Ceva timp și nelalocul meu

Experimentez „cîteva” zile fără să fiu conectat. Fără rețele. Fără „socializare”. Să văd dacă așa și în felul ăsta aș avea și ceva timp „pentru”… Ceva timp să-mi amintesc. Ceva timp să văd rostul ploii și rostul pereților camerei mele. Ceva timp să întreb și să mi se răspundă și altfel decît „as soon as possible” (ASAP). Ceva timp să ajung mai departe de coperta cărții. Ceva timp fără aberațiile unor știri sau păreri de o secundă. Ceva timp încît gîndurile, cuvintele, imaginile, muzicile sau liniștea să nu mi se mai pară facile, efemere. Ceva timp încît să nu mai macin poate înjurăturile din rînjetele unora, nervii din șuierăturile unora, jignirile din căutatura altora, depresiile din împleticelile altora, aparențele din declarațiile altora, singurătățile, tristețile, tacerile, nel(al)ocurile mele… Experimentez „ceva” ca să-mi mai aduc aminte de mine, cum spunea Borges, undeva, cîndva.

Vincent van Gogh - Bedroom in Arles,1888 (Van Gogh Museum, Amsterdam)
Vincent van Gogh: Bedroom in Arles, 1888 (Van Gogh Museum, Amsterdam)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Un experiment. Ze florile mărului

Un experiment Ze: cine, cum şi de ce cîntăreşte genunchii lumii? 😉 Mă întreb şi eu asta din cînd în cînd, dar nu fac un scop din asta (mai ţineţi minte „nebunia” pinguirilor, plină la un moment dat, chiar de furioase resentimente?…  🙂 )… Desigur, suntem monitorizaţi, ne supunem – fascinaţi şi fascinanţi – verificărilor tot mai subtile ale conţinuturilor şi vastelor noastre domenii proprii sau în arendă. Ne încredinţăm cenepeurile, fără suspiciuni, crezînd că din „sămînţa” asta or să răsară niscaiva branduri. Ne admirăm, sevraţi, ratingurile şi mai cu seamă căderile de trafic. Eu unul n-am învăţat însă, încă, să şi profit – să mă marketizez! – din asta. O fac de flori de măr! Sunt convins că altora le iese… Alţii din Blogolume, din păcate, nu mai sunt deloc, să-i fi întrebat şi pe ei (dar despre asta am de gînd să scriu altceva cît de curînd). Experimentez, desigur, naiv şi mirat ceva mai… de departe, în permanenta tentaţie de a mă… lăsa! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De(z)virtualizarea… Gînd de noapte

Astăzi (mi)-am regăsit trubadurii pe Republicii. Ştiu că au mai cîntat zgribuliţi peste iarnă chiar dacă eu îi credeam de tot plecaţi încă de sfîrşitul toamnei, o dată cu umbrelele şi mesele ridicate de pe Corso… Da, nu i-am văzut eu. Astăzi am stat un pic sa-i ascult. De „vină” a fost, cu siguranţă, puţinul soare căzut pe colţul ăla de stradă, topirea vizibilă şi prematură a troienelor… Ascultîndu-i mi-am dat seama că de fapt dacă mi-aş fi dat silinţa aş fi putut să îi văd şi să-i ascult, oricît de îngheţat aş fi fost şi că eu i-am alungat de mine, i-am aruncat pentru o iarnă în… virtualităţile mele.
Trăim, pe nesimţite, tot mai mult în „Second Life”, ne cioplim altă viaţă şi alt chip, punem pe picioare ferme pe Facebook, dăm cu sapa şi întoarcem bălegarul, ne aruncam vorbe pe Twitter, ne plătim facturile, vedem dacă ninge sau dacă plouă, citim ziarul, povestim cu un amic vechi, regăsit, ne aventurăm în blogolume, fascinaţi şi cu garda jos, ne îndrăgostim nepermis, ne înarmăm şi ucidem, minţim, trădăm, ne trimitem flori şi prăjiturele de ziua noastră, urmărim, voyeurişti, paşii celorlalţi, ne mulţumim cu concertele de pe YouTube, înşelăm şi suntem înşelaţi, participăm la şedinţe, zise şi teleconferinţe, ne antrenăm, ne dăm restanţele online, ne „publicăm” poeziile, dizertaţiile, ne reparăm singuri calculatorul prin 3G, ba ne şi desfundăm conductele la îndrumarea meşterului instalator prin webcam, chatuim în toate limbile pămîntului fără să ştim vreo limbă străină, învăţăm să şofăm cu instructorul pe mess, ne comandăm prînzul şi cina, ne lăsăm „ghicit” viitorul, citim fraze pe Google cu senzaţia că am citit cartea întreagă, ba ne şi tratăm în clinici virtuale, ne deplasăm fără să facem un pas, dăm sentinţe, condamnăm, iertăm… Un amestec atît de straniu, încă, de realitate şi virtual…
Mă gîndesc, nu ar putea fi acest puzzle confuz de realitate si virtual pragul din care polii s-ar putea inversa? Virtualitatea să devină realitate şi invers? Dacă noi suntem „pionierii” unui experiment ciudat, al unei întorsături istorice care, peste cîţiva zeci de ani, va fi considerată drept „momentul 0” sau „momentul x” or „y”? 😉 Nu ar fi cazul să facem acum un pas înapoi evitînd astfel capcana, mirajul? Nu ar fi cazul să ridicăm piciorul de pe acceleraţie, să o lăsăm mai moale (unii dinte noi, desigur)?…
E doar un gînd aiurea de noapte… Oricum cred că Trubadurii din Transilvania, acolo în stradă, sunt un exerciţiu valabil de… de(z)virtualizare… O să trec mai des pe acolo, pe Republicii colţ cu Michael Weiss… 😉
Toate cele bune!

Gîndurile celorlalţi. Înaintea alegerii

Ascultam glasul sfătos al bunicului/Şi îl priveam cum taie pâinea mare şi rotundă/Nu înainte de a-i face o cruce pe spate. Apoi… mi-am dat seama că în toate amintirile mele un rol important îl joacă lumina şi liniştea din jurul meu.
Cu toate astea nu pot să nu mă gîndesc şi la bâlciurile de odinioară şi la trasul la ţintă în vreme ce întrebarea care rămîne, precum şi răspunsul este: se poate face primăvară cu o singură floare?!? Tare îmi este teama că nu!… Cum la fel de bine ştiu că biblia şi pumnul în plex nu au nicio legătură una cu alta. Ceea ce, fără doar şi poate, este la fel de important decît că nimeni nu va câştiga duminică alegerile. Doar vom afla cine va fi noul preşedinte şi atât. Nimic nou sub soarele românilor unde acesta apune cam des în ultima vreme. Dar numai atît despre povestea asta, pînă mîine, poimîine probabil.
Aşa că mai rămîn încă o seară, chiar dacă de decembrie, seară prevestind o alegere, la ale mele cu ciudata senzaţie că eşti omul care te naşti şi te risipeşti odată cu o toamnă, senzaţia că aş putea spune cuiva asta, sau să mi-o spun mie! Şi poate ar fi chiar mult mai interesant acum, înainte vîltorilor şi adrenalinei de mîine să conştientizez că locuitorii Planetei 51 trăiesc şi ei cu frica unei invazii extraterestre. Dar ce mai contează… Paşii mă poartă pe acelaşi drum astăzi bătătorit. Pe aceleaşi trepte măcinate de vreme. În acelaşi hol imens cu ecouri reci şi coloane care nasc fiori în suflet. Un mic ocol… Iar, în cele din urmă, o să citesc ceva din Pavese. Nu cred că o să adorm nici noaptea asta.
Confuz, încerc să-mi confecţionez o scuză: ca o cutie a Pandorei îmi simt sufletul şi încerc să nu împroşc lumea cu veninul urii şi negura dorului.
Mai bine, ştiu, ar fi fost să particip şi eu la un Moş Nicolae Tweetmeet decît să las iar şi iar liber gîndul că  supravieţuim zi de zi în seri plăpande fără aer, dar cu un optimism strecurat pe sub uşă…ce umple camera de picături de încredere şi…vise colorate. Dar vine mâine…şi suntem victime şi putem constata că fericirea a plecat în zori, nu m-a aşteptat cu cafeaua dulce pe care mi-o promisese…
Aşa a arătat, neinspirat, seara asta, dinaintea serii de mîine, a alegerii, împreună cu nişte dureri ascuţite şi încheiată nedesluşit, fără sens, într-o celulă…

P.S. Uneori e simplu să scrii cu gîndurile celorlalţi… Să ai impresia că pot fi ale tale, să ai impresia că le înţelegi. Pînă în momentul în care trebuie să le pui… diacriticele! Iar Dalma mi-a plăcut de la bun început, cum probabil cineva îşi mai aminteşte 😉

Scuze, am uitat!

De cîte ori nu ţi se întîmplă să te treacă toate căldurile neştiind unde-ţi este portmoneul cu buletinul, permisul de conducere, talonul maşinii sau cardurile sau să te învîrţi în jurul cozii, la ora limită, negăsindu-ţi cheile de la uşă? De cîte ori nu ai plecat de acasă fără ochelari sau de cîte ori nu te-ai întors din staţia de autobuz nefiind sigur dacă ai încuiat uşa sau dacă ai închis aragazul? Unora ni se întâmplă frecvent. Alţii vor zice: „mie, dom’le, aşa ceva, niciodată!”. Unii spun că iau lecitină pentru chestia asta. Astea-s uitări banale. Altele sunt ceva mai… sensibile. Poţi uita chipul tatălui, vocile prietenilor, ziua de naştere a nevestei sau a copilului, ochii şi numele iubirilor… Uitările astea pot să doară. Depinde. Da, poţi uita şi nişte dureri sau nişte organe bolnave… Mai sunt uitări care ţin de cărţi citite, de muzici ascultate, de filme văzute, de locuri admirate… Astea parcă beneficiază de nostalgie şi de prezumţia de nevinovăţie. Aşadar, sunt uitări de înţeles şi de neînţeles, de iertat şi de neiertat. Unele sunt doar haioase, sunt uitări de care ne amintim cu detaşare, zîmbind. Altele sunt terapeutice, e ştiut. Uiţi şi gata, definitiv. Pînă la urmă, cred că locuim într-o lume a uitării.

După toate cele ce se petrec în jur am senzaţia că trăim şi într-o ţară a uitării, ba mai bine zis, într-un stat al uitării. Un stat, sau un sat, uituc cu alegători (cetăţeni) uituci şi cu conducători (tot cetăţeni) uituci. Altfel cum aş înţelege de ce uităm ce am ales acum un an sau acum cinci ani şi uităm pentru ce am ales. Sau cum să pricep de ce am uitat evenimentele, promisiunile, scandalurile de acum trei luni şi mă uit la cele ce se petrec azi uitînd că peste trei zile voi fi uitat că s-au întîmplat? Şi totuşi, atunci de ce ne mai mirăm şi ne mai plîngem de milă, de ce ne mai cerem dreptul la una sau la alta?

Exagerez, desigur. Asta fiindcă azi chiar nu am fost prea sigur dacă am încuiat uşa. Şi mă grăbeam fiind prima zi de grădiniţă a Inei iar traficul, uitasem că aşa va fi, a fost, desigur, infernal … Era să ratez necesara punctualitate a primei zile. Apoi am citit o ştire, aici. Cică s-a inventat un „hap” pentru uitare. O pastilă care-ţi spală creierul de amintirile neplăcute, traumatizante. M-ar tenta tratamentul ăsta. Nu ştiu însă exact cum ar face acest medicament să şteargă exact x, y, sau z amintire. Dar mi se pare riscant. Poate eu vreau să uit că e criză – dau un exemplu doar – şi să mă trezesc într-un „azi” normal, chiar dacă ceilalţi ar defila cu criza mai departe eu considerînd asta firescul-firesc acelaşi din toteaduna, şi totuşi să mă trezesc că mi s-a dat „delete” unor informaţii… esenţiale. Pot ţese multe asemenea scenarii. Cică pilulele astea au fost experimentate pe patrupede… Dubios. Nu o fi greu de ştiut ce amintiri aveau acele patrupede înainte să li se dea… elixirul? Pentru deplinul succes al invenţiei eu aş face altceva: aş administra pastila cîtorva candidaţi la prezidenţiale, unor miniştri, parlamentari şi primari şi împreună cu ei cîtorva generaţii de electori… Asta dacă aş şterge cu buretele premisa aceea din aliniatul cu ţara, cu „statul uitării”. Sau dacă aş considera, mai curînd, că e cazul să uităm că am fost nişte uituci! N-ar fi interesant? Ba da, dacă peste ceva timp nu voi fi uitat că am uitat şi poveştirea asta… 😉 Probabil, mi-aş cere şi scuze…

P.S. – Hara, ca de fiecare dată, cu o… muzichie de… uitat azi şi de redescoperit, cu uimire, mîine. Nu ştiu de ce. Am o bănuială doar. Fără nicio… legătură…

„Haidi lumii, fii Watumi!”

watumi_POSTER_nou

De mîine, vreme de cinci zile, Braşovul va fi stăpînit de „Watumi Festival & Fringe”, un… „dezmăţ” artistic în sensul cel mai bun al cuvîntului. Cel puţin astea ne sunt aşteptările. Din cînd în cînd, în oraşul ăsta se întîmplă cîte ceva care poate lăsa urme, aşa cum îmi place să spun (un prim semn ar putea fi cel al… pălăriilor roşii, verzi, negre agăţate pe toţi stîlpii din centrul oraşului, în loc de… „Jos pălăria!”). Aşa pare să fi fost pregătită şi această săptămînă-festival în care vor coborî în stradă peste 250 de artişti, actori, muzicieni, pictori, fotografi, artizani din  Franţa, Anglia, Coreea, Belgia, Germania, Turcia şi România. Suntem încredinţaţi că vom vedea 35 de piese de teatru, în 70 de reprezentaţii, filme, expoziţii, artă scoasă pe tarabe. Şi totul în piaţă, pe stradă, în oraş, în cele mai neconvenţionale şi libere moduri cu putinţă. „Watumi Festival & Fringe reprezintă terenul de joacă al artelor şi îşi propune să devină cel mai mare network artistic din sud-estul Europei.” , după cum aflu din blogul întîmplării în care ni se mai spune că festivalul a fost deja inclus în circuitul Fringe, confirmat chiar de Edinburgh Fringe Festival, acolo unde s-a născut de fapt noţiunea de „fringe” în artă, acum vreo 60 de ani. Asta ar fi ideea.

În 22 de locuri din oraş arta va veni să-i tragă pe braşoveni de mînecă, să le cînte la ureche, să le picteze feţele şi mîinile, să-i îmbie să iasă din conformismul zilnic, să-i facă personaje în scenete, muzicaluri sau tablouri. Probabil ne vor întîmpina la tot pasul salimbanci, menestreli, muzicanţi de tot felul şi sper ca la văzul lor să nu ne scurgem pe prima stradă lăturalnică… Coborîrea asta în piaţă a artiştilor, unii deja cunoscuţi, alţii tinzînd spre consacrare, nu-mi pare a fi doar o însăilare haotică de momente, aşa cum am mai văzut, ci un experiment care poate contura de acum încolo mai distinct profilul Braşovului. Profilul şi vocaţia lui artistice vor căpăta astfel şi mai multă culoare. Acum ceva timp, priveam cu jind spre ceea ce se întîmpla în capitala culturală a Europei, Sibiul anului 2007, şi chiar dacă suntem departe de a obţine acest statut, iată că am intrat pe făgaşul cel bun şi normal. Avem cel mai curajos şi liber festival de artă din România.

Mi-a plăcut şi o notiţă găsită pe aici: „can we make it 200? 🙂 daca stiti pe cineva care să aibă un proiect conceput pentru oameni şi nu pentru bani, vă rog să îl direcţionaţi către vreau@watumi.ro . dacă proiectul vostru ajută un copil, un om de pe stradă, un bătrân, dacă proiectul vostru aduce un zâmbet pe chipul celor din jur sau dacă vibraţia lui poate schimba iremediabil letargia înRead More care majoritatea romanilor se refugiază, atunci Watumi este locul în care trebuie să ne dăm întâlnire cu prietenii.
Urmăm exemplul celor din Edinburgh, Londra, Brighton, Praga, Athena, Singapore şi multe alte oraşe care au privit lucrurile dintr-o altă perspectivă înaintea noastră. Nu am ales Braşovul întâmplător….”

Se întîmplă şi la Braşov (din nou!), lucruri! Haideţi în stradă, haideţi să ne… watumim! (chiar dacă nu am aflat încă de unde vine acest Watumi sau tocmai asta e ideea!) Haidi lumii fii Watumi!