O privire înapoi și o privire înainte

Ticăloși, parșivi, jigodii?…  De ce-om fi așa unii dintre noi?  Pare-mi-se că „a călca pe cadavre” a devenit „a călca pe ființe vii” – lege a „supraviețuirii”, într-o Românie bezmetică, după aproape 30 de ani de „libertate”, „democrație” și capitalism multilateral dezvoltat. Suprem progres! Nu spun ceva nou, ba o „joc” chiar cu naivitate și destule… ghilimele, dacă „pe vremuri” astea nu ar fi fost doar figuri de stil pentru a ilustra cazuri excepționale de primă pagină de gazetă. Acum senzația e că aceste trăsături malformate au ajuns să țină de CV, iar cei veniți „din urmă” par dresați să și le poarte obligatoriu în instrumentarul comun, pînă într-acolo încît gustul și mirosul de sînge să le devină firești. Nu te aștepta la compasiune, la compromis, la o vorbă bună „cînd intri aici, în acest ring”, pare să fie dictonul #rezistenței într-o lume și o viață autodefinite drept… „concurențiale” și ale… „performanței”. Dar asta pe o ipocrizie soioasă, fiindcă altfel mulți proclamă puterea empatiei, a voluntariatului social, ba chiar a simplității și curățeniei, a… rosturilor, prin simandicoase teorii și exerciții pornind de la… downshifting și pînă la… mindfulness. Oh da, cruzimea e mai ușor digerabilă – poate să aibă chiar un sens în călirea speciei! – pe un asemenea blat de tort împopoțonat cu bomboane altruiste și citate motivaționale pozitive. Ești cumva dintre care care au avut azi un „mic”… măcel reușit cu un oarecare rival, măcel lăsat cu uși trîntite în nas, cu ziduri în loc de cuvinte, cu gesturi în loc de argumente, cu ridicat din umeri în loc de „pune-te în locul meu”, cu disperări, deznădejdi fără soluții de partea cealaltă, poate cu prăbușiri și praful aferent?  Vei bifa victoria și în seara asta, triumfător, la un club sau pub sau la o sesiune de shopping în aplauzele asistenței tale superioare, spilcuite și dezinteresate? Dacă da, atunci privește un pic în urmă și un pic înainte. Ah, da, probabil nu o să vezi nimic și într-adevăr exercițiul ăsta n-are cum să-ți iasă. Nu acum și nu pe portativul scurt și glorios cu „lacrimi și pumni în pereți” al zilelor tale de glorie. Dar ești pe drumul cel bun și curînd, prea curînd, îți vei căpăta și tu privirea!

PS. – Prezenta stare nu-i decît o revenire la un elogiu al mitocăniei și la o poveste fără sfîrșit. Toate-s vechi!   😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O scamă pe minte

„Foloseşte-ţi creierul! E gratis!” Dictonul ăsta şi cu imaginea aferentă, a lui Hugh Laurie cu un creier la (în)demînă au făcut carieră printre miile de citate „inspiraţionale” care defilează zilnic pe wall-uri. Nu ştiu cîţi l-or fi citit şi din aceia cît or fi băgat ceva la cap din moment ce inflaţia prostiei pure ne înconjoară şi a cam scăpat de sub control. Poate că, dată fiind oricum utilitatea… relativă a pereţilor albaştri în procesele „clasice”… de cogniţie ar fi mult mai utilă postarea unor asemenea afişe pe autobuze sau în locul unor semne de circulaţie, dar asta-i altă poveste deja.
Cum altfel să traduci (doar nu hierofanic!) capacitatea noastră dîmboviţeană de a ne da cu stîngu-n dreptu’, de a încurca borcanele, cu corolarul personal suprem: de a ne face viaţa amară? Nu ştiu (alţii cum sunt, sic!) însă nu pot să nu mă simt urzicat constatînd, cotidian, cît de simplu ar fi ca în interacţiunile noastre socialmente necesare să le acordăm celorlalţi răgazul înţelegerii şi al utilizării simple a neuronilor. Să nu fi mîrlan, să te pui în locul celui dinaintea ta, indiferent ce i-ai cere, să îi întinzi o mînă şi un cuvînt edificator şi eventual să-i zîmbeşti. Ce o fi aşa de greu?
Spuneam despre inflaţia de zicale motivaţionale în care ne refugiem, alături de care pozăm. Majoritatea sunt truisme de-a dreptul şi totuşi au un succes acaparator… Utilizarea acestora în exces mă face să văd în fapt exact deficitul substanţei lor. Cînd, organic, unei vietăţi îi lipseşte ceva, aceasta pune botul si linge ba pămîntul, ba iarba, ba pietrele pînă la sastisire… Aşa şi cu noi: rulăm obsesiv pe rapid înainte scame de înţelepciune (încîntătoare de altfel, recunosc, contaminat!) doar-doar ne-om molipsi cu ceva de acolo. Efectul este însă invers, devianţa se adînceşte.  Anomizaţi şi frustraţi pînă la absurd ne exhibăm astfel tocmai goliciunea şi, după caz, fiindcă lucrurile se împletesc aici, Prostia aia amară, fiindcă tot despre ea era vorba… Stiu, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, da’ zic şi eu, aşa… moralizator! Evident, truisme. Nici măcar nişte gînduri… „fractale” ;)…

Servus, Blogolume!

Toate cele bune! 🙂

P.S. – Şi a fost o scamă, tangenţială cu o dilemă CATCHY

Cum e să fii hamster?

Să ai o cuşcă plină de rotiţe colorate şi să nu ştii că e de zece ori mai scumpă decît tine care faci vreo doi poli jumate? Să ai libertatea să te execuţi: totul întocmai şi la timp? Să faci frumos. Să fii împerecheat atunci cînd se consideră necesar. Să-ţi hrăneşti puii atît cît e nevoie. Să ţi se schimbe rumeguşul cînd începe să le miroasă altora rău. Să îţi primeşti raţia de pîine şi de apă cînd alţii uită să-şi arunce firimiturile la gunoi. Să tremuri de frică şi să ai în gene „că asta aşa trebuie să fie”. Să nu găseşti în toate nicio umilinţă. Să nu ştii că viaţa ar putea fi altfel. Să nu ai „de ştire” şi să fie normal aşa. Şi să mori (deseori cînd alţii consideră că ar fi necesar). Şi să fii deşertat într-un făraş şi după aceea într-o găleată, apoi în ghenă. Şi să fii înlocuit imediat cu altul.
Dar dacă ai şti toate astea?…

P.S. – Azi am întîlnit un astfel de hamster… Şi hamsterii se împuşcă, nu-i aşa?

P.P.S. – Fără nicio legătură, metecii!… Tîmpa e arsă, roşiatică, deprimată de secetă, cum n-am văzut-o niciodată! Arşiţa a ridicat la roşu nervii, pe scara nervometrului. La fel e cu umilinţele, cu bătaia de joc, cu bunul plac al celor fără şapte ani de-acasă, cu ura. Cu deciziile exilate din creier în alte organe. Cu aritmetica siluită şi partizană. La fel e cu liberul arbitru anulat şi cu frustrările captive.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Închisori. Calea şi iluzia

Mă gîndesc că, parcurgîndu-ne existenţa, printre altele, consimţim (sau nu) să ne zidim închisorile. Fie că sunt banale şi că ţin de obişnuinţe, tabuuri, rutine, tabieturi, fie că sunt din cele agravate (şi agravante) şi al căror… deranj devine sufocant, deprimant, depăşind limitele frustrărilor, acestea ţinînd de neîmpliniri, ratări definitive. Toate ne arată cît de „liberi” suntem prin vina noastră exclusivă. Există o libertate a vieţii şi una a morţii, pe care ne-o îngrădim sau sădim singuri (dacă asta ne e în voinţă). Niciuna forţată sau împotriva firii ci în cursul firii. Au fost şi sunt oameni care sunt liberi în închisoare, fără a fi sfinţi. Cei deţinuţi în propria viaţă, s-a dovedit că nu sunt  şi nu au fost liberi nici în penitenciare şi nu şi-au dobîndit-o nici săpînd tunele şi evadînd de acolo. Avem destule exemple pentru ambele situaţii. Apoi, cel care cere un „bine”, altul decît al său, nu are cum să fie un om liber ci se înlănţuie de „binele” donatorului, devind dependent de acesta. Cine e cel „demn”, cel „puternic”, cel liber în definitiv?… Bineînţeles, calea şi iluzia sunt problema. Dacă e sau nu posibilă, dacă ne este sau nu dată. Ne naştem sclavi sau nu, oricît am cosmetiza asta în chip de kamikaze, de mîndri şi demni, de aroganţi sau umili.
Ştiu, Sartre a spus mai multe în cîteva rînduri: „Libertatea constă în a privi drept în faţă situaţia în care te-ai pus de bunăvoie şi în a accepta toate responsabilităţile ce decurg din ea.”  Sau: „Libertatea este ceea ce faci cu ceea ce ţi s-a făcut.” (Cam acelaşi lucru fiindcă nu „ţi se face” ceva fără ca tu să fii prezent acolo!) Nici de data asta nu mi-a ieşit să scriu ceva scurt şi la obiect privind cele de mai sus, pornind de la o anume stare. Mă mai străduiesc. Şi ştiu că am libertatea să mă înşel! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – E vară. Asta-i e muzica. Aşa cum o ştiu eu.

Poporu’ masochist şi sictiru’ de primăvară

„Politicianul ar putea fi ucis prin nebagare în seama, dar atunci ar suferi si televizorul siamez”, spune undeva – am rupt din context – Vasile Dâncu. Formularea mi s-a părut elocventă pentru înfrăţirea poporului cu televizorul la care am ajuns mai cu seamă în ultimii ani. Şi nu cu televizorul ca vehicul ponderat al ştirilor, documentarelor, filmelor sau muzicii, cît ca obiect al fetişismului satisfăcut puternicilor zilei. N-aş suspecta parcă poporul… televizionist chiar de masochism, dar măcar de o anume dependenţă tîmpă, de sevraj la suprimarea plasmelor şi LCD-urilor, şi implicit prin asta de anulare a voinţei, da. Sunt de remarcat, desigur, ratingurile record ale talk-show-urilor (mai ales de opoziţie dacă e să mai vedem în presă „cîinele de pază” al societăţii sau de tip otevist) însă totul se rezumă numai la asta, multiplicat la scara fiecărei seri. Aceleaşi figuri, aceleaşi „idei” repetate la nesfîrşit ar putea declanşa măcar o minimă selecţie… salubrizantă: te cam uiţi o dată pe săptămînă şi te-ai lămurit! Iar în timpul astfel cîştigat ar mai rămîne loc de ceva… atitudini. Şi cînd spun atitudini mă uit la Pieţele ţării care, cu venirea primăverii n-au „înflorit”, din pacate, ba dimpotrivă sunt… goale. Şi dacă nu pentru astea, presupunînd – nu-i aşa? – că ele se vor „traduce” la urne pînă la urmă, măcar de nişte cărţi citite pe o bancă-n parc tot ar mai fi loc! (Asta cum de… grătare nu se mai pune problema – o altă frustrare naţională!). Iar lovitura, prin ricoşeul pornit din „conştientul” colectiv astfel înviorat, ar fi chiar dublă: ar ucide şi politicienii exhibiţionişti, aşa cum spune Dâncu. Ce i-am mai vedea tăvălindu-se de durere, ignoraţi de rumânii deştepţi şi sictiriţi, pe marginea şanţurilor! Ce ziceţi, vă… băgaţi? :))

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Creaturi toxice

Veţi zice, probabil, că vin cu nişte şabloane, că o „minima moralia” a fost scrisă şi a fost scrisă bine, că fiecare din noi ne avem frustrările mai mult sau mai puţin marcate, că trăim pînă la urmă cum ne aşternem în cea mai imperfectă, găunoasă şi păcătoasă lume din toate cele posibile. Aşa este, fără îndoială, aş vrea doar să spun că am iluzia că am putea să ne facem existenţa un pic mai uşoară, fiind noi aşa cum avem pretenţia să fie cei care ne formează lumea, universul sau „societatea”. O definiţie uzitată a societăţii este de altfel şi cea care vorbeşte despre o „totalitate a oamenilor care trăiesc împreună și între care există anumite relații bazate pe legi comune; colectivitate.” Care legi comune, care colectivitate, aş întreba?!
Aş fi putut da alt titlu postului ăstuia: „Fiinţe toxice”, dar mi s-a părut prea blînd gîndind că prea puţini dintre noi (am?)au ajuns să mai vadă (sau să vedem?) în jur… fiinţe, fie ele şi toxice!… Despre alienare şi alienaţi, despre toxici şi intoxicaţi se pot găsi, de bună seamă, lucrări interesante însă cred că teoria, chiar asimilată, nu prea duce şi la o practică pe măsură.
Aşa că aş zice aşa: suntem exigenţi, pretenţioşi, ne dăm docţi şi atoatecunoscători, ne închipuim a fi altruişti şi atenţi şi mereu înconjuraţi de dreptate (sau nedreptăţiţi!), dar mereu raportîndu-ne la noi înşine, nu şi la ceilalţi. Cîţi dintre noi, dimineaţa, cînd plecăm pe unde ne leagă drumurile ne privim în oglindă şi recunoaştem că noi suntem cei toxici şi că le vom face altora încă o zi de coşmar?

Avem pretenţia ca timpul nostru să fie, musai, şi timpul lor, ca ei să se supună şi să zîmbească cînd le cerem să rezolve… ieri „sarcina” năzărită astăzi! Vrem să ghicească şi să execute ceea ce nouă nici măcar încă nu ne-a trecut prin cap şi vrem să-şi amintească ceea ce noi am uitat de mult fiind mult prea… ocupaţi! Daa, suntem extrem de ocupaţi! La noi totul este urgent chit că peste cîteva ore vom uita cu totul acele „urgenţe”. Noi putem fi nervoşi, putem ţipa, putem sufoca şi putem dispune orice scrîşnind din dinţi fiindcă ei, nu-i aşa?, n-au dreptul să fie nervoşi, nemulţumiţi sau abătuţi. Ei trebuie să înţeleagă, să se conformeze şi să stea exact acolo şi atît cum le ordonăm. Ei nu au treabă, ei n-au obligaţii, n-au priorităţi, n-au viaţă pînă la urmă! Avem pretenţia să fim pupaţi în fund, să ni se deschidă uşile, să ne fie servită cafeaua, să nu ni se ceară, să fim mereu înţeleşi şi aprobaţi iar ei să radieze de fericire cînd îi facem preş. Trebuie să ni se accepte „calităţile” suverane, să nu fim traşi la răspundere, să avem dreptul de a ne deşerta eşecurile (falimentul?) în cîrca lor. Dacă nu avem habar pe ce lume trăim, dacă nu avem un proiect, o strategie şi nişte termene asta e mereu numai şi numai din vina… „lor”, pentru că sunt nişte incompetenţi şi nişte putori şi nişte nerecunoscători care nu realizează sacrificiul nostru suprem întru bunăstarea lor şi a… comunităţii!
Noi avem dreptul să nu comunicăm, să nu răspundem la telefon, să nu ne citim mailurile fiindcă, da, avem mereu alte treburi foarte importante de făcut, treburi secrete şi de… nedelagat! Care treburi? Ştim noi mai bine! Noi trăim între două dări de seamă şi trei linguşeli, între trădări şi lovituri sub centură şi cu grija maximă de a şterge după fiecare… întîlnire de taină, cu… tandreţe, praful de pe reverele trădaţilor de ieri şi de mîine. Noi avem drept de proprietate asupra lucrărilor celorlalţi mărunţi şi le putem dosi sub cheie dacă ni se par cumva… primejdioase acum pentru autoritatea noastră. Le vom scoate însă la lumină ca fiind creaţiile noastre, peste un timp, la momentul potrivit şi cînd autorii lor vor fi uitat sau vor fi fost pe deplin dresaţi încît să nu şi le mai recunoască. Sau şi mai simplu, putem arunca la coş sau putem da „delete” oricînd e vorba despre ceva care ne-ar îndatora în faţa rîmelor aliniate în poziţie de drepţi. Ba chiar putem călca pe cadavre, avem şi dreptul ăsta, dacă ne deranjează suspiciunile cuiva, cum avem dreptul şi… obligaţia de a dormi liniştiţi după asta! Noi am fost aleşi, suntem de neclintit, suntem odihniţi, liniştiţi, suntem competenţi şi arhisuficienţi! Competenţa şi liniştea de a nu face nimic e atît de… stresantă şi pentru asta ne merităm trofeele! Şi mai ales, noi suntem, desigur… indispensabili! Ăsta ne e codul… secret!
Nu avem slăbiciuni, nu suportăm creaturile din jur, ne enervează prezenţa, mirosul, hainele lor ieftine şi atingerea lor, şi mergem… elegant şi parfumaţi mai departe. Iar dacă vreo creatură nefolositoare azi (prieten sau slugă, chiar nu contează!) care ieri ne-a pus o cărămidă la statuie, are îndrăzneala de a ne întinde mîna cumva sau are tupeul să ne ceară ceva, avem grijă să i-o retezăm scurt: „Te cunosc de undeva?!”
Scriam ceva despre o „ţară a lor”. De data asta cred că asta e ţara… noastră! O ţară toxică de care ne plîngem, cu creaturi toxice, nici măcar fiinţe, şi căreia îi pregătim soluţii şi… un management Eco, cu vidanjele verzi ale salvării! Dar, repet, cîţi dintre noi, dimineaţa, cînd plecăm pe unde ne leagă drumurile ne privim în oglindă şi recunoaştem că noi suntem de fapt cei toxici?…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Post-scriptum la ocazii banale

Nu este zi în care să nu întîlnesc, aici în apropierea locului în care îmi îndeplinesc cotidienele îndatoriri, două, trei autocare ticsite cu turişti. De cîteva ori le-am răspuns respectivilor străini feluritelor curiozităţi, am intrat în vorbă… Ceea ce m-a frapat, aş putea zice, e că marea lor majoritate sunt oameni în vîrstă, pensionari cum le zicem noi, veniţi din ţări  care mai de care mai… crizate precum Grecia, Spania… Israel sau de te miri de unde. Cei cîţiva cu care am povestit zilele trecute erau oameni absolut obişnuiţi. Ţin minte că unul fusese la viaţa lui brutar, altul cismar, altul zugrav, altul fermier… Toţi aveau agăţate de gît camere de filmat şi aparate foto şi dincolo de preocuparea imortalizării unghiurilor inedite ale tîrgului exprimau detaşare, destindere. Mi-au spus că în fiecare an au cîte una sau două astfel de „ieşiri” şi că „la ei” acest mod de a-şi petrece timpul este absolut firesc ba chiar că asemenea recompense după anii de muncă li se cuvin fără doar şi poate. L-am întrebat pe unul dintre ei cum de îşi permite două astfel de ieşiri pe an după ce îmi spusese că după România se va îmbarca pe un vas de croazieră şi va ieşi din Mediterana pînă în Canare… Mi-a explicat că nu i se pare scump deloc şi că în caz că nu i-ar ajunge banii ar putea apela la copii sau chiar la un împrumut pentru a-şi satisface dorinţa de a se odihni colindînd lumea… Aproape banal…
Cum la fel de banală este imaginea bătrînilor noştri, mult mai îmbătrîniţi, atît de cenuşii, stinşi, confuzi, speriaţi, disperaţi că nu-şi pot plăti reţetele, fără camere digitale atîrnate la gît…

P.S. Găsesc că este pe zi ce trece fatalmente inutil să mai încerc să scriu ceva „la zi” pe marginea celor pe care suntem nevoiţi să le trăim… Am senzaţia că am spus totul de mult şi de prea multe ori… Ne împărtăşim unii altora aceleaşi impresii, ne revoltăm, găsim figuri de stil, ne înţelegem şi ne acceptăm frustrările în unanimitate… Mi se pare acesta un joc tot mai inutil în cercul nostru nebănuit de strîmt, nebănuit de nebăgat în seamă…
Rămîn doar anumite stări, senzaţiile, instantaneele blogolumii care nu ar prea trăi nefiind împărtăşite… Acestea însă sunt tot mai puţine, eu unul le găsesc tot mai greu…

Servus, Blogolume!

Andi mă încredinţează că visele pot fi regenerate… Asta mă duce cu gîndul să caut un hap sau un ceai sau un cuvînt sau o privire pentru o regenerare totală…
Mirela îmi aduce catrene de fată frumoasă. De Blaga. Şi mult prea multe blogolumi de citit deodată… De unde atîta răbdare?
Gigi îmi povesteşte despre un instalator, pensionar de… dreapta şi despre amărăciunea votului lui 😉
Dispecerul
… blogosferei lansează un colocviu despre „vinovăţiile” momentului şi despre tratamentele la un picior de lemn cu… bocamicină şi băselol 🙂
Emoţie… rînduri pe care le-am simţit citindu-le… nefiind în stare să le scriu la rîndu-mi cu doar o zi în urmă, în opt mai… Poate cu altă ocazie… Ar fi fost despre… „victoria” tatălui. Nu, nu aş fi putut scrie aşa, nu a fost o victorie… era mult prea curînd pentru o victorie… Mulţumesc, Onu...

Voluptăţile mitocăniei. Omul-spam

N-am să-i înţeleg (nu că ar şi merita asta!) pe dobitocii care se năpusesc la uşa ta, fără să te cunoască, fără să fi avut ceva de împărţit cu tine şi se apucă să te facă troacă de porci. Nu tu „bună ziua”, nu tu „pemiteţi-mi să mă prezint”, ci pur şi simplu îşi deşartă hîrdăul şi o rup la fugă! Parcă un asemenea imbecil ar mai merita un calificativ, ceva, o încercare de a înţelege şi scuza un neuron singuratic, dacă ar avea minima… bunăcreştere şi ar zice: „Băi, eu sînt Vasile şi mi s-a pus pata pe tine. Esti un prost!”. Nu? Ar mai merita bietul specimen, cîţiva paşi la vale şi un răspuns, cît de cît… Ar avea şi biata jigodie o satisfacţie, mă gîndesc. Dacă înjuri ca la uşa cortului, logic ar fi să o faci în aşa fel încît să ai măcar orgoliul gîdilat, cu un răspuns, cu un „Bă, eşti un bou!”. Are şi mitocănia voluptăţile ei, nu? Dar se vede treaba că un tîmpiţel laş şi fără identitate – care, altfel se dă şi doct şi de caracter! – nu ştie nici măcar atîta lucru. Nici n-are habar ce pierde! Da’ dacă n-o fi decît un spam (non – Solicited Pornography and Marketing Acted)? Sau mai bine zis un individ-spam frustrat (nici măcar… „spammer”)?! Da’ deja i-am acordat nepermis de multă atenţie ipochimenului! 🙂

P.S. – Aşă că, din azi, aici, rămîne doar o poveste cîntată, cu un sertar… din priviri. Interesantă imagine.

Blogolumea faţă cu reacţiunea

Într-o săptămînă de azi înainte, „noi ăştia de pe-aici” am putea da ochii unii cu alţii, adică noi blogării din Braşov, după cum ni s-ar zice… Gîndul de data asta, (fiindcă s-au mai întîmplat astfel de momente provocate de Ştefan) a fost al lui Bogdan iar condicuţa a fost deschisă de Luana. Urmărind subiectul am băgat de seamă că ideea a prins, cred peste aşteptările iniţiatorilor, iar lista bloggerilor ce părea să adune vreo 30 de nume ar putea să se lungească pe cîteva pagini. Nu mă surprinde faptul că suntem destui, dacă nu mulţi (Athe şi Eftimie au făcut recensămînt, au numărat şi au ajuns pe la 100), ştiind că Braşovul are resurse să fie reprezentat foarte bine pe segmentul ăsta… „virtual”, cît mă surprinde răspunsul afirmativ al majorităţii şi dorinţa de a participa la o posibilă comunitate… „vie”. Ar putea fi o întîlnire reuşită, „la o cană cu vin fiert”, căreia să-i urmeze altele din categoria „socializare” sau s-ar putea ca din chestia asta să se nască ceva în privinţa unor lucruri concrete precum este cel pus pe roate de Claudia cu „Există viaţă fără CET”. Sau ar putea să fie un fiasco fie prin „prezenţă” fie prin… implacabilul „Mai vorbim! Ţinem legătura!” fără urmări… Una peste alta, ideea îmi place, ideea coborîrii blogolumii în stradă aici la Braşov îmi confirmă, încă o dată, că aceia care mai vorbesc despre… blogăreală ca despre o „ocupaţiune” virtuală, inofensivă, ruptă de realitate şi practicată de un soi de sectanţi sociopaţi mustind de frustrări 😉 habar n-au pe ce lume trăiesc.

Şi deloc independent de acest eveniment la care sper să ajung, dacă nu m-or trage alte datorii pe alte drumuri,  am citit în reuşita revista braşoveană (online!) „TIUK!” un scurt eseu semnat de Anca Giura cu titlul „Mă expun, deci exist (mini-eseu despre moda noului jurnal)”. Pînă la un punct, acela în care autoarea vorbeşte despre rădăcinile „diaristice” ale blogului, şi  în care separă inspiraţia celor ce scriu în jurnal/blog pe genuri, respectiv în nelinişti sentimental- feminine şi comunicări testosteronico-masculine, textul este corect. Ba sunt de acord şi cu teoria terapiei prin scris al cărei instrument poate fi jurnalul sau blogul. Dar pe parcurs, în vreme ce credeam că voi avea parte de o lectură interesantă care să-mi ofere  un „ceva” nebănuit şi… sperat de la început,  regăsesc, din păcate, derapajul în şabloanele despre care vorbeam mai sus. Nu voi cita de data asta, însă „eseul” defilează mai departe, „en fanfare”, încercînd să convingă cititorul că bloggerul este o specie mincinoasă fiindcă nu mai scrie doar pentru sine, asemeni înaintaşilor cu jurnale ferecate cu cheiţă, sau că bloggerul este un individ profund nefericit deoarece trebuie să se supună biciului necruţător al „commenturilor” vecinilor care-i răsucesc cuţitul în rana… singurătăţii şi a spoitei sale intelectualităţi. Mai departe, Anca Giura, găzduită în on-line-ul „TIUK!”, pedalează şi ea pe (pre)judecăţi din zona: bloggerii sunt cam o apă şi-un pămînt, lipsiţi de originalitate şi identitate, batjocorindu-şi intimitatea în vreme ce mare parte din producţiile lor sunt literaturizante ori poeziile sunt… „bloghiste” şi pline de efuziuni hiperbolizante, departe de cele ale autorilor cu pedigree, consacraţi adică… Şi, desigur cum prin acest talmeş-balmeş virtual voyeuriştii ţopăie în voie „ca în sînul lui Avraam”,  iar „cultul personalităţii” a atins apogeul, autoarea ne mărturiseşte că rezistă „la blog” şi că îşi prezervă intimitatea în faţa invaziei hoardelor de bloggeri. Desigur, scriitoarea sau criticul literar (bănuiesc) face toate aceste consideraţii doar din… nostalgia faţă de clasicul jurnal fără a o bănui că ar intenţiona un „proces de intenţie” la adresa blogosferei care de mult nu mai este definibilă strict în aria jurnalului… intim.

Nu, nu mă intrigă astfel de opinii – şi le-au expus şi intelectuali… faimoşi – le aştept mai departe şi le recepţionez, cu voluptate chiar, şi încerc să le trec  prin ochii blogolumii. Însă pornind de aici şi de la plănuita întîlnire de sîmbăta viitoare aş arunca o întrebare (nu o leapşă 🙂 ) : cît de sinceri, cît de personali, cît de comunicativi, cît de singuratici, cît de frustraţi suntem noi bloggerii? Cît de… reali, pînă la urmă? 😉

„Elogiu” fiinţelor orale

Ştiu că nu am nicio cădere să vorbesc despre metehnele românilor. Însă o fac din cînd în cînd chiar ştiind că asta este o astfel de meteahnă. Dar ce satisfacţie e mai mare decît aceea de a face ce nu se cuvine şi de a predica despre asta? Apoi nu am pretenţia ca cineva să fie de acord cu mine precum nici nu îmi stă în fire să sar la gîtul cuiva chiar ofensat fiind. De aceea am si considerat mereu că unul din avantajele „bloggingului” este acela de a avea la îndemînă „butonul” magic cu care pot da „delete” sau nu vreunei intruziuni în spaţiul opiniilor mele. O „Agora” personală în care eu sunt regele, eu pun pe capetele aleşilor coroniţa de mirt şi tot eu îi pot ostraciza mai apoi. Se înţelege aşadar că genunchiul ăsta al lumii mele, al blogolumii mele nu este o piaţă publică, nici măcar o piaţetă, chiar dacă asta poate intra în contradicţie cu definiţia Agorei. Poate de aceea nici nu înţeleg la ce bun atât de disputatadeontologie” a blogosferei pe care ar vrea unii, în mărinimia lor democrată, să mi-o bage pe gît fără să mă întrebe atîta vreme cît eu îmi respect 24 de ore din 24 propria-mi deontologie, a celor şapte ani de acasă. Mi-am mai dat însă cu părerea, razant cu asta aici şi aici şi pe aici

Dar să revin. De la o vreme mă irită tot mai mult „băgătorii de seamă”, acele fiinţe definitiv orale. La fel de mult cum mă irită cei care, cu maxim de performanţe, se ocupă sîrguincioşi de caprele vecinilor. Indivizi care nu constuiesc nimic, un soi de „consultanţi” insinuaţi mai peste tot vin să îţi sufle în ceafă, să îţi dea sfaturi, să îţi ceară rapoarte, să îţi spună „hai să facem”, cînd ştiu foarte bine că nu vor atinge un ac şi nu vor pune o virgulă la ceea ce tu te străduieşti să termini. Bineînţeles că aceştia mai sunt şi dublaţi de autoritate, de putere şi de cealaltă faţetă a oralităţii lor… a raportării, a şoptitului la urechea unuia sau altuia. Fiinţele orale mai au nişte calităţi: îşi iau notiţe, nu spun niciodată nu, au mereu un „punct de vedere” despre absolut orice (fără să aibă deprinderile ori să cunoască subiectul) şi cînd suferinţele prea îmbelşugatului lor timp liber îi înghiontesc mai tare îşi găsesc ei de lucru căutînd nod în papura unor construcţii de mult făcute şi funcţionale. Şi, normal, după ce îşi vor pune „amprenta” binefăcătoare asupra făcutului sau încă… nefăcutului lucru vor avea grijă să îşi aroge asupra acestuia dreptul exclusiv de proprietate, chiar dacă, inevitabil, contribuţia lor ar putea cîntări cel mult cît un fir de mătreaţă. Iar dacă, pocinog!, în urma acţiunii lor, acel „ceva”, nu mai merge vor avea grijă să ţipe ca din gură de şarpe că tu, cel ce l-a pus pe roate eşti de vină! Apoi, desigur, să nu te aştepţi ca ei, vreodată, să fie nevoiţi să raporteze cuiva ceva din ceea ce fac sau nu, ori să-ţi recunoască ţie „aportul” la vreo lucrare. Nu, ei trebuie să deţină controlul!
Tot căutăm să aflăm, să ne explicăm, de ce lucrurile nu merg în ţara asta, de ce ne îmbolnăvim de stres, de ce criza şi-a găsit cele mai bune pretexte aici. Cred că (şi) din cauza acestor frustrate fiinţe orale care, „ne ajută” de pe margine să mergem mai… departe. Aşa am ajuns „Ţara Lui Vom Face”, a „nefăcutelor”, în loc să fim o ţară a „făcutelor”. Suntem o ţară orală… şi asta ne ocupă tot timpul! 🙂