferat arșița
fetidă și lumina suficient de lungă
și frica transpirată, nesfîrșită,
ca să te găsească
și să te înjuge iar
la carul de stele al altora?

Strada suficientă

poţi uita drumul,
poţi să n-ai răspuns la
„ce-i în mintea ta?”.
poţi să nici n-o ai,
să înşeli aparenţele,
oraşul să te creadă mintos…
poţi uita liniştit,
urmele rotulelor în zăpadă
o să-ţi arate drumul pînă acolo,
pînă-n capătul străzii suficiente,
unde doi jandarmi îşi răsucesc cîte-o ţigară.

Foto: Snowy Day, Warsaw, Poland (bluepueblo.tumblr.com)

 

Singurătatea plătitorului de facturi

Mai deunăzi am intrat în casa unor bătrîni – rude de departe – cu ceva treburi şi pentru oarece discuţii, la un pahar de vorbă. La plecare, am observat pe „studioul” de lîngă uşă un vraf de hîrtii, plicuri desfăcute sau încă închise, bileţele, printre alte mărunţişuri. Imagine familiară pentru acel loc din mai fiecare casă. Bineînţeles, am recunoscut în majoritatea acelor hîrtii facturi şi am zîmbit, înainte să spun „la revedere”, remarcînd: „Facturi!…” Gazda a zîmbit şi ea amar: „Da, facturi… Nu se termină niciodată! Or să rămînă şi or să mai vină şi cînd noi nu o să mai fim aici să le primim!…”
Vorbele astea mi-au rămas în minte preţ de cîteva zile. Lipită de imaginea acelor pensionari. Nu că ar fi o revelaţie aici însă, da, aşa e, facturile nu se termină niciodată. Facturile tronează în vîrful puţinelor noastre certitudini. Alături de viaţă, de moarte, de boli că altele… certe nu prea văd. Venim pe lume aducînd după noi o factură şi murim lăsînd în urma noastră nişte facturi. Şi, lună de lună, săptămînal poate, ne întîlnim cu nişte facturi. Şi nu oricum, ci foarte intim, în cea mai personală relaţie cu putinţă, asemeni uneia amoroase sau de ură. Relaţie petrecută într-o solitudine perfectă.

Factura ne este adresată, ne poartă numele şi cnp-ul, ne identifică la o adică. Este a noastră şi numai a noastră iar noi suntem ai ei şi numai ai ei. Face parte din familie, s-ar putea spune, cu drepturi depline. Şi, faţă de alte treceri prin existenţa noastră, facturile sunt singurele, într-un fel sau altul, cărora nu le rămînem datori. Şi nici ele nouă!
Singurătatea aceea a relaţiei noastre cu o factură este însă din cele cu spaimă şi cu tristeţe. Este singurătatea aia a gîndului supravieţuirii, pentru atîţia dintre români, singurătatea hîdă a neputinţei, a disperării zilei de mîine. Facturile nu-ţi acceptă neputinţele, resemnările, infidelităţile, şmecheriile. Sunt de o corectitudine fatală şi ţine de domeniul minunii ca „altcineva”, din solidaritate, să vină să le îndestuleze în locul tău, „stăpînul” lor. În fiecare zi relaţia despre care vorbesc se consumă în linişte în milioane de ipostaze sau de case, între patru pereţi, în tăcere, în încordarea sau destinderea maximă a muşchilor corugatori şi occipitofrontali ai „condamnaţilor”. Şi nu-i vorba doar despre nişte pensionari ci şi despre nişte maturi care, probabil, nu vor mai avea măcar şansa „siguranţei” unei pensii care să satisfacă plata unor datorii ci şi despre nişte tineri pentru care o factură neplătită poate fi fierăstrăul care taie un drum…

Nu ştiu cum e în alte părţi, probabil acolo se poate vorbi despre o legătură normală, banal contabilă şi reciproc avantajoasă. Ceea ce văd aici şi acum, în acest prezent necruţător de iute, este singurătatea deprimantă a românului neajutorat în captivitatea de hîrtie a facturilor. De prea multe ori şi pe nedrept umflate cu dispreţ, suficient cît să îi treacă viaţa şi moartea la datorii.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Nisipuri, flori de tei şi pescăruşi. Diferenţe

Am pornit înaintea zorilor spre sud, pe drumul ştiut deja mai bine de mine decît de GPS-ul pus pe şotii ordonîndu-mi periodic, într-o română stricată, să fac brusc la stînga crezînd,pe limba lui, probabil, că mă deplasez cel puţin cu o autoblindată. În ciuda celor vreo 600 de kilometri pînă la destinaţie, călătoria a decurs fără alte probleme decît oboseala şi amorţelile aferente, asta de bună seamă şi datorită zilei neaglomerate de mijloc de săptămînă.
Ajunşi, după un timp pe la mijlocul litoralului constănţean, pe DN 39, chiar o luăm la stînga ca să oprim preţ de un sandwich la Costineşti. Popas ales „la inspiraţia momentului”, nu de alta dar să nu stăm chiar la marginea drumului, cu dorul întîlnirii mării dîndu-ne ghes.  Parcăm în faţa „Forum-ului„, pesemne şi datorită nostalgiei mele pentru acel loc venită de undeva din urmă cu vreo douăzeci şi ceva de ani… Deşi sunt orele amiezii parcarea e goală în consonanţă parcă cu pămîntiul, şi la propriu şi la figurat, hotelului care-n memorie mi se încăpăţînase să rămînă alb şi mult mai impunător… Îmi pare o jumătate de navă eşuată şi înfiptă într-un ţărm din care mai iese din nisip doar „castelul pupa” al acesteia… Doar peste drum, dincolo de zidurile-i neprietenos de înalte, Vox-Maris-ul pare puţin mai însufleţit. Firesc, ne dorim întîlnirea cu marea şi parcurgem repede aleea prăfuită din beton crăpat, prin care ies smocuri de iarbă, pînă la mica platformă cu balustrade de fier din care coboară scările spre plajă. Este un loc bun pentru a ne limpezi ochii, mintea şi plămînii cu superbul genetic al mării. Balustrada ne oferă sprijinul în lipsa măcar a unei bănci. Plaja ni se întinde la picioare acoperită cu un covor gros de scoici şi puţin tentantă pentru o experienţă – dorită, dar… – a cîtorva paşi cu tălpile goale.
La vreo sută de metri în stînga o pereche de pensionari face plajă, întinşi pe un cearşeaf pe un petec ceva mai curat de nisip. Sunt singurii „turişti” pe care-i zăresc din acest capăt îngust de plajă al staţiunii. În depărtare se vede fantoma „Evangheliei”, cu nimic mai puţin deprimantă.  „Puteau măcar să o vopsească în roz”, îmi zic zîmbind. „Probabil nordul staţiunii în care s-a mai construit cîte ceva, o fi mai primitor şi animat”, îmi spun, chiar dacă, zău, nu zăresc nicio mişcare pînă departe.
Rămăşiţele memoriei mele se încăpăţînează să facă comparaţii. Ţin minte furnicarul de lume din jurul „Ringului” şi al „Albatrosului” pe care-l văd acum coşcovit… Ţin minte o seară, cîndva, cu terasa Forum-ului plină, cu lampioanele aleilor aprinse,  cu Holograful în mare vervă, unppluged, la masa de lîngă… Ţin minte… În fine, frugala gustare e gata, după ce am împărţit-o pe jumătate şi cu doi maidanezi linguşitori apăruţi de niciunde.  Cu grijă să nu nimerim în vreunul din cele cîteva guri de canal neacoperite ne întoarcem să ne continuăm bucata de drum rămasă… 

Această prezentare necesită JavaScript.

Imediat după Vamă regăsim, bineînţeles, Bulgaria! Ca de fiece dată, fără surprize, în ideea că am mai avea totuşi vreo emoţie pornită din nu ştiu ce prejudecăţi sau resentimente. Ba mai mult, şoseaua a fost aranjată faţă de anul trecut şi slalomul printre gropi ţine mai mult de impresii trecute. Pe sensul nostru de mers, bineînţeles, numai maşini de România, iar din sens invers îmi smulge zîmbete apariţia unor siluetele galbene, camioanele comuniste, Zil. Parcă circulăm printr-un muzeu auto-paleontologic rusesc. De o parte şi de alta a drumului îşi fac apariţia cîmpurile de eoliene. Elicele morilor uriaşe, cosmopolite contrastează fericit cu aerul oarecum medieval din jur. Remarc şi tarlalele bine orînduite: porumb, floarea soarelui, grîu. Pe ici pe colo pîlcuri de maci. Nu prea zăresc pîrloage…

Cei vreo 70 de kilometri de la graniţă pînă-n Nisipurile de Aur se duc repede. Cu ochii-n patru căutăm să desluşim indicatoarele care să ne îndrume spre hotelul nostru de anul acesta. Din fericire de astă-dată nu ajungem să mai rătăcim drumul şi-l găsim imediat ce am intrat în staţiune, la capătul unui drumeag pe stînga, ascuns într-un pîlc des de pădure. O primă senzaţie reconfortantă: ameţitorul parfum de tei. Da, teii în explozie ne îmbracă toate simţurile. După instalarea rapidă şi conformă aşteptărilor, după descoperirea unghiului de mare fastuos aşternut în faţa privirilor de la înălţimea balconului nostru, pornim ritualul recunoaşterii hotelului, piscinei albastre şi generoase, a împrejurimilor. Zilele de aici încolo aveau să se desfăşoare potrivit leneşului şi îndestulătorului program all-inclusive. Nicio defecţiune, nicio piesă lipsă din puzzel-ul oferit fiecărui turist în fiecare oră a zilei: programe „tematice” (italieneşti, mexicane, ruseşti, greceşti) traineri destul de inspiraţi, muzici şi seri specifice, totul parcă pentru a nu te lăsa să ieşi din incinta hotelului, suficientă ca să ştii că eşti în vacanţă.

Cu toate astea, adăugăm tabieturilor „impuse” cîte o ieşire, două, în arşiţa zilei sau pe răcoarea serii spre plajă şi corso-ul staţiunii. Nisipurile de Aur este suficient de mare (aş zice că ar încăpea în ea cîteva staţiuni româneşti puse cap la cap) pentru a avea ce să vezi în fiece zi. Din aceste trasee nu pot lipsi întîlnirile cu plajele largi cu un nisip gălbui precum mălaiul, fin şi curat, cu marea albastru-verzuie la fel de curată, cu terasele fanteziste şi tarabele precupeţilor înşirate pe kilometri întregi. Parfumul teilor te însoţeşte peste tot. Cum la fiecare pas vezi că totul se mişcă: staţiunea e ca o mică fabrica în stare de funcţionare. Autocarele pline de turişti curg într-un dute-vino constant, comercianţii încearcă şi reuşesc să îţi vîndă aproape orice, mici spectacole în aer liber pe ici-colo şi în fiecare seară cîte un foc de artificii răsare pe te miri ce colţ de cer. În privinţa comerţului evoluţia e evidentă de la an la an. Bulgarul (frate cu rumânul?!) şi-a pus şi ambalat frumos culorile naţionale pe trandafiri şi parfumurile sau dulceţurile aferente, pe rahatul („locum„, gustul din rai), pe mierea şi mirodeniile amestecate şi îşi vinde cu sîrg souvenirurile. Sute de modele de magneţi „de frigider”, de brelocuri, şepci, tricouri, piese din ceramică sau vederi „Made in Bg. – Sunny Country” strîng „mărunţişul” vizitatorilor. „Feel Magic” este, dacă nu mă-nşel, sloganul brandului turistic al Bulgariei şi el se suţine singur şi prin aceste mărunţişuri, cu cheltuială minimă la prima vedere (în spatele cărora ghicesc o adevărată industrie).
Desigur, la fiecare pas te trag de mînecă, fără a fi agasanţi, ghicindu-te, nu ştiu cum, că eşti român, neamţ, rus sau francez, vînzătorii de cine fierbinţi, de tratamente la felurite Spa-uri, sau cu „peşti carnivori”, de gift-uri erotice, de porumb fiert, de jucării cu luminiţe pentru prichindei, de portrete desenate sau pozate în stil retro, de excursii prin mai toată ţara! Pe măsura portofelului (1 Leva = 2,70 lei iar preţurile mi-au părut mai de bun simţ decît la noi!) şi timpului ai de unde şi ce alege: de aici din stradă sau din marketurile bine asezonate la căldura verii.

Întorcîndu-ne însă la hotelul nostru, cucerit masiv, în această perioadă, de ruşi îţi dai seama că totul a fost gîndit să nu-ţi lipsească nimic (asta dacă nu cumva faci parte din cîrcotaşii fandosiţi obişnuiţi cu Dom Perignon şi caviar!). De aceea, gîndesc, cei de pe promenade suportă cu greu concurenţa hotelierilor („al nostru”, binişor de înstărit cred, din moment ce avea parcate „în faţă” un Maybach şi un Benz SL AMG!). Repet: aici ai totul iar tu nu ai decît să stai cu burta la soare admirînd, eventual, forme, unduiri sau… oacheşele căutături din priviri care dau neobosite înconjurul piscinei. La soare (n-am văzut un nor din acest mijloc de iunie!) sau la umbră, citindu-ţi cele cîteva pagini zilnice din cărţile vacanţei (mereu cari prea multe cu tine!) desluşind stilul surprinzător de pedant şi de îngrijit în purtare al vecinilor ruşi sau urmărind inteligenţa voltelor obraznicilor de pescăruşi gata să-ţi fure orice ai avea în farfurie, timpul trece prea repede. Apusul sau răsăritul n-au cum să nu te găsească altfel decît liniştit, aici la bulgari, încărcîndu-ţi bateriile în faţa uneo halbe de Kamenitza aburinde şi, după caz, a unei ţigări pe care eu o găsesc mereu exotică aici, faţă de cele de acasă, gîndindu-mă la Luky-Strike-ul Click&Roll (cu biluţă mentolată), la More-ul super-long maron, la Gauloises or la autohtonele Victory Exclusive Black… Vacanţa-i vacanţă aici, adică nu-i loc să te umbrească vreo grijă, vreo ştire din ţară sau măcar conexiunea la Internet prin wifi – fapt perfect normal.

Nisipurile ca mălaiul, teii, pescăruşii, sonurile slave, marea albastru-verzuie, proximităţile – mereu parcurse şi ele pe grabă – ale Balcik-ului, Nessebar-ului, ale Parcului Naţional Nisipurile de Aur, Ezerets-ului sau ale Thracian Cliffs îmi lasă mereu loc de nostalgii şi de aşteptări viitoare – dovadă şi acest şchiop şi subiectiv „reportaj”. An de an, vrînd-nevrînd comparaţiile îmi „lucrează” în subconştient. Şi mereu mă întreb: cînd şi pentru ce m-aş opri pentru vacanţa pe litoral pînă-n Vamă? La doar 70 de km. mai la vale (şi pînă acolo) totul e… altceva şi altfel. Aşa cum ar fi putut fi, poate, şi la noi, dacă… Dacă!… Acum nici nu mai contează, una peste alta am rămas cu 20 de ani în urma bulgarilor şi explicaţiile sau optimismul celor cu expertiză şi autoritate în turism mi se par tardive cel puţin pentru… concediile generaţiei mele.
Cineva spunea că Televiziunea Română ar trebui desfiinţată şi reconstruită. Exagerînd poate puţin la fel aş zice şi eu despre litoralul românesc: ca să existe ar trebui demolat şi reconstruit rapid (eventual de nişte nemţi!)

Servus, Blogolume!
Vsichko Hubavo! 🙂
P.S. : Muzichia-i tot de la ei! 😉