Jocuri patriotice. Jocuri erotice

Am văzut azi „Insider”, pe HBO. Filmul în care Al Pacino este un realizator tv, la CBS, care pune la punct o emisiune care loveşte în cartelul giganţilor mondiali ai ţigaretelor. Îşi face meseria, scoate la lumină şi expune un martor (Russell Crowe) cu viaţa răvăşită (fost director de cercetare într-o astfel de companie) într-un război aproape sinucigaş. Miza e de miliarde, omerta funcţionează perfect. Sunt atrase în horă şi New York Times şi Wall Street Journal. Sunt pe fir procurori, judecători, avocaţi, totul culminînd cu depoziţia martorului adus sub escortă cu motociclişti, maşini cu girofar, gărzi înarmate… Reţeaua TV, şantajată de industria tabacului cedează, refuză emisia, apoi revine graţie sforilor trase de bravul jurnalist în rîndul breslei. La final, realizatorul TV îşi dă, învingător, demisia. Pare-se că povestea a fost reală, petrecîndu-se prin 1996. Cum reale au fost şi altele, destule, similare. Filme americane!, veţi zice! Da, filme în care, uneori, în momente de tensiune auzim cîte un „F..k!”

Noi nu am avut, nu avem şi nu vom avea nicio „Watergate” sau „Irangate”. Nu avem nici măcar o „Flotagate”, „Energogate”, „Asfaltgate”, „Citostaticgate” sau măcar „Panseluţagate”. Avem, ce-i drept, poate, o „Plagiatgate”, „Sinucidereagate”, „Bruxellesgate” sau „Termopangate”, etc.  Şi avem şi o presă pe măsură, cîinoasă ca o hienă care, latră trei zile şi uită imediat ce apar la tv nişte reclame, întîmplător tocmai ale unora despre care se făcea vorbire în zilele cu pricina. A… o presă cu tiraj de buzunar, evident. Iar ecranizările noastre aduse la temă sunt pe măsură: sublime dar lipsesc cu desăvîrşire.
În schimb, noi stăm mult mai bine cu… libidoul! Auzim mai peste tot, din prispă pînă-n bulevard, şi pe ecran şi pe scenă, atît la tensiune cît şi la… relaxare mult mai multe decît cîte un „F..k!”. „Îmi bag…!”, „Să te f.t!”, „Te bag în p…a mătii!”, „Îmi sugi…!, Ce, PLM!” (fără +18 ani şi reducînd uşor erotica la trivial) sunt extensiile care ne răcoresc fără efort conflictele, se substituie eficace dezvăluirilor şi ne rezolvă problemele de conştiinţă şi de memorie. Aş zice că la ei, la americani, putem vorbi de nişte jocuri patriotice. Noi suntem mai pragmatici şi mai epicurieni!
Bravo nouă, WTF! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Omul nou. Se tratează cu stricnină

„Statul social a murit!”, asta încearcă, şi reuşeşte, să ne bage în cap cel care ne păstoreşte, iată de şapte ani, şi care pe atunci ne administra un convingător „Să trăiţi bine!”. Şi prim-preşedintele de partid şi de stat, aşa cum i-am zis mai de mult, alături de… capabilele-i instrumente mai are să ne păstorească încă vreo trei ani! 10 ani! Wow! O glumă proastă, aş fi zis acum ceva timp dacă aş fi intuit o asemenea perspectivă! Iată, dar, că încă o data, viaţa bate filmul! Şi poate că aş fi dat-o de la bun început pe glumă, sau aş fi privit lucrurile detaşat dacă „guvernarea” asta ar fi fost cît de cît benignă şi dacă aceşti zece ani din viaţa noastră nu ar fi fost puşi, încetul cu încetul, sub un spectru cît se poate de malign.
Suficient de malign încît, iată, în colonia numită România administrarea reformei statului în doze mici de cianuri produce efectele dorite putîndu-se vorbi aşadar despre un mare succes. Singurul! Despre ce efecte vorbesc? Păi diseminarea în rîndul mulţimii că austeritatea e bună şi firească, „austeritatea ne ţine mintea trează”, după cum spune dl. Lăzăroiu, a faptului că ar trebui să lăsăm deoparte noţiunea de speranţă sau de ajutor şi solidaritate ar fi unul la mînă. Apoi, gafa d.lui Vreme care azi a zis că trebuie „să facem ca persoanele în vîrstă să fie din ce în ce mai puţine” mi-a relevat faptul că lucrurile funcţionează potrivit „strategiei” pînă şi la nivelul subconştientului colectiv la nivelul lui de vîrf. Şi nu în ultimul rînd – vorbind doar despre „viziunile” surprinse azi! – spusa lui Igaş, potrivit căreia din MI au fost daţi afară cei ce nu au avut „sînge-n instalaţie” îmi certifică faptul că în zece ani blînda noastră ţărişoară va deveni un stat… spartan în care „omul nou” să supravieţuiască eternei „crize” şi exigenţelor regimului aspru, cu succes. Singurul lux permis ne-ar mai fi doar rugăciunea: „Suntem pregătiţi şi ne rugăm la Dumnezeu şi la Germania, Italia, Franţa, Spania”, spunea şi „atoateştiutorul şi atotputernicul”… Apoi, în scurt timp, vom accepta fără crîcnire că da, suntem bogaţi, la cei 800 de lei pe care în mărinimia-i fără margini puternicii vremelnici ai zilei ni-i alocă lună de lună. Cum vom accepta cu dragă inimă şi reală înţelegere şi ca spre ieşirea noastră naturală din exerciţiul activ de buni contribuabili la bugetul lor să ne primim în locul primului fluturaş de pensie doza binefăcătoare de stricnină. Asta, tocmai pentru a lăsa în urmă un stat sănătos, puternic, tînăr şi veşnic reformat! Desigur, ecuaţia cinică nu va fi valabilă pentru aleşi, pentru atât de necesarii supravieţuitori, bine adăpostiţi în peisaj de… cromatica vremurilor: oranj-verzuie sau în alte game… dezirate de aceştia!

P.S. – În naivitatea-mi ce ţine de genetica altor timpuri şi cu o… nejustificată teamă de fiola finală cu cianură (asta poate fi citită şi ca „ultima ţigară”!) eram tentat să scriu despre un concept interesant şi foarte altruist: downshifting-ul. Mi-a plăcut o definiţie a acestui „fenomen”: „refuzul de a intra intr-o anume inregimentare (prin dresaj), refuzul pozitiei, refuzul salariilor mari etc. Ideea de baza este ca de fapt calitatea vietii individului, care este data nu de felul in care se pozitioneaza el din punct de vedere material – nu iti trebuie atit de multi bani ca sa poti sa fii fericit, multumit în viata -, ci de faptul ca poti profita, sa zicem inteligent, de timpul pe care il ai de trait, astfel încât sa nu devii un sclav al muncii.” Mi-am dat însă şi eu seama că… nu ţine la noi… Cum spuneam mai sus, noi trebuie mai întîi să învăţăm beneficiile… sclaviei. Şi cum avem dresori foarte buni, dup-aia om mai vorbi! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Mierea spălată cu apă de ploaie

Alegerile o să vină şi o să treacă. Cel mai probabil Puterea se va schimba. Va veni o scurtă perioadă de euforie şi de anunţuri revoluţionare privind salvarea ţării. Astea vor concide cu cele cîteva focuri de artificii, sărace, ale anului nou… Apoi vor apărea pe ecran cîteva figuri proaspete. După care vom avea nişte meciuri de ligă superioară cu împărţirea puterii şi cu formarea altei majorităţi şi a altui guvern. Toate astea vor ţine vreo trei luni, vreme în care ţării şi rumânilor nu le va fi mai bine, ba dimpotrivă. Însă rumânii şi ţara vor avea o stare de satisfacţie poate prin percepţiile create de vizionarea noului film, după un nou scenariu, cu alt regizor şi alţi actori. Ce va fi însă după aceea? Ce va fi după ce mierea va fi spălată de apa de ploaie? Ce va fi cînd senzaţiile speranţei or să dispară şi cînd nici măcar dorinţa de sînge şi de răzbunare a unora nu va fi fost satisfăcută? Ce o să rămînă după ce spectacolul de acum se va termina? Ce va fi cînd filmul o să se rupă iar viaţa, realitatea va sta goală-goluţă, rînjind plouată în pragul fiecărui român? 20 de ani degeaba? Parcă aşa titrează un cotidian central…