Deduc resturi

pe măsură ce trece,
timpul
se duce tot mai repede.
recunosc așadar, în sfîrșit, rostul
dimineților, amiezilor și al serilor acelea,
rostul privirilor albastre și al
atingerilor oranj, acum înțeapă
dorul de verde și dorul de sărut
și dorul de aripă de pescăruș
respirîndă fără să obosească și trece
și teiubescul de mare și lunga zi cu soare
și arzător nisip cu buzele de sare, acum doare
și înțeleg și scrisul cu cretă șters zăpușit de pe inimă
și că mersul pe bicicletă se uită – și resturile de zile.
și că la revedere este de întotdeauna
și că niciodată e prea tîrziu.

O lume normală

O să o vină o vreme cînd
vei zice în jur
că ai trăit într-o lume normală
și nimeni nu va pricepe ce vrei
să spui,
cînd o să le arăți
gutuia din geam,
hîrtia scrisă cu cerneală,
cînd o să le spui de o
boala nesofisticată,
de o zăpadă înaltă cît casa,
de o pîine caldă cît luna,
de o moarte insesizabilă,
ca un zîmbet,
de îmbrățișarea unui gînd
de cîmp verde,
cînd o să le arăți pe ceas
ce lungă era ziua
și cît de cuprinzătoare era o noapte.
O să vină vremea
cînd nu vor înțelege
că ai trăit într-o lume normală
și te vor privi ciudat.