Cu Matrioşka pe post de destin

Acum mi-e dor de zăpadă, de nămeţi cît casa… Nămeţii ăia blînzi de demult care parcă ne ţineau de cald. Gerul ăsta uscat parcă a venit să ne ardă mîinile, faţa, gîndurile. De ce ar trebui să trăim o iarnă urîtă? De ce ar trebui ca iarna asta urîtă să fie şi lungă, să ni se împotrivească la nesfîrşit? Senzaţia asta, nu ştiu de ce, m-a dus să caut iarna pe google, să o găsesc măcar aici, în nişte fotoclipe virtuale. Şi nu ştiu cum se face dar am ajuns prin taiga şi prin Siberia şi pe la Doctor Jivago (măcar să revăd filmul dacă nu îl voi reciti…) Nu, nu ar trebui ca asta să aibă nicio legătură cu geopolitica, dacă vă gîndiţi că de la gazul de ieri mă învîrt prin aceleşi locuri şi că oi fi chiar filorus. Nu. Dar iernile alea, de demult, nu pot fi decît ruseşti, cum verile nu ar putea fi decît hawaiiene… Aşa îmi explic de ce sunt atît de departe de noi. Şi mai caut… Şi dau de muzică… Mda… sunt şi ruşii ăştia buni la ceva (şi nu o spun de ieri de azi). La muzică, la poezie, la dans… Mi-e ciudă că ei au, în mintea mea, desigur, zăpezile alea răbdătoare şi că pot sfida cu ele pe oricine…  Şi am găsit ceva ce m-a scos din starea asta, ca şi dăţile trecute cînd am mai scris despre nişte ruşi, despre iarnă, despre muzică, despre melancolie…  Aşa e, din cînd în cînd, mă pansez cu sufletul altora, nu cu ăsta din prispa noastră care acum mi se pare atît de sec, de strîmt, de viforos, de fărădemuzică!… Ascultaţi doar tare, dat tare – nu are legătură cu nimic din toate astea… Matrioşka asta, cred.  Şi spuneţi-mi: nu-i aşa că v-aţi mai… înveselit, ca atunci cînd aţi fentat un pic destinul? 🙂

Hustler şi Noua Ordine Mondială

Larry Flint
Larry Flint

Ştirea de azi cu „mogulii” industriei porno din State, care cer Congresului un ajutor de 5 miliarde de dolari pentru a face faţă crizei nu mă miră prea tare. E adevărat, e inedită. Însă cred că e abia începutul propagării unor astfel de năstruşnicii. Nu ştiu cine a înghiţit găluşca luînd această informaţie în sensul ei strict, economic, dar e limpede că această criză devine un instrument de marketing redutabil la îndemîna celor care îşi cunosc meseria. Criza va fi din plin folosită, ca text şi pretext, şi nu doar, pentru a aduce bani buni multor speculatori meseriaşi. E momentul să profite fiindcă gloria acestor luni va trece repede. Vulpoiul Larry Flint, inventatorul Hustler nu putea să nu profite prin găselniţa mai sus amintită, şi nu fără umor. Aşa am aflat totuşi că industria divertismentului adult face în SUA circa 13 miliarde de dolari şi că, fără doar şi poate criza dăunează grav libidoului americanilor şi nu numai. Ce cale mai simplă puteau găsi Flint şi Joe Francis (Girls Gone Wild) pentru a-şi stimula vînzările?

Dar ce treabă are asta cu Noua Ordine Mondială? Mă gîndesc ca are. Teoria Conspiraţiei, poveştile cu Grupul Bilderberg, cu Planul Înrobirii Globale se vînd formidabil pe vremuri de restrişte. Oamenii se hrănesc uşor cu iluzii cînd au burţile goale. Şi asta naşte tot o industrie, înrudită (normal, e vorba de afaceri aici) cu pornografia. Nu mă voi referi neapărat la „Zeitgeist” însă e evident că vremurile mai grele, mai tulburi potenţează creaţiile cu iz catastrofic, legendele, basmele pentru adulţi. Şi le vînd bine. Dacă acum căteva zile Henry Kissinger, şeful diplomaţiei americane de pe vremea lui Nixon şi Ceauşescu, a spus „Cred că obiectivul lui Obama este acela de a dezvolta o strategie completă pentru America în această perioadă, cînd o nouă ordine mondială poate fi creată. Este o mare oportunitate.” , dacă pînă şi Nicolas Sarkozy a vorbit, prin octombrie, despre un Guvern Mondial, acestea sunt speculate cu măiestrie şi vîndute vînătorilor naivi (sau consumatorilor) de… vrăjitoare.

Nu contest că criza (deja cuvîntul mi se pare tot mai golit de sens!) este prefabricată şi instrumentată, cu profit maxim, de mari grupuri de interese, dar nu văd în asta explicaţia absolută şi neapărat ocultă a situaţiei. Nici nu vreau să minimalizez nişte subiecte grele, marile mistere, însă nu pot să nu taxez moda şi cariera pe care le fac printre snobi poveştile ce duc fie la religie, fie la masonerie fie la… „Codul lui Da Vinci”. Aşa că mă amuz, iată, fac haz de necaz de felul cum se scrie istoria şi cum industria sexului se poate cupla cu industria enigmelor economice, în vremuri de restrişte…

P.S.+18! Nu e musai să urmaţi unele trimiteri din acest text. Fac şi ele parte din efectele scontate ale marketingului despre care vorbeam 🙂

UPDATE: Salut „Rezistenţa Urbană„, pentru preluarea postului…

Ultima zi de huzur. Prima zi de… retorică

Ei? Cum v-a fost prima zi „activă” de anul ăsta? Cum aţi regăsit gerul Bobotezei, dis de dimineaţa după atîtea zile de huzur? Cum aţi răzbit prin ştirile ale teribile, rele, de care vă refugiaserăţi la sînul cald al Sărbătorilor? Impresii pe la birou, ceva zvonuri sau bîrfe în cîmpul muncii? Ceva crîcneli la sarcinile de genul „hai să facem”, „hai să punem…” ale şefului? Aş crede că ziua de azi a fost cea mai deprimantă zi din an a românilor, chiar dacă „nici iarba nu a crescut” sau a fost doar începutul cîtorva astfel de zile… Desigur că nici nu vreau şi nici nu aş avea cum să mă pun eu acum în pielea mai tuturor „rumânilor”,  însă cum spaţiul ăsta virtual este atît de cool-interactiv nu mă pot abţine să nu fac statistica acestui cotidian…
Nu cred în superstiţii. Cu atît mai puţin în chestii de genul „cum păşeşti în noul an, aşa îţi va fi tot anul”  dar iuţit de gerul matinal mi-am dorit ca ziua de azi să treacă cît mai repede şi fără evenimente. Nu a fost însă să fie aşa, totul în jurul meu s-a mişcat în reluare: oamenii, autobuzele, telefoanele parcă au sunat mai rar şi mai lung, internetul parcă a îngheţat pe sîrmă, toate situaţiile de rezolvat au părut înţepenite. A trebuit să reînvăţ pînă şi micile automatisme care îmi dau consistenţa rutinei zilnice.
În schimb, ştirile alea, despre care vorbeam mai sus, au rămas aceleaşi de acum… un an. Ce mă face să mă gîndesc la retorică? Probabil inutila încercare de a răspunde la… sau de a preîntîmpina unele întrebări, precum cele „50 de întrebări pentru 2009” (cea mai inspirată, după mine, apariţie din prima presă a anului nou) din ZF, cu care vă las să vă delectaţi şi voi. Eventual un exerciţiu interesant ar fi să încercăm să răspundem cîte unei astfel de întrebări în fiecare zi, aşa, pentru adrenalină! Dar nu, nu aş vrea să particip la efortul unora de a vă convinge că este criză, că criza asta este „un dat” cu care ar trebui să ne resemnăm (eu cred mai departe că este o inginerie declanşată prin apăsarea unui buton, care poate fi combătută…)

Cu ce a mai contribuit lumea la starea asta a mea, retorică, de început de an? Păi am aflat că marea deprimare ni se trage de la China, chiar dacă adevărul este altul, cum zisei mai sus: Paulson vs. Stieglitz (apud. Dan Popa), dar şi că avem un guvern potent, deci putem dormi liniştiţi. Apoi, desigur, m-am mai dumirit şi eu de ce a venit Băsescu la Braşov, cică aşa i-au şoptit „serviciile„, potrivit lui Bădin, fiindcă, deh, noi braşovenii suntem mai molcomi şi îl iubim mai tare decît bucureştenii… Deşi nu m-am lămurit ce a fost cu zvonul de Revelion cu moartea primarului cetăţii, Scripcaru, şi gîndesc că lucrurile s-or lega, adică aşa au adus de fapt lumea în Piaţa Sfatului, ca la urs, să vină să îl vadă pe preşedinte lîngă… o fantomă. Aşa au ieşit braşovenii la minus şaptişpe grade să se convingă: e mort au ba?! Nu a fost şi de-aia or fi huiduit din toţi bojocii! Ah, da!

Şi m-am întristat rău de tot la aflarea veştii că de fapt tot a murit cineva, a murit pisica familiei Bush nesuportînd probabil despărţirea de Casa Albă… A mai fost o probabilă sinucidere de răsunet, nişte accidente urîte, ca să nu mai vorbesc de tragedia din Fîşia Gaza… Şi uite cum retorica e gata şi mă va urmări, vrînd-nevrînd, după regulile alea ale superstiţiei, tot anu’… 🙂

P.S. Cât despre huzur… Fotografia asta exprimă cel mai bine ce vreu să zic (e de pe… Pixdaus. Incredibile poze, o bucurie, nu alta!)

asa-vine-anul-nou

Blogger cu legitimaţie?

E adevărat că am devenit mai atent la blogosferă în ultima vreme, că a început să mă intereseze cu adevărat acest fenomen, recent. Dacă aş fi continuat ideea de a-mi face un blog, încă de acum trei ani cînd mi-am „desenat” prima pagină pe weblog, astăzi probabil aş fi fost mult mai îndreptăţit să scriu despre domeniul ăsta. Îmi rezerv însă libertatea, ca în toate cele, ca noi toţi de altfel, să îmi dau cu părerea, din cînd în cînd, despre una-alta fără să încerc să fac paradă de nimic, chiar de nimic. Fără să-mi postez pe aici nici măcar o diplomă, nici măcar un CV, nici măcar o literă din cele publicate în mai bine de 12 ani de presă si vreo 20 de ani de colaborări literare pe ici pe colo… Precizez asta pentru cei cărora le cam place să se considere judecători şi care văd în opiniile celorlalţi intruziuni în spaţii în care se intră doar pe bază de… legitimaţie. Da, observ că şi aici în blogosferă este trendy (de altfel blogosfera românească, aproape toată este… trendy) să fie proclamaţi sau să se autoproclame bărbaţii-alfa ori femeile-alfa ai blogurilor. Şi cei cîţiva din ei îşi formează apoi mai micile sau mai marile triburi (nu, nu vestitul joc triburile, deşi aduc cu el) cu „fireştile” cohorte de susţinători. De aici şi pînă la tendinţa de a da frîu liber clasificărilor în bloggeri superiori sau de mîna a doua, în bloggeri „conectaţi la surse” şi bloggeri neinformaţi, în bloggeri-jurnalişti şi bloggeri-savanţi, în bloggeri de nişă sau generalişti, în bloggeri geniali ori bloggeri rataţi nu a fost decît un singur pas. Am remarcat chiar şi unele extremisme ca să nu mai vorbesc despre înjurăturile, mai mereu „anonime”, care circulă în voie printre combatanţi, din lipsă de argumente, desigur… Dar asta ţine şi de o altă discuţie, aceea a unui necesar bun-simţ în acest spaţiu totuşi public (ca să nu vorbesc de… deontologie). Am remarcat chiar iniţiative în notă auto-ironică, cum a fost cea cu Partidul Bloggerilor din România sau chiar „haioase” cum este cea a… Sindicatului bloggerist. Autorul acestei ultime iniţiative justificîndu-şi gestul „pentru ca pe netu’ asta sunt prea multe siteuri care nu isi au rostul, sunt baieti buni care chiar au talent si merita o sansa sa iasa la lumina pentru ca ceilalti „amatori” sa se lase de meseria asta de blogger … deja numai e o pasiune, un hobby e un job din care daca esti baiat istet poti sa traiesti din asta.” (!)
Privind din unghiul ăsta spre blogosferă întreb: la ce bun înregimentarea bloggerilor, pentru ce o legitimaţie de blogger sau chiar o… carte de muncă de blogger? Partidul să fie de stînga, de dreapta, de centru? Sindicatul cu ce patroni să negocieze? Dacă plecăm de la premisa (am mai scris despre asta aici) că blogosfera este prin definiţie un spaţiu liber (aşa cam ca… atmosfera 🙂 ) de cine ar trebui să ne apărăm asociindu-ne? Sau are acest domeniu tendinţa unei profesionalizări (business) care necesită o organizare, o Cameră reprezentativă cu statut şi cotizaţie?
Văd totuşi şi o excepţie care ar face necesară o astfel de asociere. Poate aş marşa la o „uniune” dacă aş sesiza vreo intenţie, a statului să zicem, de a restrînge cumva (economic sau prin alte mijloace de cenzură sau de „ascultare”) libertatea de expresie dată de blog. Altfel, aşa cum spuneam, normele pe care le consider acum şi aici suficiente rămîn cele ale bunului-simţ şi ale… limbii române. Restul reglementărilor rămân discutabile. Părerea mea… 🙂

La mulţi ani de gînduri bune!

Noaptea viitoare, la ora asta, la care am început să scriu aceste rînduri vom fi în 2009… Vom fi destupat şampaniile, ne vom fi îmbrăţişat, ne vom fi trimis sms-urile, ne vom fi spus „La Mulţi Ani, cu Sanatate!”… Acum privesc dinspre azi, înspre mîine. E o senzaţie stranie. Acum e linişte, oraşul doarme îngheţat. Mîine va fi forfotă, fumul artificiilor nu se va fi risipit şi încă se vor mai auzi petardele… Noul an este la o întindere de mînă. Prevesteşte cu ceva asta? Parcă nu, daca privesc realitatea din jur …  Şi totuşi, tocmai asta mă îndeamnă să scriu. Poate că vreau să îi grăbesc cumva naşterea, de aceea şi aceste inoportune întrebări. Nu, nu am de gînd să fac nici bilanţuri, nici planuri, nici promisiuni, nici măcar un Pluguşor… Trag nădejde doar că anul nou va fi  mai bun decît cred toţi pesimiştii care îl prevăd rău. Şi îi trimit în întîmpinare un astfel de gînd, de bine, incă de acum. Să ştie ce îl aşteaptă. 🙂 În orice caz, nu ar putea fi un an frumos şi bun fără iubirile mele, Inuţa şi Miha, fără fiecare dimineaţă cu ele… La mulţi, ani împreună! Apoi ar trebui să fie un an al încrederii, al incredinţării, al comunicării între noi toţi. Aşa am eu un feeling… Iar ca să fie aşa vreau ca eu, în primul rînd, eu să fiu mai bun. În toate…
Şi, desigur, vă doresc tuturor celor pe care vă citesc, şi tuturor celor care mă citiţi, dragi prieteni, aşadar, cunoscuţi şi necunoscuţi, de ieri, azi şi mîine… La mulţi ani de gînduri bune! Să fiţi iubiţi!

PS. – Bucuria acestui cîntec cu Yanni (un om-orchestră teribil, nu?) să ne inspire pentru tot anu’ care vine!

Cîtă poezie e pe-aici!

Nu se poate să nu fi observat, fiecare dintre voi, cîtă poezie e pe aici, prin blogosferă. Nu este aproape zi în care să nu descopăr cîte o poezie răzleţită în cine ştie ce colţ de Internet. Nu vorbesc despre poeţi ci despre poezie. Nu am nici de gînd să fac aici şi acum o analiză a poeziei din spaţiul virtual… Constat doar, şi sigur nu sunt singurul, că poezia a emigrat aici… ca un canar eliberat din colivie. Poate acum ceva vreme m-ar fi încercat o oarecare disperare întrebîndu-mă, şi negăsind răspuns: „unde este poezia de altădată?”… Ei bine, m-am mai liniştit. Am rămas un popor de poeţi, însă am trecut la altă etapă. Etapa în care poezia ne ninge şi ne circulă prin degete, prin intermediul terminalelor şi tastaturile cu care ne legăm la ea ca printr-un cordon ombilical… Nu există poeţi, există poezie, spunea Nichita (şi de aceea îl „postez” şi pe el aici)… Poezie multă, aici, la noi, în noi. Şi veţi găsi Poezia, ascunsă, sub unele dintre aceste rînduri, dintre acele gînduri… Tot gînduri de sfîrşit de an, sau, pardon!, de început, desigur… Liniştitoare descoperire.

Ce vreau de la Moş Crăciun? Sărbători Fericite!

Am învăţat de mult că bucuria vine din lucrurile simple. Ştiu că în astfel de clipe cel mai aiurea este să te pierzi în platitudini. Să repeţi cele mai dulcege formule ori versuri pregătite, preambalate, de Crăciun. Mereu simt asta cînd citesc zecile de sms-uri venite de Sărbători, care se copiază unele pe altele şi pe măsură ce ajung la mine sunt tot mai golite de sens. Să spun că îmi doresc ca Moşu’ să îmi aducă o… criză uşoară (probabil voi primi multe urări pe tema asta, a crizei), să spun că îmi doresc un guvern destoinic şi un preşedinte înţelept, sau să zic că vreau şefi ca pîinea lui Dumnezeu,  şi profituri paradisiace la un job călduţ? Nu, bucuriile simple sunt ca fulgii de nea care aş vrea să vină peste noi ca în poveşti… Crăciunul, cu toate ale lui este bucurie simplă. Crăciunul să îmi aducă veselia Inei în bucuria descoperirii Sărbătorilor, mereu altfel pentru ea, mereu altfel pentru noi, pentru mine şi iubita Miha, prin ochii ei, apoi să ne aducă liniştea cu parfum de cetină de brad, luminiţele din geam, colindele din gînd, împreună aici, noi trei… E vorba de pace, de linişte, departe de cele mărunte ale zilelor, alături de toţi cei dragi. De comunicare, de comuniune, de Acasă, de Dor, de Drag, de Împreună!  Apoi, Moşul să ne aducă Sănătate şi să ne vindece de toate cele ale sufletului şi trupului… Dar parcă, deja, cer prea multe şi nu se cade… Doar încă un gînd: toate cele pe care mi le doresc mie vi le doresc şi vouă, prieteni ştiuţi ori neştiuţi, vouă celor ce citiţi aceste rînduri şi vouă celor pe ale căror rînduri eu le citesc… Sărbători fericite şi frumoase!

Viaţa şi insomniile. Aşa cum sunt

Nu, nu sufăr de insomnie… Mai curînd ar fi vorba de o „insomnie voluntară”, în unele seri, cînd din varii motive perioada activă a zilei mele se duce pînă după miezul nopţii… Ei bine, de ceva vreme, spre orele astea mici am redescoperit gestul de a porni radioul, şi de a stinge televizorul. Măcar pentru faptul că televizorul îmi produce mai curînd un stress sonor, un zgomot de fond fără noimă (oricum nu mă prea mai uit la ce se întîmplă acolo, cînd e vorba de ştiri, de discuţii şi nu de vreun alt gen mai captivant, film sau documentar, pentru care, altfel, imi trebuie o anume stare mai greu de găsit) prefer  să pornesc radioul. Gestul ăsta îmi aminteşte de alte nopţi, de prin anii ’90, odată cu începuturile radioului liber românesc, când descoperirea undelor fără cenzură şi cu voci tinere semăna cu descoperirea Americii (mai ţineţi minte de UniFun. UniPlus, de RadioFun, de dj „Baghera” – Bogdan Calu parcă, dacă mai ţin minte…) Ei bine, zic, de ceva vreme am dat, cu surpriza (re)descoperirii, pe Magic FM, de o emisiune „Magic Nights” care-mi aminteşte în parte de serialul ăla „Midnight Caller” cu Jack Killian (jucat de Gary Cole). Da, despre „Telefonul de la miezul nopţii” e vorba şi aici. Aşa cum ziceam, de mult, nu am mai ascultat o emisiune de noapte, o emisiune vorbită de noapte în care tot românul sună şi îşi spune păsurile pornind e la o temă dată… Seamănă genul ăsta de producţie cu… blogosfera. Lumea îşi spune păsurile, comunică, se destăinuie, se compătimeşte, se consolează, aproape liber (CNA-ul probabil are şi aici ceva restricţii). Ei bine, ascultînd emisiunea foarte bine făcută de Diana Singer (nume important în gen, care a creat un eveniment prin acest „comeback”, una dintre „pionierele” acelor vremuri de radio cu „Azilul de noapte” de la Uniplus, şi care a şi scris o istorie pe tema asta, „Cartea Radio&Showbiz”) şi Eugen Huculici (ei crează şi întreţin atmosfera vorbelor) îmi dau seama că România e cu totul alta decît o cred unii, cei „conectaţi” la evenimentele politico-socio-economice. Aici, în liniştea şi toiul nopţii, neîntrerupte nici măcar de muzică, oamenii vorbesc, simplu, despre viaţa lor, despre viaţă pur şi simplu. Viaţa spusă aşa la radio este viaţă aşa cum e, nu cum încearcă să o fabrice personajele zilei. Aş putea povesti o temă, un subiect sau mai multe din cele discutate seară de seară la „Magic Nights” dar poate veţi avea curiozitatea să le descoperiţi singuri. Ar fi un exerciţiu care merită puţină… insomnie voluntară.

P.S. – Ascultînd îmi dau seama cît de mult mi-au lipsit Miha şi Ina, aici, în zilele încercate din urmă. Un dor care m-a făcut să nici nu mai sesizez ceva din Sărbătorile astea atît de fals vînturate primprejur.

Luaţi aminte la… Exarchia!

greciaGîndul la acest post mă bîntuia mai demult, de cînd protestele din Grecia atinseseră apogeul, de cînd am citit o însemnare a lui Platon…. Lucrurile încă nu sunt stinse acolo. Acum cîteva zile un grup de tineri a ocupat un post de televiziune pentru a-şi face cunoscute protestele. Toate au început odată cu uciderea unui tînăr de către poliţişti, într-un conflict deschis în cartierul Exarchia, suburbie săracă a Atenei populată de mulţi imigranţi. A fost doar scînteia care a aprins un fitil demult pregătit. Pregătit de nemulţumirile populaţiei faţă de un Guvern afectat de scandaluri şi faţă de politicile economice adoptate, pe fondul crizei financiare mondiale. În acest cadru, grupurilor de tineri anarhisti (anarhia – gr.ἀναρχία, nu îşi putea găsi un loc mai potrivit parcă altundeva decît în bătrîna Grecie) le-a fost uşor să declanşeze tăvălugul violenţelor. Nu este vorba totuşi de o revoluţie (ne amintim tocmai acum de cei 19 ani trecuţi de la acel decembrie românesc) ci de revolte în care s-au amestecat tineri teribilişti dar şi sindicatele ce au profitat de moment pentru o grevă generală. Se spune că anarhiştii ar fi doar o masă de manevră a stîngii din opoziţie, cu accente marxiste chiar, faţă de guvernul de centru-dreapta. Cu toate astea, nemulţumirea este generală faţă de un guvern care, în faţa crizei economice a fost nevoit să ia decizii nepopulare, faţă de o clasă politică în general clientelară şi de castă. Un guvern oricum caracterizat ca fiind slab şi situat în mijlocul a numeroase scandaluri de corupţie. Se vorbeşte chiar de colapsul sistemului politic şi al instituţiilor de stat… de faptul că o cădere a guvernului nu poate rezolva mare lucru. Se vorbeşte şi despre o poliţie prea ataşată de Putere şi sfidătoare cu oamenii de rînd. Un ziarist grec, Apostolis Fotiadis, comenta că „Sărăcia s-a extins foarte mult în Grecia în ultimii ani, distrugând treptat clasa de mijloc, care asigură coeziunea socială în mod tradiţional“, amintind şi de faptul că tinerii, marcaţi de un şomaj care a atins un nivel insuportabil, sunt cei ce se simt, mai mult ca alţii, expulzaţi spre marginea societăţii…
Toate astea se întîmplă într-o Grecie spre care noi românii privim mai curînd ca spre o destinaţie liniştită de vacanţă ca spre o ţară cu un nivel economic şi social la care tînjim… Poate însă, înainte de toate, acum nu ar fi rău să luăm aminte la… Exarchia. Lucrurile pot derapa foarte uşor, criza, crizele, corupţia, facilitează asemenea nemulţumiri şi reacţii dure, iar un guvern slab şi fără viziune, brodit la un asemenea context poate fi un altfel de băţ de chibrit aprins la capătul fitilului… Chiar dacă, desigur, mămăliga explodează greu iar cu Demokratia ne deprindem tot aşa greu…

Pentru respect în presă

În ultimul an, 95 de ziarişti au murit la datorie în toată lumea. Cei mai mulţi şi-au pierdut viaţa în Irak: 15. Potrivit organizaţiei elveţiene „Presse Embleme Campagne”, anul ăsta au fost totuşi mai puţine victime pe altarul informării publice, faţă de 2007, cînd au murit 110… Desigur, sunt doar nişte cifre seci, reci, ca orice statistică. Însă cifrele astea exprimă o realitate. Jurnalismul rămîne o meserie periculoasă, ca să nu mai amintim de… „mortalitatea profesională” datorată unor boli grave care pîndesc prin redacţii mai abitir decît în alte profesiuni, şi seceră cîţiva ani buni din viaţa ziariştilor, tot statistic. Cîţi dintre cititorii „de rînd” ştiu, realizează asta? Cîţi înţeleg cît de ingrată e meseria asta care sacrifică viaţa personală a celor ce o practică, pentru o pîine destul de neagră şi răsplătită mai mult cu beneficiile pasiunii şi ale bucuriei evenimentului relatat la „prima mînă”, în „ultima oră”…  Ceea ce mă surprinde însă, încă, este redusa solidaritate de breaslă atît în faţa unor astfel de cifre cît şi în faţa publicului care priveşte tagma asta ca pe o… „adunătură”.   Nu vreau să spun că ziariştii dîmboviţeni se supun aceloraşi riscuri precum cei care se duc în Irak, nici că au „expertiza” care să îi aducă în topuri… funeste, dar nu-i văd să îşi apere imaginea. Organizaţii de tot felul în domeniu sunt, dar cu toate astea, ziariştii nu au reuşit să devină parteneri de dialog, pentru a-şi apăra interesele, cu niciun organism public sau privat care trasează într-un fel sau altul coordonatele existenţei lor. Sau poate nu am auzit eu de vreun astfel de lobby… Sunt curios ce reacţii de solidaritate vor fi în contextul semnalelor de criză care se vor lăsa cu disponiblizări şi în domeniul ăsta (primele astfel de nefericite „întîmplări” se petrec deja!). Vorbeam şi de publicul care vede în gazetari o mînă de „derbedei”, de „amatori”…  Este prea puţin respect în atitudinile care înconjoară reprezentanţii presei. De la omul de rînd pînă la preşedinte, majoritatea acordă o considerabilă doză de batjocură presei… Pînă şi pe aici, printre bloguri nu poţi să nu remarci acelaşi ton, din păcate de multe ori încurajat chiar de bloggerii ziarişti. Adevărul e că nu te poţi aştepta la respect cînd nu încerci să impui respect. Mă întreb cum şi cînd ziariştii români vor atinge această treaptă a respectului şi responsabilităţii de sine, cînd vor fi şi mai orgolioşi?… Da, cifrele de sus erau doar un pretext la această întrebare…

Ca-n junglă. Cine-i Kruger?

La ora asta se negociază „la greu” poziţiile pe care le vor adopta partidele privind viitorul Guvern. Mai mult că sigur ies scîntei de sub mese… Spre seară, „pe surse”, probabil, se va întrezări formula şi faza asta va face „rating” la greu la TV. Ce combinaţie va ieşi, parcă nici nu mai contează însă pentru noi,  ăştia de rînd. Privesc în jur şi nu pot să nu remarc indiferenţa, lehamitea. „Toţi, o oală şi-un pămînt!”, aşa gîndeşte lumea… Fiecare îşi ştie propriile probleme, nimeni nu se aşteaptă nici la minuni, nici la responsabilitatea guvernanţilor. Mai mult, oamenii intuiesc că în orice variantă nu le va fi bine, văd pe feţele trecătorilor îngrijorarea… Instinctul de conservare îi face să se ţină departe de alte surse de nervi, în acelaşi timp refuzînd să se încreadă în ceva sau cineva. Unii, mai puţini, privesc totul cu detaşarea şi amuzamentul spectatorului de circ, probabil găsesc în asta un fel de… decompensare, mai ales cînd au ocazia sa şi înjure printre dinţi.  Alţii, mai grav, cad pradă deprimării („marea depresiune”, mai ţineţi minte?) şi tind să abandoneze, să lase garda jos… Ceea ce e cel mai grav. Ba chiar şi companiile o dau pe antistres… Ştiu ele ce ştiu…

În încercarea noastră de a ne păstra calmul cînd ne loveşte, la fiecare 10 minute, cîte o ştire alarmistă despre criză, mai contează că UDMR-ul merge pe mîna PD-L şi că de aici se întrezăreşte ceva? Cred că nu. Eu unul văd totul, şi politica şi restul, la acest moment, ca în filmuleţul de mai jos, din junglă (un fel de „hap”, de antidot)… Depinde cum îl interpretăm fiecare dintre noi.  Poate fi chiar şi reconfortant, dat fiind deznodămîntul.

N.B. După „Ziua”: Au pus-o de un FSN, PSD a ales guvernarea cu PD-L, dar fara UDMR. Acu’ să vedem cine-i Kruger?! Şi să ne… mai aventurăm la alte comentarii în orele care vin?…
🙂

Un înger căzut în Rai: Anca Parghel

Spuneam ieri, cum cad îngerii în rai, urmînd cîntecul lui Florin Chilian… Şi în dimineaţa asta a venit vestea: Anca Parghel a murit… M-a izbit ca o confirmare: îngerii, din cînd în cînd, da, trebuie să cadă în Rai… Internetul e plin deja de căutarea Ancăi Parghel… Se vor şi scrie multe despre ea, se vor spune multe despre luptele ei… Cred însă că înainte de a vorbi trebuie să o (re)ascultăm… şi să vorbim mai puţin mai ales dacă nu am ascultat-o, poate, niciodată… Vorbim mult prea mult, prea tărziu mereu, despre cei ce nu mai sunt, muritori de rînd ori genii…

PS. – Ce zi ciudată… Acum aflu că a murit şi Ticu Dumitrescu. Nu prea merge ca p.s. aici, dar… Sunt zile, ce zile… Ce ne va mai rezerva ziua asta?

„Botul tău contează!”

Mă gîndeam ca pînă la alegerile viitoare să nu mai scriu pe teme electorale… Ba chiar mă hotărîsem să nu-mi exprim în niciun fel satisfacţia sau (in)satisfacţia faţă de rezultatul alegerilor. Evident opţiunea mea nu contează… şi oricum ursu’ trece mai departe indiferent de micile dorinţe ale oricărui alegător de rînd. Apoi am văzut că acum e pe tapet chestia cu fraudarea… Da, va urma după vot să se mai strige cîteva zile ce şi cum s-a furat, apoi ne vom juca puţin cu faza cu noul guvern şi alba-neagra pe tema asta… În sfărşit… aş fi vrut să nu mai scriu nimic pe tema asta daca nu m-ar fi distrat bine un text, „Vizita la biroul electoral central”, apărut pe www.times.ro şi însoţit de filmuleţul pe care îl ataşez şi eu aici. Da, ziua de mîine e importantă şi trebuie tratată ca atare şi băieţii ăştia de la „times.ro” chiar au găsit calea. Într-adevăr, miza e mare. Pentru unii. Aşa e: „Botul tău contează!” 🙂 Mă şi oftic că nu am spus-o eu!…

Ps. – Românii votează deja. La Wellington (Noua Zeelandă) s-a deschis secţia de vot cu nr. 158…

Bine că s-a terminat!

Pe bune! Bine că s-a terminat c(h)ampania electorală. Nu mi-a spus nimic, dar chiar nimic. N-am văzut o chestie inteligentă nici ca formă nici ca fond… A fost ceva aşa, ca o ciulama mediocră. Ăştia sunt, cu ăştia defilăm, sau defilează unii! A convins oare careva pe cineva cu ceva? Mai ales aici, la Braşov? Trist de-a binelea, dacă n-ar fi de… rîsu’ plînsu’. Zău, mai contează cine iese, pe cine votăm? Şi mai trist va fi pentru presa noastră dragă şi pentru dragii noştri de bloggeri cărora le va fi mai greu să găsească atîtea bîrfe suculente cărora eu, unul nu le mai făceam faţă… de silă.

Mai bine să mai ascultăm cîte ceva. Să-mi spuneţi cum vi se pare. Mi-a vîndut pontul un amic azi… Sună bine si ajută la schimbarea… percepţiei: Vitas!:

Lista neagră a delaţiunii pe Internet

Ce le mai trece prin cap „antreprenorilor” online, mai precis unora care se ocupă cu recrutări pentru felurite joburi? Ei bine, a apărut un site, care îşi zice „listă neagră” (nu-i fac reclamă aici), în care orice angajator sau slujbaş poate posta „referinţe” despre alţi agenţi economici sau slujbaşi… Adică îi poate pîrî pe aceştia pentru motive precum: minciuna, întîrzierile la program, neseriozitatea ori orice alte pricini care ar fi afectat şi ar putea afecta mai departe activităţile profesionale… Desigur, totul este contra-cost şi chestia se vrea un instrument de lucru mai ales la îndemîna firmelor de plasare a forţei de muncă. Faptul că e pe bani mă face să cred ca ideea nu va avea succes. Idee pe care, personal, oricum o consider ofensatoare. Oricum, nouă ca naţie, ne place mult sportul ăsta, trasul cu urechea, delaţiunea şi lovitul sub centură şi cred că încurajarea acestor metehne, „oficializarea” lor nu va însănătoşi cu nimic relaţiile dintre noi toţi, ba le va otrăvi şi mai mult, le va scoate şi mai tare în public, le va face şi mai… spectaculoase. În orice caz văd că delaţiunea on-line şi violarea on-line a spaţiului intim devin deja locuri comune.