Ce toamnă!

Niciodată toamna nu fu mai toamnă, parcă
să ne sature de pămîntul putred, de jilava frunză,
să ne-nvețe cu frica de umbră, cu neviața.
Ce soare, ce păsări buimace ne moțăie
pe umeri, ce tei ni se reazemă de aer
în cădere.
Nicicînd un dor mai lent de vară,
o mai lungă desfrunzire,
ca și cum orașul ar avea de gînd
să ne zică-adio ultima oară…
„Niciodata toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.”

Despre eroi. Și…

Foto: White forest in Aspen, Colorado (thegallerybypb.blogspot.ro)
Foto: White forest in Aspen, Colorado (thegallerybypb.blogspot.ro)

Eroi sunteți voi care, în fiecare dimineață, deschideți fereastra cu un zîmbet. Eroi sunteți voi care îi lăsați iernii un loc printre frunze. Eroi sunteți voi care auziți cînd sunteți chemați: „mama!”, „uite, tată!”, de pe o bancă din parc. Eroi sunteți voi care răspundeți. Eroi sunteți voi care aveți mereu pregătiți doi-trei lei pentru un corn, pentru un măr, pentru pauza de zece. Eroi sunteți voi care vă așteptați pensia și voi care încă mai nădăjduiți la o pensie. Eroi sunteți voi care vă citiți buletinul de analize. Eroi sunteți voi care iertați singurătatea. Eroi sunteți voi cei cărora lacrima le tace. Eroi sunteți voi care mai muriți cu cîte o linie, cu fiecare deadline. Eroi sunteți voi fiindcă vă e frică. Eroi sunteți voi care permiteți uitarea. Eroi sunteți voi care aveți timp și aveți nervi și răbdarea lor. Eroi sunteți voi care nu numărați nici zilele, nici oamenii. Eroi sunteți voi care aveți tălpi, palme și cuvintele lor. Eroi sunteți voi care aveți dinții și pumnii căutării. Eroi sunteți voi care suportați. Eroi sunteți voi care vă întoarceți acasă. Eroi sunteți voi care stați locului. Eroi sunteți voi care vă puneți capul pe pernă pentru nopți tot mai scurte. Eroi sunteți voi care citiți asta și acceptați înțelegînd. Eroi sunteți voi care, în fiecare dimineață, deschideți ferestrele ca și cum ar fi prima oară.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Codul de bare al timpului şi cuvintelor

Am mai spus-o aici: simt cum timpul se comprimă. Despre contracţia timpului sunt în vogă o sumă de teorii (cunoaştem cu toţi „Teoria Rezonanţei Schumann” precum şi altele ale conspiraţiei!) ba unii zic chiar că, din pricina asta, ceasurile vechi nu ar mai putea ţine ora exactă,  fiindcă pământul s-ar învîrti mai repede decît atunci cînd ele învăţaseră să măsoare timpul! Nu ştiu, n-am experimentat asta şi poate voi pune nişte ceasuri vechi să măsoare ziua însă e limpede că timpul ţine de percepţia noastra asupra lui. Şi limpede (cel puţin aşa, la nivel primar) e că viaţa tihnită de odinioară ne-a fost furată mai degrabă de comandamentele accelerate (şi scelerate!) şi egoiste ale zilei, după ce ne-o furase mai întîi… secolul vitezei. Cine ne este mîncătorul de timp nici nu contează, ceea ce ne rămîne însă e clar: timpul mîncat! Iar de aici şi pînă la cuvintele… mîncate şi ele n-a fost decît un pas. Precaritatea timpului aduce şi precaritatea cuvintelor şi alte… precarităţi.
Din pricina aceasta (funcţionînd în subconştient, desigur) am încercat experimentul ăsta al ultimelor vreo 20 de zile: gîndul de-o zi într-o propoziţie. Nu le consider nici aforisme, nici versuri cît mai curînd texte condensate de timp. S-a observat că uneori poţi spune într-o propoziţie la fel de multe cîte ai spune în cîteva pagini salvînd în felul ăsta şi cuvîntul şi clipa şi… hîrtia. Apoi un gînd scris sau o imagine scrisă, în cazul meu, reprezintă o onorabilă scuză împotriva lenei mele în raport cu scrisul. Ca să nu mai vorbesc despre binefacerile neuronale ale acestui aproape zilnic jogging cu cuvintele.
Cred că va fi amuzant la anu’ de pildă să mă întorc şi să văd care era… codul de bare al unora din zilele acestei toamne. Codul de bare în litere şi secunde… O toamnă nespus de generoasă în blîndeţe şi culori, o toamnă ce se vrea încă plimbată de mînă printre terase, pe Corso, printre foşnirile de frunze ale aleii de sub Tîmpa sau zburată încă pe aripile obraznicelor diptere atît de vii în noiembrie!…
Şi aş încheia aşa, aşa cum am mai făcut-o cred, întîmplător şi în avans!:

Biografie

Sunt un individ
Cooperant,
Din cînd în cînd,
Mor.
(Adrian Păunescu – 2003)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Zgomot de fond. Balet

Zi primăvăratică, frumoasă, de noiembrie, cu frunze galbene, roşii, sfărîmiţîndu-se sub paşi. Lumini, umbre, culori, aer respirabil. Şi parcă ai vrea să calci atîtea altele cu tocul bocancului. Şi totuşi, în ultima clipă îţi fereşti pasul, îţi rişti echilibrul şi chiar cu teama unei entorse sau fracturi nu o faci. Mergi mai departe ca pe poante, departe de zgomotul de fond incontrolabil. Un balet obositor, încă, pentru tine. Te gîndeşti, de fapt ştii, – naivă consolare – că baletul altora e şi mai greu sau s-a încheiat de mult într-o zi iernatică de noiembrie … Un gînd de o zi, departe de zgomotul de fond insuportabil de ceva… zile.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Tâmpa-n felii de toamnă

Această prezentare necesită JavaScript.

Abia o zăresc azi: prinsă în negura aia urîtă, Tâmpa pare să nu existe azi. Încerc să ignor lipsa asta şi să privesc spre o zare fără obstacole, ca şi cum aş fi într-un oraş de şes. E un exerciţiu imposibil însă. Chiar înnegurată, Tâmpa e acolo, îi ştiu forma, umbra, le ştiu cu ochii închişi. Îmi e amprentă undeva pe retină sau undeva în spatele ei. Dacă ar fi să-mi pierd privirea tot aş vedea-o. Aş crede că senzaţia asta e ştiută de orice braşovean şi cum e ştiută, probabil, mulţi dintre noi resimţim o oarecare frustrare să nu putem vedea Tâmpa acum pe vremea asta potrivnică plină de ceaţă, ninsoare timpurie, vînt… Şi spun asta fiindcă zilele astea e vremea Tâmpei, acum toamna, cînd se îmbracă într-o bogăţie de culori incredibilă. Asta e Tâmpa şi eu unul i-aş dedica o zi în fiecare octombrie, o zi în care să se adune la poalele ei toţi pictorii şi fotografii lumii ca să o deseneze, ca să-i extragă culorile de păstrat pentru vremurile triste de gri, alb şi cenuşiu.
Ştiu, Tâmpa nu e numai asta. A adunat în ea amintirile unor lumi întregi, amintirile… uitate ale unui oraş întreg. Parte dintre ele şi amintirile mele. Ţin minte covoarele de frunze de sub Tâmpa prin care-mi afundam picioarele pînă la genunchi, dar şi aşternuturile adînci de zăpadă de pe acolo. Ţin minte că Tâmpa a fost locul unor iubiri sfîşietoare, ascunse, pierdute, locul unor incendii nedesluşite şi al unor inscripţii, cetăţi şi izvoare ciudate, cum era şi locul de fugă al unor elevi sau locul de tir al unora sau locul rătăcirii minţilor altora, parte dintre ei poeţi… Cum mai ştiu că Tâmpa e şi locul unor crime sau sinucideri misterioase: mulţi s-au pierdut definitiv prin desişurile ei rătăcind cu voie sau nu şerpuirile aleilor păzite de sălbăticiuni… Probabil cîte ceva din toate astea se mai produc şi acum. Amintiri se produc în fiecare clipă, ştiu. Şi poate chiar şi versuri urmându-le celor  ale unicului poet al Braşovului, exilatul Ştefan Baciu care-şi începea, din Honolulu poeziile cu un „De sub Tâmpa…” şi care ne-a lăsat cea mai frumoasă strofă a Braşovului:
„Tristan Corbiere coboară palid din Roscoff
iar eu traduc un curcubeu în insula Kauai
oriunde pe planetă este un vechi Braşov
pe-un colţ la tropic, pe-un picior de plai.” (Braşov la Tropic, 1980)
Nimic nu întrece culorile de chihlimbar şi miere ale Tâmpei toamna şi sper că şi acum ea va fi la fel de blîndă ca şi altele lăsîndu-ne să le privim pe săturate oricît de… indecentă ne-ar fi căutătura…

Am găsit acum ceva vreme o vorbă de-a lui Italo Calvino: „Un oraş nu te bucură cu cele şapte sau şaptezeci şi şapte de minuni, ci cu răspunsul pe care ţi-l dă la ce i-ai cerut.” Ei bine, iată că eu mi-am primit răspunsul…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Johnny, cu toamna. Restul cu restul…

Îndeobşte ştiu că toamna vine cu alint, cu încă o îngăduinţă pentru respirări, cu acel soare călduţ care îţi filtrează neliniştile, tristeţile, şi ţi le aşterne o dată cu frunzele la picioare… Mustul toarce ca un motan sub teascuri şi mierea luminii te ţintuieşte ore în şir pe o bancă lîngă o gutuie… Aşa ştiu eu toamna, aşa ca un susur… Şi mă încăpăţînez să o primesc astfel.
Dar în tabloul ăsta de acum, din acest an, nu ştiu cum să înrămez, iată, plecarea lui Johnny Răducanu, cum nu ştiu să prind în bolduri sluţenia unor gînduri, hîdoşenia unor gesturi, ingratitudinea unor indivizi, ura unor ruperi în carne vie pînă la sînge, mizeria ascunsă într-un toc de pumnal. Ştiu, toamna nu are nicio vină nici măcar fiindcă la fundul unui coş de nuiele plin cu nuci şi castane proaspete colcăie viermii…
Sau, poate, aşa a fost mereu doar că lucrurile erau ceva mai bine cernute. Nu erau aşa amestecate în ochii şi mintea mea. Da, dacă îl scot pe Johnny din peisajul de mai sus, el va rămîne cu toamna şi restul cu… restul. O despărţire bună, aşadar… Da, parcă e mai bine aşa, toamna cu… toamna, restul cu restul… Ne va fi dor de el, de vorbele-i colorate şi de picurii de muzică risipiţi peste firele de păianjen de sub un pian cu coadă lungă…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune…

Precum salcîmii. Nebuni!

S-ar zice că au înnebunit salcîmii şi că noi, oamenii, ne-am lăsat un pic păcăliţi de aceste neverosimil de calde zile de noiembrie. Păcăliţi într-atît încît să ne vedem luându-ne de mînă şi zbenguindu-ne, zîmbind soarelui, prin parcuri şi printre frunze. Sau, poate aşa să ne fi dat şi noi, precum salcîmii, pe faţă nebunia noastră mai veche, ascunsă ca o boală ruşinoasă?… Da, nebunia poate fi interesantă dacă o priveşti fără ochi trişti şi ignorîndu-ţi stomacul gol!

„Nebunia noastră mai veche” ar putea să aibă vreo doi ani dacă e să mă iau după ştirea potrivit căreia Criza la noi s-a născut exact prin 2008 pe vremea asta. Şi cum am suspectul obicei de a privi cam mult în urmă am fost curios să văd cînd şi unde prin genunchiul ăsta al lumii am făcut cunoştinţă cu dînsa, cu Criza. Ei bine, în 13 octombrie, acum doi ani, scriam:  „Ajunge criza mondială şi în Glod?” o întrebare ce părea retorică atunci: „Chiar, cum ar arăta o secvenţă de film realist, acolo în Glod (unde au filmat ăia “Borat” uitînd să şi spună că se întîmpla în Romînica), cu sub-titlul: “Criza mondială a prăbuşit leul în Glod. Pensiile au căzut la numai un leu cincizeci!”?!… Ar fi ceva firesc şi în asta, pînă la urmă!” Eram naiv, recunosc. Cum naiv eram un pic mai tîrziu avînd convingerea că „trece şi asta” sau că rumânii vor adopta măsuri drastice, respectiv concediindu-l chiar şi pe Moş Crăciun! Ei bine, o cam luam în derîdere pe Doamna cum luam însă în rîs şi suficienţa hăhăitoare a compatrioţilor vizavi de subiect…

Nu aş fi crezut însă că după doi ani vom fi fost loviţi atît de rău. Şi nu atît de mediatizata de atunci criză mondială cît de propria neputinţă, ignoranţă şi hoţie înflorite ca ciupercile pe pretextul crizei. Nu aş fi crezut că vom ajunge atît de jos încît să ne sluţim, să ne dezumanizăm în ultimul hal, încît să ne radem din dicţionare optimismul şi speranţa. La toate suntem pe ultimul loc, toţi europenii ne-au luat-o cu mult înainte… Criză e şi la greci şi la francezi, de pildă. Şi spun asta fiindcă tocmai ce am vorbit cu nişte amici vechi, români trăitori acolo. Amîndoi mi-au confirmat din nou că da, criza se simte, că sunt mai cumpăniţi că statele lor au strîns cureaua, că este un anumit stres dar… dar că frigiderele le sunt pline mai departe, că au avut două vacanţe „afară” anul ăsta, că au reuşit să-şi achite ratele (unul la casă, altul la maşină) şi să-şi ţină copiii în şcoli bune… Şi nu sunt nici unii nici alţii cine ştie ce capacităţi şi nici nu au nu ştiu ce meserii!… Ba au trăit şi din şomaj, iar soţia „grecului” vede doar de ale casei nefiind angajată vreodată acolo… Ei bine, am înţeles încă o dată că nu mai suntem nici măcar în gînd „buricul pămîntului” ci „talpa lumii”, o masă definitiv sacrificată…

Nu aş fi putut bănui acum doi ani că voi asista la sinistrul reportaj al neputinţei şi prostiei dusă pînă la moarte cum este acesta al sărăciei Spitalului de Urgenţă din Galaţi, spital care nu-şi mai poate trata pacienţii, care nu mai poate accepta internări! Spunea aseară doctorul  gălăţean Bacalbaşa ceva de genul: „Noi, ca medici, dacă ne moare un pacient sîntem judecaţi, dar cine judecă sistemul, statul care omoară oameni în spitalele din ţară?” În asta stă esenţa a ceea ce se întîmplă azi în România. Aici e grozăvia! Şi nu vorbim de cazuri izolate ci de o situaţie aproape generalizată! Românii – bătrîni, tineri sau copii! – încep să moară cu zile, de foame şi de boli pe care nici măcar nu mai apucă să şi le afle fiindcă nu-şi pot permite „luxul”! Oare chiar nu realizăm la ce grad de mizerie am ajuns? Oare chiar nu ne dăm seama ce se întîmplă atunci cînd încă ne mai uităm, ipocrit, la jurnalele de ştiri „furaţi” de importanţa moţiunilor, a chestiunii maghiare din legea învăţămîntului, a extrădării lui Haysam, a celor încă 10 km. de autostradă, a arieratelor, a declaraţiilor şefilor de partide, miniştrilor, preşedintelui ş.a.m.d?! E halucinant da, câte putem duce, cît putem suporta, pînă la ce nivel de decădere şi umilinţă putem cădea acceptîndu-ne cu… stoicism, cu explicaţii savante, soarta. Şi cred că putem şi mai mult de atît!…

M-a bucurat, m-a înseninat cumva o altă, frumoasă de data asta, nebunie. Cea a artistului român Damian Drăghici pe care îl redescopăr după un an, reinventat. I-am citit interviurile legate de „Jazz In The City”, noul lui proiect, şi îi caut şi muzica. Da, îţi trebuie nebunie, geniu, tărie să te regăseşti asemeni lui. Apoi poţi spune: „Daca vreti, si voi puteti sa faceti asta. Ridicati-va si duceti-va in America si incercati si voi! Eu m-am luptat toata viata si lupt!”… De am fi în stare măcar să auzim îndemnul lui Damian Drăghici!…

Au înnebunit salcîmii… Şi noi împreună cu ei în aşa hal încît îi mai tăiem o dată, precum Moromete salcîmul lui. Faţă de el însă ne ducem după aia la un şpriţ la cârciuma din colţ şi nu ca să plîngem, nebuni de furie şi durere, cît să ne dăm bravi cu pumnul în piept şi să jucăm tontoroiu’ spunîndu-ne în barbă: „Doamne, cît de bravi am fost!”

Servus, Blogolume!
Invitaţii… Serafine găsesc la Mirela 😉 Poveştile de vis se ţin cu poezie, mă-ncredinţează, mă covinge, TeoCarmen încă aşteaptă… toamna! Cristian începe o poveste cu soldaţi. Romani! 😉 Tot despre… criză spune şi Gabriela! 😉 Prima scrisoare pentru Moş Crăciun o găsesc la Aurora… Aşadar încă nu-i şomer! 😉 Şi Daurel pare a se grăbi cu gînduri de… Crăciun! 😉 Ba chiar şi Ciprian! Hmm… 😉 Aşa e dorul de blogosferă! Cum? Vedeţi la Deea! 😉 Cati îmi spune despre o povară inocentă… aparent… Camelia îmi confirmă, încă o dată, preţul sau… nepreţul cuvintelor… Versuri cum nu am mai citit de mult, descopăr la Cristian. Scrise acum! De ţară!… Despre conştiinţă, conştiinţe… îmi spune Cella. O poveste… contemporană aflu la Vania
Toate cele bune!

Oraşul sau (şi) oamenii?…

Sunt, deseori, întrebat despre Braşov. Sau, şi mai şi, cînd spun de unde sunt mi se răspunde cu o plecăciune, cu admiraţie. Adică: „Ooo… ce oraş frumos!” Mai nou, din babilonia facebook-ului primesc – mai ales de cînd am postat ceva poze de sub Tâmpa – nenumărate semne de simpatie şi dor privind Oraşul. Nu de mult, Evenimentul Zilei a avut buna idee ca după un concurs de poze să atribuie Braşovului titlul de „oraşul de vis” al României, distincţie ce a atras după ea nenumărate alte simpatii dar şi pizme…
Adevărul e că Oraşul devine la un moment dat parte a amprentelor tale, îţi împrumută generos calităţile sale, te identifică. Da, e un noroc să poţi avea un asemenea refugiu pe care să ţi-l pui drept blazon. Vrînd-nevrînd, gîndesc, Oraşul îţi e matcă chiar şi atunci cînd prin voia soartei ajungi departe de el.
Cu toate astea nu tot timpul simţi şi vezi asta. De cele mai multe ori oraşul îţi e indiferent, nu-l vezi, nu-l bagi în seamă, ba chiar îl batjocoreşti de multe ori cu tristeţile şi secretele tale. De cele mai multe ori nu te bucuri de el şi chiar spui că e un oraş ca oricare altul, ba chiar că are nenumărate părţi urîte prin care treci zilnic. Aş crede că percepţia asta ţine însă nu de ziduri, dealuri şi frunze ci, evident, de oameni. Dacă ei, cei cu care îţi petreci paşii sunt cenuşii şi zidurile, dealurile şi frunzele sunt cenuşii. Nu ştiu cum ar arăta oraşul ăsta dacă ar fi o cetate-Cetăţuie închisă, muzeu, pentru a cărei vizită ar trebui să plăteşti un bilet la intrare. Ar fi mai frumos, mai… refugiu cu plată cu ora să… cumperi un crîmpei de toamnă din Dealul Melcilor?
Dar, mai bine, hai să nu văd lucrurile aşa. Să rămîn la norocul de a avea parte de suficiente motive pentru a-mi exprima… patriotismul local. Chit că, da, aş vrea mult mai mult de la locuitorii cetăţii şi de la civismul lor (ca şi de la al meu de altfel!). De pildă, ar fi superb să văd mai mult, mai des, oraşul… viu aşa cum îl pot descoperi în zilele de sfîrşit de săptămînă, cînd lîngă parc trotuarul se umple de picturi, gramofoane vechi şi artizanat, cînd Piaţa Sfatului e plină de tarabe şi de lume, cînd Republicii devine Corso, cînd cîntă trubadurii pe străzi, cînd coboară Junii, cînd poţi împrumuta o caleaşcă auzind clopotele din turnuri, sau cînd poţi asculta fanfara din chioşcul de pe aleea vechilor ziduri de sub Tîmpa.
Iar fiindcă se întîmplă să nu fie aşa, de multe ori îl ascult pe cel mai… cunoscut irlandez din Braşov, Dr. Haydn Deane, în pub-ul lui de pe Republicii sau îl citesc pe exilatul din Honolulu, poetul oraşului, Ştefan Baciu, cel care, a pus de cel puţin vreo zece ori Braşovul în titlu…

Ştefan Baciu
Braşov la Tropic

Străbate de sub Tîmpa un cînt de saxofon
trei negri mici se plimbă-ncet pe Warte
un sfînt de lavă caldă suie pe amvon
şi-un milionar plăteşte oale sparte

un chibiţ şi-a uitat pe scaun pălăria
un chelner trist adoarme lîng-o halbă
ca un gheizir ţîşneşte dintre bambuşi poezia
un crai de ghindă trece cu-o regină dalbă

Tristan Corbiere coboară palid din Roscoff
iar eu traduc un curcubeu în Insula Kauai
oriunde pe planetă este un vechi Braşov
pe-un colţ de tropic, pe-un picior de plai.

(din „Palmierii de pe Dealul Melcilor”, 1980)

Această prezentare necesită JavaScript.


Servus, Blogolume!
Camelia îmi spune despre neiubire… Îl regăsesc, cu bucurie, pe Gigi cu ale sale, azi, ploi cu gust de… biscuiţi… Da, recunosc, îi cam sunt dator lui Adi, aşa, preţ de-o vizită la… psihiatru, pe-un domeniu… nou! 🙂 De la Manole m-am dumirit cum vine treaba cu… dezgândăcitorii! 🙂 Dorul e la Teo… în poveşti şi-un vis. Picturi dintr-o expediţie descopăr la Mirela. La Ion, predica duminicii, cu luminatul Teofil Părăian, cîndva la Sâmbăta de Sus… O călătorie, cu Madi… Un Bacovia prins într-un desen, ne oferă GabrielaDumitru închide o nevroză. Cred că ar trebui să o facem toţi! Mircea aşteaptă o rezolvare… previzibilă. 😉 Carmen evadează în toamnă. Am făcut-o şi eu preţ de cîteva clipe… Frunze de dor şi la SandrinaCornelius îmi trimite-un cărăbuş! Pînze de suflet, la Gabi! Da, Aurora, toamna aduce tristeţi… Monica ar căuta nişte vinovaţi sau măcar nişte vinovăţii prin… Parlament. La Angela găsesc o supărare cu… nume frumos! 😉 Un drum dinspre… marginea lumii îmi arată Cella… Pare simplu să-ţi decomplici viaţa, da Sorina, pare simplu… O lună plină ghicesc pe cerul Ginei, spre… dimineaţă. O ipoteză, la Onu… din fericire doar o… ipoteză! 😉 Un banc cu mafioţi citesc la Daurel. Un banc ce nu mai e de mult… banc! 😉 Cum arată… obişnuinţa scrie Vali… Cine nu ştie… 😉 Nişte… concluziuni aflu de la Athe… Cunosc… senzaţia! 😉 La ce sunt bune trufele şi despre o bănuială de… autism îmi zice Vania 😉 O presimţire de… iarnă descopăr la Cristian… Da, e pe aproape şi lupii, cel puţin, o simt! 😉 Despre… peizani şi peizance, citesc cu încîntare la Karla… Nişte ţărani, ar zice… Dinu Săraru ;)… Convieţuirea poate fi… întregită şi lucrurile, iată, se încheie… rotund…
Toate cele bune!

Nu mai vreau să fiu optimist!

Plouă mărunt, rece. Ziua asta arată ca ţara şi ca minţile populaţiei ei… Da, veţi spune, o să te dai iar meteodependent! Aşa e, nu ştiu cum m-am procopsit cu ticul ăsta. Dar, zic, mai bine meteodependent decît… „independent” precum se dau „elitele” dinspre care ar trebui să mă aştept că ştiu unde e robinetul de oprit… ploaia. Da’ asta nu-i nimic pînă la urmă, nu-i aşa?, în faţa iluziilor moţiunii şi a anticipatelor, în faţa revoltei „esenţialelor” stimulente, în faţa programelor de guvernare colorate, în faţa bugetului, în faţa actorilor aruncaţi fără ruşine în stradă, în faţa grevelor, în faţa solidarităţii întru un bine incert dar viitor, în faţa reformei statului care, iată, se clădeşte magistral sub chiar ochii noştrii injectaţi cu substanţe ciudate. (Ochi de pisică, de o căutătură suspect portocalie sau poate… hepatică!?)

Da, mai bine aşa, pînă la urmă, în voia ploii adică, decît în voia Vîntului şi a conspiraţiilor securistoide, decît în voia şuierului iernii care, presimt, ne va amorţi pînă şi ultimile resurse de luciditate, ultimile picături de instinct de conservare şi interes naţional. Ba, mai mult, zice-se că ploile asta bacoviene ar conspira şi cu dozele noastre de pesimism. Şi îmi convine şi asta, dacă stau bine şi mă gîndesc că las în felul ăsta optimismul fondatorului lui şi numeroşilor săi adepţi, Băsescu, după cum grăieşte TRU 😉 O da, prefer atunci să rămîn de partea astalaltă, a pesimiştilor, a celor care nu-şi mai administrează, zilnic. antidepresivele!

Plouă mărunt, rece… Ghicesc abia Tâmpa superb colorată, la momentul ei extatic de frumuseţe, tocmai acum, încotoşmănată în nori… Îmi pregătesc aparatul de fotografiat, dar îmi trebuie niţel soare iar frunzele să rămână aşa, la locul lor, preţ de vreo săptămînă.
Iar muzichia… Eh… cred că Keith Jarrett merge ca uns acum! 🙂

Servus, Blogolumii!
Pe voi… o să vă „adun” ceva mai tîrziu. (Meticuloasă, anevoioasă intreprindere!) 😉

Mirabila Doamnă. Tiroliene

De vreo două-trei zile am început să mă-mprietenesc cu toamna, să-i dau bineţe dimineaţa şi să-i sărut mîna cu parfum de gutuie de cîte ori ni se încrucişează paşii, drumurile, în restul zilei…  Asta după ce, recunosc, atunci cînd i-am sesizat sosirea, acum ceva vreme, am cam tratat-o cu un soi de indiferenţă urîcioasă şi nervoasă ca pe o iubită renegată dintr-un moft… Matură şi generoasă (aşa cum o cunoaştem toţi) dânsa n-a avut nimic a-mi reproşa, nu m-a pedepsit, ba dimpotrivă s-a prefăcut a fi o ingenuă uitucă jucînd magistral piesa eternei prime întîlniri – asta, desigur, după astenicele mele… avansuri.  Dar nu, să nu credeţi că ar fi vreo uşuratică din pricina asta! O nu, cum spuneam e matură şi generoasă iertătoare a ingratitudinilor mele (aşa cum, nu-i aşa?, ne place nouă bărbaţilor să ni se… ignore, tandru, vinovăţiile!). Şi cum să nu mă las fermecat şi să nu uit, prezente sau trecute remuşcări – a cîta oară? – cînd o văd cum îşi pregăteşte cu poalele de frunze-n brîu, tocitoarele, cum mîngîie ciorchinii aurii de struguri, cum face culcuş în rouă castanelor?
Şi toată emoţia asta a-nceput acum cîteva zile cînd, zgribulit de-un vînticel răzleţ, i-am dat bineţe, cum ziceam, şi i-am cerşit un pic de soare. Şi razele mierii au apărut pe nesimţite, ceea ce m-a făcut să las oraşul în urmă şi să dau o fugă pînă-n pădurea de brazi de peste drum cu gîndul de a-i căuta odăile şi busuiocul din poartă. Ei, Doamnei mele, Toamna! Le-am şi găsit şi ăsta a fost doar un pas pînă la a mă lăsa înhămat şi ridicat în corzi, scripeţi şi tiroliene, purtat în mirabile jocuri copilăreşti pe lanţuri şi punţi din scîndură de-o palmă, la înălţimi de bufniţă! Iar ăsta-i, de bună seamă, doar începutul! Mustul încă nu i se prelinge pe coapse, castanietele încă nu-i acompaniază viorile, frunzele brumării încă nu-i dezvăluie ghitările, culorile încă-i mai stau strînse-n şuviţe… Şi, pînă la urmă, ce altceva mai bun aş avea acum de făcut decît să mă-mpac cu mine şi cu lumea genunchiului zdrelit într-un flirt prelung cu ea? 😉

Această prezentare necesită JavaScript.


Servus, Blogolume!
I-am zărit, cuminţi, departe de cuvinte, aşteptîndu-şi picătura de adrenalină în buza toboganului pe: Camelia, Vania, Ion, Călin, Daurel, Gabriela, Gina, Cella, Manole, Karla, Evergreen, Angela, Cristian, Brush, Cody, Ana, Andi, Cammely, Camelia, Teo, Dumitru, Onu, Madi, Mirela, Carmen, Deea, Camelia, Mircea, Ştrumfiţa, Oana, Athe, Cati
Toate cele bune!

Armura zilelor. Grădina cu cireşi

Această prezentare necesită JavaScript.

La marginea oraşului, grădina cu cireşi, aşteptată recompensă pentru gîndurile copilăriei, răscolite. Gînduri cu cireşi… Să le culegi de la înălţimea privirii, în mănunchi… Să le desenezi în cercei, mărgele şi brăţări. Să redescoperi gustul, să înveţi mirarea culorii.  Şi gustul acela de cireşe şi de pîine fierbinte… Să vezi bucuria din ochii copilului. Să-ţi abandonezi toate tabieturile în explorările lui de acolo, din grădină: frunzele, melcii, izlazul, broaştele, cîinii uriaşi şi cuminţi, viţeii, găinile, mirosul de grajd, întinderea verde, înaltă… Şi joaca, zbenguiala… În sfîrşit, neoboseala unei zile de iunie plină de descoperiri. De viitoare amintiri aşezate-n armura pentru zilele următoare. O zi cu cireşe, irepetabilă, simplă, posibilă la marginea oraşului…  A acelui oraş îmbîcsit, suspicios, rapace, răzbunător, repetabil.

Servus Blogolume! Dana îmi arată cum a descoperit poetul Cărtărescu exerciţiul… demagogiei 😉 Soare de primăvară în vernisajul Enyei PeteOana mă duce la Palat… Un palat fără noimă… Gabriela desluşeşte avatarurile… senectuţii 😉 Orice s-ar zice da’ nu-i deloc simplu să ilustrezi azi o postare. Bloggerii ştiu de ce şi… la vară cald! 😉 Daurel are o revelaţie despre dezamăgiri, viteze de reacţie şi oamenii momentului, pensionarii… 😉 La Zamfir dau de un avertisment, ceva cu nişte ţepe cu celularu’… Măcar de astea ne mai putem feri…Toate cele bune!

Dare de seamă. Limpeziri

„Toamna este o a doua primăvară, când fiecare frunză e o floare.” Am pornit ziua de azi cu acest rînd al lui Camus scos de pe net. Ştiam că 7 noiembrie este şi ziua în care s-a născut Albert Camus şi cum nu reuşesc să mă lecuiesc din a încercui în calendar anumite zile, cum aş fi putut să nu-mi manifest manierismul şi de data asta glosînd tocmai despre Camus?! Revenită pentru o zi, toamna, azi, chiar vrea să îmi arate din nou că am judecat-o strîmb alintîndu-mă cu frunze luminate şi soare cald. Soarele cade acum blînd pe măsuţa pe care am stivuit toate cărţile lui Camus tocmai scuturate de praf. Cred că am găsit tratamentul pentru a aluga mohorîrile zilelor, destule, din urmă: toamna de o zi şi vindecarea de ispita oricăror speranţe insuflată de Camus.
Nu mai ţin minte cînd am citit „Ciuma”, dar ştiu că a fost una dintre cărţile care au încercat să mă limpezească, într-o vreme… Şi îmi dau seama acum că am pierdut pe drum acea limpezire şi că ar trebui să o apuc înapoi ca să înnod firul de unde s-a rupt. Cunoşteam epidemia din Oran şi şobolanii şi scepticismul doctorului Rieu printr-o lectură obligatorie care mă revolta prin imagini şi totuşi atunci îmi dicta că revolta ar fi inutilă în faţa unui rău dat. „Ciuma” a fost însă numai cîrligul cu care Camus avea să-mi răvăşească gîndurile şi şabloanele timpurii gata să mi se prăvălească în minte la lecturile lui ulterioare. Apoi am găsit în „Caiete” aceste fraze: „Să nu mă despart de lume. Nu ne ratăm viaţa atunci când o aducem la lumină. În toate situaţiile, nenorocirile, deziluziile, caut din răsputeri să restabilesc contactele. Şi chiar în această tristeţe din mine, câtă sete de iubire şi ce beţie la simpla privelişte a unei coline în aerul serii. Contacte cu tot ce este adevărat, în primul rând natura, apoi arta celor care au înţeles, şi propia mea artă dacă voi fi în stare. Dacă nu, lumina şi apa şi exaltarea încă se mai află în faţa mea, şi buzele umede ale dorinţei. Deznădejde surâzătoare. Fără ieşire, dar practicnd neîntrerupt o stăpânire pe care o ştim zadarnică. Esenţialul: să nu ne pierdem acea parte din noi înşine care doarme în lume.” Iar din „Mitul lui Sisif” am aflat cum „Cei trişti au două pricini: ignoranţa sau speranţa. Don Juan ştie şi nu speră”, fapt pe care îl recunosc dare pe care, încă mi-e greu să-l practic.
Ceva mai tîrziu, Camus mă învăţa abecedarul revoltei, din primele rînduri ale „Omului revoltat”:  „Ce este un om revoltat? Un om care spune nu. Dar refuzul său nu înseamnă renunţare: căci el este un om care, la început, spunea da. Un scalv care toată viaţa a primit ordine consideră la un moment dat inacceptabilă o nouă poruncă. Care este conţinutul acestui „nu”? El înseamnă, de exemplu, „lucrurile au durat prea mult”, „pînă aici!”, „ai mers prea departe” şi, în plus, „există o limită peste care nu vei trece” (…) Revolta nu funcţionează fără sentimentul că tu însuţi, într-un anume fel şi într-o anume privinţă, ai dreptate. Prin asta, sclavul revoltat spune în acelaşi timp şi da şi nu. (…) El demonstrează cu încăpăţînare că există lucruri care „merită să…” care se cuvin apărate.” Şi trebuie să recunosc că încă nu ştiu să spun Nu! Iar colecţia de citate ar putea continua la nesfîrşit, fiecare pretext pentru alte… dări de seamă.
În cele din urmă, întorcîndu-mă la „Ciuma”, am înţeles de ce „E ruşinos să fii fericit singur”

P.S.: Ce altceva, mai în ton, decît un Deep Purple memorabil?

Avertismente. Dependenţe. Drumul spre casă

Ar fi bine să-ţi convoci la referendum celulele, moleculele, gîndurile, după care să faci bine şi să te autoreglementezi! „Exist sau nu exist?”, „Sunt sau nu sunt?”, asta trebuie să întrebi. „Da sau nu?”. Bagă la cap, atitudinea ta lasă mult de dorit în ultima vreme! Nici nu le mai răspunzi oamenilor la salut şi eşti dispreţuitor în faţa vecinilor. Te crezi superior şi nu-ţi mai îndeplineşti sarcinile care ţi-au fost trasate. Partea ta de grădină e năpădită de buruieni şi au trecut cîteva luni de cînd nu ţi-ai mai plătit contribuţia pentru curăţenia, căldura şi siguranţa obştii… Autoreglementează-te sau vei fi expulzat! Lumea aia cu care cochetezi în ultima vreme nu o să-ţi sară în ajutor, o să-ţi întoarcă spatele la primul tău semn de oboseală sau lîncezeală, o să vezi! Ăsta ţi-a fost ultimul avertisment!
După vorbele astea în loc de „bună dimineaţa” ai plecat îngîndurat spre… birouri. Pe drum ai cules cele zece frunze cu care erai dator pentru ora săptămînală de amenajări ale anotimpurilor interiorare. Dacă mai aşteptai o zi sau două nu le mai găseai nici pe astea. Vorbele alea ţi-au zăngănit în minte toată ziua. Nici măcar nervii, suspiciunile, ameninţările mitraliate printre dinţi, nici măcar obişnuitele şicane sau termenele imposibil de respectat din cauza convivilor ingraţi şi aberanţi nu te-au activat. La un moment dat ai fost chiar tentat să ceri o cafea dar ţi-ai adus aminte că ai promis că renunţi măcar la drogul ăsta. Una din puţinele promisiuni pe care de altfel ai reuşit să ţi-o respecţi de cînd cu criza asta. O cafea ţi-ar fi făcut şi mai rău, te gîndeai, trăgînd cu nesaţ din ţigară, pe drumul de întoarcere, recunoscător ţie însuţi că ai rezistat ispitei, că ai făcut şi tu ceva bun în ziua asta. O zi goală în plus…
Străzile, pe care le fotografiai zilnic, ţi se par acum cu totul străine. Cetăţenii care îţi erau atît de familiari ţi se par acum din altă rasă, de altă culoare. Ai senzaţia că toţi te urmăresc cu privirile, că vor să-ţi ceară ceva, că îţi respiră aerul cu cît încerci să te fereşti mai mult. Locul din care dimineaţă îţi culesesei frunzele e împînzit acum cu panouri albe de tablă. În spatele lor, nişte tipi fără feţe ung cu clei, absorbiţi, direct pe pămînt, foi mari de hîrtie pe care ghiceşti ascunse imaginile altor tipi, tot fără feţe…
Într-un tîrziu te apropii de curte, o curte mare şi necunoscută chiar dacă bănuieşti că acolo este „acasă”. Dalele de beton au formă de litere. Nici pe acestea nu le recunoşti. Respiri uşurat odată ce ai încuiat uşa în urma ta. Aprinzi lumina, ceva măcar aici ar fi trebuit să îţi limpezească amintirile, senzaţiile. Nu este aşa. Pe masă, acolo unde-ţi lăsasei dimineaţă laptopul deschis vezi doar cablul tăiat şi un bilet: „Autoreglementează-te sau vei fi expulzat!!!”… 😉

Frunza de la pagina 233

Am aflat întîmplător că acum vreo două zile s-au făcut nouă ani de cînd a murit Ioan Alexandru. Ioan Alexandru a fost unul dintre cei cîţiva scriitori români a căror contemporaneitate m-a atins într-un fel sau altul. Prin cuvînt (mai ales) dar şi prin destinul şi statura lui culturală impunătoare. Apoi era statura morală, statura patriotică neaoşă de genul celor pe care, la un moment sau altul, se putea odihni, la adăpost, o ţară întreagă cu tot cu locuitorii ei cunoscători sau nu de existenţa Poetului.
Nu o dată m-am întrebat, inclusiv aici pe blog, într-un fel sau altul cum ar fi arătat România şi cum am fi fost noi dacă i-am fi avut aici pe Marin Sorescu, pe Nichita Stănescu, pe Marin Preda pe Anatol Baconski, D.R.Popescu, Alexandru Ivasiuc sau chiar Eugen Barbu? Dar cum ar fi fost ei? Nişte bătrîni uitaţi de lume, ignoraţi, şi trăind de pe o zi pe alta or nişte autorităţi de al căror cuvînt să se ţină seama?
Mă gîndesc că dintre toţi cei  la care mă refer, numiţi sau nu aici, mai sunt printre noi un Fănuş Neagu, Augustin Buzura, Ileana Mălănciou, Ana Blandiana sau Adrian Păunescu sau mai… tînărul Mircea Dinescu şi asta (vecinătatea acestor nume) îmi trezeşte gînduri contradictorii. Asta împreună cu faptul că mai sunt şi voci remarcabile şi incredibil de… tăcute şi de uitate ale generaţiilor culturale ulterioare…
Privind spre retragerea sau izolarea lor sau spre prezenţa lor departe de orizontul de aşteptare de la care am pornit şi foarte aproape de mocirla cotidiană, probabil că răspunsul este mai simplu decît pare…
Pînă una-alta mă voi întoarce la o „Toamnă” a lui Ioan Alexandru – la pagina 233 a „Imnelor Transilvaniei” am găsit ascunsă o frunză şi mi-am amintit că pe vremea asta, cîndva culegeam de pe jos şi ascundeam în cărţi, la anumite pagini, frunze. Desigur, semnul lor acolo trebuie să fi avut o anume semnificaţie iar regăsirea lor peste timp era menită să-mi producă o anume surpriză… Dar prea puţine astfel de frunze am mai găsit…

Ioan Alexandru

Toamnă

Roua e groasă mîine va bruma
Şi cucuvăile au dispărut cu toate
E toamnă, cerul s-a lăsat
Ca pîntecul femeii-nsărcinate.

Nu mai întreabă nimenea nimic
Toţi ştiu de-acuma drumul unde duce
Umbre prelungi coboară din făpturi
Şi rămîn singuri oamenii pe cruce

Izvorul se zbîrceşte în păduri
Şi vorbele se-nghesuie în gură
Ochiul se-ntoarce blînd spre Răsărit
Şi capu-nveşniceşte în aură

Clopotu-n turn se scutură de rod
Fructele mari de aur şi răscoapte
cad unduind din sat în univers
Şi se lipesc de soarele de noapte

Ce să-ţi spun fiul meu de-acum!
Ia steagul alb de pace şi solie
Şi pune-l scut şi poartă între noi
Să nu înnebunim de bucurie.

P.S – Vitas… fiindcă, parcă, nu l-am ascultat niciodată toamna. Cum nici pe alţii, dealtfel…

Azi m-am împăcat cu toamna

M-a întrebat cineva de ce-aş fi nostalgic… „De ce n-aş fi?”, i-am zis. Eram la… un pas de vorbă prin oraş. El nu-l mai văzuse de mult şi fără să vreau am făcut, cumva, pe ghidul. M-a întrebat de căbănuţele de la „Pietrele lui Solomon” şi de „La Iepure”… I-am spus că… rămăşiţele lor mai sunt acolo. Şi nu mă refeream la ele ca la nişte construcţii din bîrne de lemn şi cărămizi. Ci la ele ca la nişte locuri vii. Aşa le ţinem minte amîndoi. I-am spus că spre Iepure a apărut un baraj bătut din pămînt care, nu a… barat niciodată nimic. „A apărut” pare să sune a ceva… „recent” dar nu, el a apărut de mult şi acum realizez de cînd nu a mai fost vechiul meu prieten în Braşov… I-a plăcut sensul giratoriu de la Casa Armatei şi tot „aranjamentul ăsta pietonal” „De pe Livadă”… şi i-au mai plăcut străzile ceva mai late şi curate şi florile…
Dar cînd a privit în sus, spre „Drumul Poienii”, spre „Warthe” s-a întristat. „Dezvoltarea aia imobiliară de lux” care a ras pădurea din vîrful dealului i s-a părut monstruoasă. „Uite cu chestia asta, Braşovul e ciung, infirm şi astfel cu nimic mai presus decît Mizilul sau Zimnicea!…” Nu l-am putut contrazice. După părerea lui „blasfemia aia din vîrful dealului” anulează definitiv tot ce s-a făcut cît de cît bine în oraş… La ce să-l contrazic? De pe calea nostalgiei nu poţi contrazice nimic sau pe nimeni. I-am spus doar că alte ansambluri rezidenţiale aproape că au urcat pe Tîmpa, pe versantul dinspre Răcădău, că din Drumul Poienii şi Şchei curînd va mai rămîne doar aparenţa pădurilor şi a drumurilor vechi de munte… „Da -mi-a zis- probabil cînd voi reveni iar, peste mulţi ani, pe Tîmpa vor fi terase cu vile sau mai ştiu eu ce! Or să vîndă şi Tîmpa! Acum îţi pricep nostalgia” şi a zîmbit abătut…
O plimbare banală, o discuţie banală încheiată pe o terasă, dincoace de ziduri, „la Olimpia”, lîngă terenurile de tenis… Acolo mi-am amintit de vederile alea în sepia cu Braşovul de început de secol XX şi de oraşul „De Odinioară” al lui Sextil Puşcariu… Probabil şi fotografiile noastre de azi le vor părea la fel de afumate şi de vechi şi braşovenilor de peste o sută de ani şi nici ei nu vor mai recunoaşte mai nimic, citindu-ne cu oarecare curiozitate „manifestele”.  „Lumea, lucrurile nu ţin cont nici de noi, nici de nimic. Să aplaudăm progresul, bătrîne, hai să nu mai fim cîrcotaşi, e un oraş minunat acesta şi înfloreşte pe zi ce trece!”, mi-a spus, la despărţire, amicul făcîndu-mi cu ochiul.
„Da, eram cît pe ce să să-mi boşorogesc gîndurile şi… vederile”, mi-am zis şi eu. Nu sunt decît nostalgii… Ca şi aia pentru ciocolăţica cu rom a copilăriei care, fie ea azi şi dublă şi, poate, şi mai dulce tot „nostalgia ciocolăţicii Rom” rămîne. De-aia cred, de acolo de la Olimpia am văzut, în sfîrşit, toamna… aşa cum o ştiam, cu lumina trecută printr-un borcan de miere, şi am zărit primele unde gălbui şi roşcate pe tîmplele Tîmpei şi primele frunze, cît palma, lenevind pe asfalt… Şi… ne-am împăcat!… 🙂

P.S. – Muzicile astea mi le face cadou toamna în fiecare an, mi le lasă în prag drept răsplată că o iert. Mă cunoaşte deja, ştie că-mi plac cel mai mult … 😉

E toamnă la mine…

Azi am o acută senzaţie de toamnă. Este deja august. Şi plouă. Parcă ieri ţineam în pumn primele cireşe de anul ăsta. Parcă ieri mă miram că „uite au apărut pepenii!”. Tot ieri parcă am văzut întîia o ţigancă vînzînd porumb fiert dintr-un lighean la un colţ de stradă cu Republicii. De dimineaţă tot plouă, mărunt. Nu e ploaia aia furioasă de vară. Plouă a toamnă. E frig…
E limpede, cred, că de azi pentru mine e toamnă. Chestia asta nu-mi va ieşi din simţuri chiar dacă va veni iar arşiţa. E prea devreme? Voi privi de acum, în fiecare zi, spre Tîmpa urmărind înadins cum verdele devine gălbui şi roşcat. Am să surprind din fereastră cum copacii o să mă lase tot mai mult să văd trecătorii, umbrelele de ploaie. Ador toamna, e cea mai frumoasă, dar parcă nu a venit aşa cum o ştiam, blînd, tiptil… Sau poate doar ziua asta, goală, dintr-un şir, e de vină, nu o fi cea mai potrivită pentru întîlnirea cu toamna. Deocamdată, nu mai pot înţelege lucrurile în alte culori.
Toamna. Cred că se va revanşa ea cumva. Măcar cu o gutuie mai altfel, măcar cu o lumină ca mierea, molatică, măcar cu o frunză perfectă… Măcar cu permisiunea regretului, dorului teribil de… vară!
Azi a murit Tatiana Stepa… Plouă a toamnă.