Reduși la ridicol

De prea multă vreme în țara asta nu mai contează lucrurile importante, căzuți fiind mai toți într-un derizoriu halucinant. Ce auzim, despre ce vorbim pe ce ni se duc rămășițele de inteligență, de atitudine, de nervi, de civism, de concesii, de fapte? Politica și Justiția (justiția aici fiind doar o disimulare, un pretext al unei lupte politice de joasă speță) în toate formele posibile, pornind de la cele mitocănești, sunt singurele preocupări ale „spațiului public”. Cine și cum mai pune azi valoare pe chestiunile naționale dar pe cele ce țin de existența sau de o viață… normală a oamenilor? Cîte fapte și știri (spun o banalitate, știu) despre construcții temeinice în sănătate, școală, hrană, drumuri, speranță și șansă de bună viață vedem și comentăm? Poate chiar dacă ele ar exista nu ni s-ar părea „relevante”. Se vorbește despre „soarta semenilor”, doar pentru ca  semenii indignați să fie mînați să iasă în stradă ca să-și manifeste indignarea și „solidaritatea” pentru cauze de moment. Care soartă, care solidaritate, din cîtă empatie și îndemn propriu? Indignarea, solidaritatea în ce s-au transfigurat? În ură și silă, însămînțate bine între generații, între semeni de aproape și de departe, împărțiți bine în tabere „politice”, reali sau doar virtuali. În vremea asta „ceea ce contează” s-a decompensat pînă acolo încît pare să nici nu mai existe.
Dar, probabil, așa trebuia să fie, să ajungem în această groapă ca să putem să ne ridicăm și să construim din nou Ceva. Poate. Poate, fiindcă nu ni se întrezărește acum nici cine, nici cum, nici cînd. „Generațiile sacrificate” prezente, care încă mai respiră, amar, vor lăsa asta drept vis. Părerea mea.

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

Un gînd la… Centenar

Surprind pe aici, pe feisbuc, o „discuție”, asemeni celor mai multe, „pe contre”: un tînăr #rezistent apostrofează un… fost tînăr al anilor ’90, probabil #golan pe atunci, în legătură cu societatea și politica românească din acei ani: „Dumneavoastră și generația dumneavoastră unde erați? Împrăștiați cu rahat în tineri, dar uitați în mod convenabil eșecul recunoscut al generațiilor trecute…”
Observ cum tot mai acut, în lipsa argumentelor și a unor minime cunoștințe de istorie, „cei de acum” ajung să se lepede bezmetic și aproape violent – cu ură,  cu o cruzime care nu știu de unde vine și cum ajunge pînă în stradă – de cei din generația părinților lor, ori a generațiilor din preajmă, trecute. Ei ridică acuzator degetul, judecă și pun sentințe asemeni unor stăpîni ai adevărului absolut, cam așa: „Ne dezicem de voi. Ați nenorocit țara! Ați fost un eșec!”  Adică sunt convinși că au, încă, în față niște rebuturi, numai „bune” de dat pe mîna … salubrității.
Ce uită sau nu știu acești tineri avîntați, superficiali, frumoși și liberi? Avem, cred, fiecare dintre cei care înțeleg despre ce vorbesc un răspuns al nostru, lesne de dat și amar. Eu unul nu aș fi îndrăznit să gîndesc așa despre cei din generația părinților mei, fiindcă…
A cîta ruptură, a cîta formă de dezbinare (cu manipulările aferente cu tot), a cîta bucată dintr-o Românie sfîșiată e aici? Parcă Cioran a spus că „România este eşecul permanent”, dar o spunea… sperînd, nu dorindu-și să facă o premoniție. Cred că eșecul acela este desăvîrșit acum, chiar prin atitudinea asta a „generațiilor viitoare” și aș fi curios să aud răspunsul lor la întrebarea: „Dumneavoastră și generația dumneavoastră unde erați?”, peste vreo 20 de ani…

P.S. – copiez acest text (o voi mai face și cu altele) de pe… „feisbuc” aici din cauza senzației de futilitate și de vremelnicie pe care acesta mi-o lasă zi de zi.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Fratele nostru, pămîntul

Curg streşinile straşnic, a toamnă, dar vom uita şi anul acesta să strîngem apa de ploaie. E timpul cînd nu mai avem ce uda, vinul încă nu este vin şi lucrurile ne îndeamnă să procedăm astfel. Unii încă ne mai privim cu nostalgie sandalele care ne-au slujit cu îndărătnicie o vară întreagă, alţii nu… Ne bucurăm la gîndul că la liniştea cuptoarelor noastre pline de jar, la iarnă, ne von zvînta hainele ude de păcate şi vom urzi bucurii şi mai mari. Pentru sănătatea noastră, pentru sărăcia noastră uităm însă de acest obicei prinşi fiind de ale toamnei treburi, de bancnote albastre ori verzi.  insecticide, prafuri sunt prea puţine pentru bolile noastre de ani. Şi cîte generaţii vor mai trece aşteptînd la uşile vreunei farmacii sau cafenele? Pămîntul şi noi suntem la fel de însetaţi, dar nimeni nu stă să ne ude. Iar pronia cerească face şie ea ce poate, adică ne binecuvîntează business-ul, cu fast şi belşug. Doar gîndul nu ni-l luminează nimeni şi ne purtăm mai departe generalissima ignoranţă cu trufie, fără taxe, peste vămi. Din cînd în cînd se mai nasc şi mai mor poeţi cu alte veşminte decît cele de dinainte, cu plete şi insigne, dar cine stă să-i vadă? Comitete, societăţi, acţiuni ne creditează viaţa în valuri de hîrtie, sperînd într-o iertare. Dar pentru ce şi pentru cine? Copiii inventează alte jocuri şi alte vorbe, cu surle şi trompete, la scară mică aceeaşi timpurie boală. De-ar face şi ei greve, de la joacă, şi şi-ai alege boşii, le-am da crezare oare?
E toamnă şi ştergem care cum putem praful de peste toate, cu memoria înmuiată în apă de ploaie şi ştearsă apoi bine, în amurg, doar nu ne-o vedea nimeni. Ce ne va potoli gîtlejurile şi pîntecele înfometate şi cine va da înapoi toate astea gîndului? Cine ştie, poate fratele nostru, pămîntul…

27.09.1990

P.S. – Dintr-o pagină veche de jurnal… Dincolo de cele cîteva naivităţi pe care mi le privesc cu duioşie chiar, mă întreb: ce s-a schimbat de fapt?… Muzichia, da, e din vremea aia, ba chiar mai veche… un pic 😉

(Ne)aşteptări înţelese… pe o prispă

Întîmplarea a făcut ca nu de mult, la cîteva zile distanţă, să mă petrec, virtual, cu doi cunoscuţi scriitori pe care de mult, în epoca trecută i-am întîlnit la nişte întîmplări literare. Oricît de odioase erau vremurile alea, le-am mărturisit celor doi nostalgia pentru acele şezători literare şi nu fiindcă astăzi nu s-ar mai întîmpla aşa ceva ci fiindcă, paradoxal, libertatea trăită atunci (sau lipsa ei!) dădea sens unor aşteptări… Că erau aşteptări legate de nişte împliniri posibile atunci sau de o altfel de libertate ce avea sa vină contează mai puţin azi. Iar cei doi (nu le dezvălui numele din motive… subiective) mi-au dat de înţeles că ar consimţi nostalgiei mele.
Astăzi, la început de deceniu, am căutat prin media însemnări, ştiri, editoriale, interviuri poate… temperate, optimist-temperate sau pesimist-temperate, din care să întrevăd nişte aşteptări, alte asteptări pe măsura vremurilor: aşteptările unor oameni credibili şi cu cuvîntul „la ei”. Aş fi vrut, normal, ca acestea să fie rostite de nişte… lideri, deci să potenţeze reacţii, ecouri… O iluzie, desigur! Cred că realitatea noastră ţine de acum de… fatalitate: nu avem voci, nu avem mesaje, nu avem un proiect care să ne ducă undeva. Oriunde! Nu avem un drum cu toate cele legate de el: pavaje, borduri, giratorii, semafoare, indicatoare, agenţi de circulaţie… De aici şi pînă la deznădăjduita noastră lipsă de identitate, de speranţă, pînă la spaima abandonării, a unei… prispe e doar un pas. Posibil să par un nostalgic, dar la un moment dat aveam senzaţia că vom ieşi din şirul generaţiilor de sacrificiu sau că măcar acest sacrificiu ar avea un înţeles pentru cei ce vor veni după noi…

Căutarea mea s-a ales însă cu două citate de uz mai degrabă personal, cu două, Vai! constatări doar… Iată:
Dan Puric: „Noi nu numai că trăim o degenerare a întregului metabolism, dar trăim şi o dereglare. Sistemul nervos, din punct de vedere anatomic, din punct de vedere fiziologic, se îngrijeşte de reechilibrarea noastră întotdeauna. Când se întâmplă câte o traumă, sistemul nervos este cel responsabil să reorganizeze lucrurile. Toată lupta societăţilor totalitare sau a societăţilor de tip secularizat, care vin peste noi, este ca să atace sistemul nervos. Se cultivă neliniştea. Prin ştiri, prin actualităţi speciale care se ocupă de lucruri de medicină legală în public.(…) Adică, îl iei pe om şi îl oboseşti până îl termini. Şi atunci el dobândeşte o receptivitate morbidă la orice. Acum, poporului român poţi să-i spui orice. De asta sunt prolifice „ştirile” cum că în anul 2012 va fi cutremur.”
Şi Augustin Buzura: „Prin urmare, nu trebuie sa avem mari nedumeriri în legatura cu viitorul nostru atâta vreme cât nu vom învata sa spunem nu, cât ne vom teme de cei ce se dau ceea ce nu pot fi. În acest moment, nu derapajul economic este principalul pericol, ci derapajul moral, prostia care-si striga neîncetat victoria. România, asa cum a devenit ea la 1 Decembrie 1918, a fost facuta în timp, cu perseverenta, de catre barbati adevarati care au avut un mare Proiect. Acum, traim de azi pe azi, dispretuind Constitutia, legile de orice fel, acum traim fara reguli morale, fara principii religioase, suverana parând a fi mentalitatea tribala. Caci, încet, cu grija, toate institutiile statului au fost discreditate: parlament, guvern, justitie, biserica.”

În schimb, aud că prin Franţa şi Germania circulă şi fac vîlvă (nu doar virtual!) „manifeste” care, acolo fac ca sîngele să se iuţească, care vorbesc despre insurecţie, indignare, anti-sistem şi revoltă. Alte crize, alte moravuri, alte reguli şi aşteptări, alte libertăţi, alte reforme ale… statului, bineînţeles, acolo la ei, în Schengen! Altă lume, desigur!

Servus, Blogolume!
O meritată… pinguire, cît de curînd, deîndată ce ne mai dezmeticim şi… iarba anului nou începe să se iţească! 😉

Vremuri cu clopot. Vremuri cu Facebook…

Braşovul se pregăteşte să tragă clopotul din turn. Din turnul Casei Sfatului. După mai bine de 50 de ani de muţenie, aşa cum mai scriam şi aici (ceva mai inspirat) se mai întîmplă ceva, iată, în Braşov… O firavă, dar inspirată, încercare de revenire la cele ce ne aparţin, la cele normale… La acest cuvînt, devenit de lemn: normalitate. Clopotul o să bată de duminică, din jumătate în jumătate de oră, acompaniat de la cîteva sute de metri de cel ştiut, al Bisericii Negre. O recuperare pentru care mă bucur nespus dar nu mă iluzionez că ar putea aduce şi mai multe din vremurile acestui clopot. Bătrînul clopot nu va sparge liniştea sau moţăiala vreunui iscusit meşteşugar şi nici nu le va aminti de tabieturile burgheze unor negustori gata să tragă obloanele pentru o oră numai bună să-şi soarbă cafeluţele… Nu ştiu cîţi din noi vom auzi clar acest clopot, de duminică încolo. Cred mai curînd că el renaşte în aşteptarea generaţiei următoare de braşoveni relaxaţi… Pentru noi, cei de azi, el va exista, bănuiesc, cel mult ca pretext pentru ceremonii de amăgire a crizei, cu plan de marketing, şi asta de vreo două ori pe an… sau mai vîrtos în preajma cine ştie căror alegeri…
Astăzi nişte caleşti trase de cai au încercat betonul tare din jurul Pieţei Sfatului. Frumos l-au încercat… Aş vrea să cred şi că voi întîlni asemenea caleşti în fiecare zi, ca într-o mică Vienă… Aş îndrăzni însă prea mult să sper că toate astea nu se vor retrage cel mult într-un orăşel din… Facebook.
Apropo, m-a pus pe gînduri editorialul lui Răzvan Exarhu din Evz… şi, cu toate astea, iată, acum mă grăbesc şi eu să mai plantez cîteva roşii în iluzoria-mi, virtuala-mi fermă de 76785 de puncte…

Frunza de la pagina 233

Am aflat întîmplător că acum vreo două zile s-au făcut nouă ani de cînd a murit Ioan Alexandru. Ioan Alexandru a fost unul dintre cei cîţiva scriitori români a căror contemporaneitate m-a atins într-un fel sau altul. Prin cuvînt (mai ales) dar şi prin destinul şi statura lui culturală impunătoare. Apoi era statura morală, statura patriotică neaoşă de genul celor pe care, la un moment sau altul, se putea odihni, la adăpost, o ţară întreagă cu tot cu locuitorii ei cunoscători sau nu de existenţa Poetului.
Nu o dată m-am întrebat, inclusiv aici pe blog, într-un fel sau altul cum ar fi arătat România şi cum am fi fost noi dacă i-am fi avut aici pe Marin Sorescu, pe Nichita Stănescu, pe Marin Preda pe Anatol Baconski, D.R.Popescu, Alexandru Ivasiuc sau chiar Eugen Barbu? Dar cum ar fi fost ei? Nişte bătrîni uitaţi de lume, ignoraţi, şi trăind de pe o zi pe alta or nişte autorităţi de al căror cuvînt să se ţină seama?
Mă gîndesc că dintre toţi cei  la care mă refer, numiţi sau nu aici, mai sunt printre noi un Fănuş Neagu, Augustin Buzura, Ileana Mălănciou, Ana Blandiana sau Adrian Păunescu sau mai… tînărul Mircea Dinescu şi asta (vecinătatea acestor nume) îmi trezeşte gînduri contradictorii. Asta împreună cu faptul că mai sunt şi voci remarcabile şi incredibil de… tăcute şi de uitate ale generaţiilor culturale ulterioare…
Privind spre retragerea sau izolarea lor sau spre prezenţa lor departe de orizontul de aşteptare de la care am pornit şi foarte aproape de mocirla cotidiană, probabil că răspunsul este mai simplu decît pare…
Pînă una-alta mă voi întoarce la o „Toamnă” a lui Ioan Alexandru – la pagina 233 a „Imnelor Transilvaniei” am găsit ascunsă o frunză şi mi-am amintit că pe vremea asta, cîndva culegeam de pe jos şi ascundeam în cărţi, la anumite pagini, frunze. Desigur, semnul lor acolo trebuie să fi avut o anume semnificaţie iar regăsirea lor peste timp era menită să-mi producă o anume surpriză… Dar prea puţine astfel de frunze am mai găsit…

Ioan Alexandru

Toamnă

Roua e groasă mîine va bruma
Şi cucuvăile au dispărut cu toate
E toamnă, cerul s-a lăsat
Ca pîntecul femeii-nsărcinate.

Nu mai întreabă nimenea nimic
Toţi ştiu de-acuma drumul unde duce
Umbre prelungi coboară din făpturi
Şi rămîn singuri oamenii pe cruce

Izvorul se zbîrceşte în păduri
Şi vorbele se-nghesuie în gură
Ochiul se-ntoarce blînd spre Răsărit
Şi capu-nveşniceşte în aură

Clopotu-n turn se scutură de rod
Fructele mari de aur şi răscoapte
cad unduind din sat în univers
Şi se lipesc de soarele de noapte

Ce să-ţi spun fiul meu de-acum!
Ia steagul alb de pace şi solie
Şi pune-l scut şi poartă între noi
Să nu înnebunim de bucurie.

P.S – Vitas… fiindcă, parcă, nu l-am ascultat niciodată toamna. Cum nici pe alţii, dealtfel…

„Păi… pe vremea meaaa!…”

Ţin minte cum bunicii îmi vorbeau cu oarecare superioritate înţeleaptă cînd, în discuţie fiind probleme legate de unele neajunsuri puneau în frază „vremea lor”. „Eheheee… păi pe vremea mea nici nu se punea problema…” sau: „Păi… pe vremea foametei să fi văzut tu…”, etc. Iată că timpul se consumă şi ne consumă uluitor de repede (s-a şi dovedit că de fapt ziua nici nu mai are 24 de ore…) şi uneori îmi vine şi mie să zic: „Păi pe vremea meaaa… aşa ceva nu era cu putinţă…” sau alte formule la fel de dubioase. Chiar dacă trecutul nu îmi este atît de îndepărtat, recunosc că şi raniţa mea este plină de întîmplări şi obiecte care acum pot părea exotice. Unele îmi lipsesc, mi-e dor de ele, altele mi se par stupide. Sunt la mijloc poate nostalgii însă mă feresc să mă raportez la trecut. În fine…

Gîndurile astea mi-au fost activate de un articol de acum cîteva zile din „România liberă„: „Cum fac faţă crizei generaţiile României?„. Subiectul: „generaţiile de sacrificiu” mi se pare incitant şi am mai croşetat pe aici pe tema asta… Deşi răspund sumar acestei întrebări, sociologii provocaţi de RL la dezbatere trasează cîteva „parcele” privind felul de a vedea lucrurile al ultimelor patru generaţii trăitoare azi în România. Sunt tentat să fiu de acord măcar cu faptul că tinerii şi adolescenţii de azi vor fi cei mai loviţi, la nivel mental, de această criză în vreme ce noi ceilalţi vom suporta mult mai uşor şi acest episod fiindcă ne-am născut în vremuri de criză şi am trăit fel de fel de privaţiuni şi alte crize. Subiectul şi stările provocate de el nu ne sunt străine, suntem vacinaţi, căliţi.  Vom vedea în ce măsură adolescenţii despre care vorbesc vor ieşi şi mai căliţi din chestia pe care o trăiesc acum sau nu. La noi „ăştilalţi” este limpede însă: cînd vine cineva să ne vorbească de necazurile pricinuite de criza asta, avem antidotul şi… abordarea aceea superioară (normal, insuficientă, dar…): „Ehehee, ce spui tu acolo? Păi pe vremea mea, acum vreo douăjde ani, să fi văzut tu! Acu’ e mizilic!” 🙂