N-am prea consemnat din istoria crizei politice. Privind criza economică am lăsat să se întrevadă destule din rîndurile mele. Despre criza noii gripe nu am scris mai de loc. Toate astea au devenit aproape banale prin mediatizarea excesivă şi apoi cred că fiecare dintre noi avem anumite mecanisme de autoapărare împotriva lor. Mai solide sau mai străvezii, mai argumentate sau mai naive.
Şi totuşi, orice vaccin ai avea la îndemînă, este imposibil să nu te întrebi: „cum naiba am ajuns să trăiesc toate aceste crize deodată?”. Este imposibil ca niciun virus dintre cei răspîndiţi de aceste boli să nu te atingă, să nu te dezechilibreze cumva, oricît de tare te-ai arăta. Fiindcă, nu-i aşa, „noi rumânii suntem dîrzi şi am trecut prin „alte de-alea” şi mai rele şi nu ne-o pune în genunchi acum… contextul ăsta nefavorabil! Fir-ar ea de soartă!”
Aş fi curios să aflu gradul de percepţie al românilor privind cele trei crize, care dintre ele deţine ponderea semnificativă în coşmarurile sau nopţiile lor albe? Aş fi fost inspirat să-i întreb pe oamenii din autobuzul ăla de ieri: „băi fraţilor, de ce vă e frică?!”, fiindcă asta se vedea pe chipurile lor, un soi de spaimă.
Eu unul, în orice caz, nu cred că vreunuia dintre ei i-ar fi păsat în vreun fel de declaraţia lui Băsescu, ce avea să urmeze a doua zi, prin care a promis că va lupta „până când le va ieşi din cap că pot să pună mâna pe ţară”, vorbind despre trîntirea croitoraşului şi despre toţi ce-i sunt împotrivă şi care, iată, ar vrea să-i ia ţărişoara de pe mînă! Mă îndoiesc că vreunul dintre ei se gîndea pe cine va nominaliza, din nou, preşedintele pentru funcţia de premier… Cît despre interesul pentru cei clasaţi pe primele două locuri la prezidenţiale, sunt aproape sigur că-i privea tot cam în aceeaşi măsură pe călătorii acelui autobuz… Resemnaţi, ei ştiau foarte bine că totul e de vînzare, că totul ţine de acel a „a pune mîna pe ceva”, fără a bănui, probabil, că tocmai existenţa lor a fost, a nu ştiu cîta oară, pusă pe tarabe, la vînzare. Şi mai ales fără a bănui măcar că soarta asta nu le-a fost „dată” şi că ar putea face aşa încît să nu le mai fie teamă. Şi uite cum subiectul devine, vrînd-nevrînd, din nou, retoric… 😉
P.S. – Un antidot, dintre cele care-mi plac în serile astea prea reci de noiembrie: Horia Brenciu. Braşovean, desigur. 🙂
Genunchiul Lumii 