Un… emoticon

Firimituri, fărîmiţe mai suntem din ce am fi fost. Văd asta pe stradă: priviri pierdute, chipuri pămîntii, zîmbete-rînjet fără obraji, fără buze, fără ochi, cu nervi, cu deznădejdi, neînțelegeri, cu neîncredere, ură, frică, dureri, neiertări și singurătăți acerbe… Depresi(un)e generală aş zice. Și deja-vu, cu aceleași imagini de acum cîțiva ani. Spuneți-mi că mă înşel. Posibil să fie doar o stare. Sau mai curînd o astenie. Urmată de o amnezie. Și, pînă la urmă, e bine că e așa. Că uităm repede și că… trece repede. Ce scurtă și grăbită-i viața așa. O fi bine, o fi rău? Scurtă-i, bag de seamă chiar și moartea. Păi cum? Păi așa, în echilibru.

Acum ceva zile a murit un poet, mare poet. Emil Brumaru… Acum și mai puține zile a murit George Stanca, gazetar și rapidist… Nu de mult a murit Siminică, un clovn, cum nu de mult timp s-au dus, pe rînd, un fost președinte, un academician și-un fost senator și, mai aproape, un prieten, o prietenă, de aici de lîngă tine, de lîngă mine… Și? Le-a durat moartea mai mult de o zi, hai două – pe cîteva „pagini de ziar” și alte „pagini de socializare”? (Dar viața să le fi fost mai lungă decît moartea?…) Ați mai auzit sau zis ceva de ei? Nu. Ba, chiar am văzut că pe feisbuc  (acolo-n „universul” nostru singular) am devenit foarte pricepuți exersînd ferpare și ziceri de condoleanțe, pricepuți și neîntrecuți în a fi primii care ne facem… datoria și asta cît mai lacrimogen și compătimitor cu putință… Scurt, repede, și atît. Atît cît să inserezi un emoticon ori un like. Pînă a doua zi. Azi-ul buimac, azi bezmetic e deja mîine. Și-l vom fi uitat cu toate și toți ai lui. Și mîine, la fel… Și cu asta basta. Și-un emoticon.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Timpul întîmplărilor. Şi o coincidenţă

Anii trecuţi mă grăbeam să urez trecerea spre anul nou cu un „la mulţi ani de gînduri bune”. O făceam cu cîteva ore înaintea miezului nopţii sau cu cîteva minute înaintea acestuia… O făceam la adresa întregii lumi şi la adresa mea sau a alor mei. Gest comun, altruist, veţi zice, gest frumos, firesc. Parcă a fost ieri. Da, au trecut fulgerător de repede anii din urmă. Acum îmi dau seama că de fiecare dată m-am grăbit atunci la destupatul şampaniei, m-am grăbit cu toate. Şi care mi-au fost confirmările celor urate? Gîndesc că, cel mai probabil, graba aia a fost singura confirmare. Azi gestul acela al urărilor mi se pare, ca să zic aşa, şi mie… desuet. Şi cred că din cauza depersonalizării noastre şi a ipocriziei noastre. Îmi dau seama acum că „anul nou” nu e atît de altruist pe cît pare. În ciuda faptului că e un „an nou” al tuturor, ca o aniversare a unei dăţi de naştere a tuturor, defapt e a nimănui, atîta vreme cît urările au dispărut în neant imediat ce au fost rostite, atîta vreme cît nu mai suntem o comunitate, o societate care să-şi respecte regulile şi membrii. Cred acum că adevăratele urări de „la mulţi ani”, că adevăratul „an nou” ne sunt fiecăruia dintre noi, în mod real, cele ce ţin de datele noastre de stare civilă (de naştere, etc…) Cred că atunci suntem mai puţin grăbiţi şi un pic mai sinceri.
De aceea găsesc mai potrivit să încep anul şi nu să-l fi terminat pe cel vechi (cel căzut), fără promisiuni şi îndemnuri la adresa lumii din jur căreia prea puţin îi va păsa – ca şi pînă azi – de cele scandate de mine. Eu unul voi încerca mai departe – coincidenţă cu acest 1 ianuarie impersonal! – să fac în aşa fel încît să nu mai las ca lucrurile să treacă aşa de repede şi le-aş dori asta şi celor din jur. Cum aş vrea ca viaţa să redevină reală în ciuda celei virtuale, iar anul… comun să fie mai de trăit decît de privit, mai personal decît mediat sau mediatizat. Îmi doresc timpul întîmplărilor decît timpul… asistării la ceva ce nu se întîmplă de fapt. Îmi doresc un an de citit şi de scris, de comunicare, decît unul risipit prin mii de click-uri sau comentarii efemere, de circumstanţă. Un an al meu, egoist, fiindcă am învătat, iată, că un an „al nostru” egoist nu se poate, darămite altruist!

P.S. – Am găsit în o carte a lui Thierry de Montbrial („Acţiunea şi sistemul lumii”), apărută prin 2002, un gînd, o convingere ce păreau atunci măcar logice: „Nimic nu permite, de exemplu, să afirmăm că interconexiunea crescîndă a indivizilor prin Internet va provoca a la longue, o omogenizare suficientă pentru ca specia umană să nu mai constituie decît o singură comunitate identificabilă.” Oare nu am ajuns chiar aproape de acest punct, de uniformitate?

P.P.S – Apropo de anul „căzut”, poza din „capul” blogului ăstuia, cu acea calfă de zidar aruncăndu-se în hău de pe schelele Bisericii Negre, ca probă a unor mustrări de conştiinţă, sau a acelui fiu de meşter căzut printr-o tragică intîmplare (astea fiind variantele dintr-o legendă), tocmai acea cădere o sugera. Cred că acestui loc i s-ar cuveni ceva imagini mai… pozitive, nu?

Servus, Blogolume şi La mulţi ani!
Ce zici, te… bagi?! 😉

Ceasuri. Asemeni cuvintelor şi ninsorilor

Iarna asta mi-a sosit cu gri şi cu un frig greu. Senzaţia de „toate-s vechi şi spuse”, de lehamite şi hibernare nu mai lasă loc parcă nici măcar nervilor să răzbească pînă la mine. Disting de departe nişte zurgălăi prea grăbiţi şi inoportuni parcă, grăbiţi ca şi mine nu ştiu încotro, în slalom printre zile. Inoportuni ca şi mine tocmai faţă de jaloanele acestor zile. Asemeni sînt şi cuvintele smulse tot mai greu, asemeni şi ninsorile agasante …
Zilele trecute am intrat la un ceasornicar bătrîn din oraşul vechi. L-am vizitat în timpul anilor de cîteva ori. Îmi plăcea că în preţul aşteptării pentru schimbarea unei rotiţe sau a unei baterii ale cîte unui ceas îmi povestea despre ele, îmi spunea „cît fac” şi care sînt „cele ce merită”, prinzîndu-mi slăbiciunea pentru aceste minunăţii cu ace şi cadrane… I-am dus un ceas vechi, rusesc, cu greutate sentimentală, să vadă dacă îl poate urni… Mi-a zis să i-l las pentru cîteva zile. Nu avea chef de vorbă, aşa cum îl ştiam. Atunci am realizat că toate ceasurile care-l înconjurau îmi arătau ore diferite, fără nicio noimă. Nu m-am putut stăpîni să nu îl întreb de ce. M-a privit senin, dar obosit, şi mi-a zis: „Fiecare ceas are ora lui. Fiecare ceas şi-a pornit orele măsurînd ceva al lui. Ora mea nu mai are nicio importanţă. Nu vezi cum trece timpul fără să ne bage în seamă? La ce bun atunci? La ce să le mai stric eu ceasurilor rostul?”… Încerc încă să înţeleg. Ceva îmi scapă, cum ceva mă face să-i dau dreptate, cum ceva mă face să vreau ca Poljot-ul ăla vechi să nu se mai urnească…

Nichita Stănescu
Dreptul la timp

Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

Servus, Blogolume!
În ce fel vă mai măsuraţi, oare, voi, dragilor şi dragelor, timpul?: Onu, Carmen, Vania, Andi, Teo, Cristi, Ulise, Camelia, Gabriela, Mircea, Ana Maria, Gina, Cristian, Geo, Angela, Athe, Nea Costache, Manole, Cella, Gabi, Daurel, Rodica, Mirela, Karla, Geanina, Evergreen, Cati, Ion, Allia, Camelia, Dan, Aurora, Călin, Carina, Cristian, Bogdan, Dan, O tipă, Madi, Mihaela, Camelia
Toate cele bune!

Căutînd Dorul… Alb pe negru

Îi era dor de „ceva”, nu de „cineva”… A alergat acasă căutînd nişte rînduri, nişte cuvinte, pe care nu le citise dar le ştia „acolo”. Bănuia, ştia aproape, că astăzi le va găsi răsfoind doar, la întîmplare, o carte scoasă la întîmplare, cu ochii închişi, din raftul de sus al bibliotecii. Îi era dor de ele, aşa cum sunt,  scrise alb pe negru, de citit, de priceput şi nu de explicat.  Ştia că nu în fiecare zi poate avea o asemenea ocazie, mai ales că pierduse multe alte ocazii. Căutînd Dorul…

Părintele Dumitru Stăniloaie,
din „Reflecţii despre spiritualitatea poporului român”:

„Există trei elemente reprezentative pentru spiritualitatea românească, fără echivalenţă în cultura altor popoare: colinda, doina şi dorul.
Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezentă într-un fel propriu şi în grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite.
Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta.
Dorul e duioşia distanţei, frânată de meditaţie.
Dorul e mărturia comuniunii adânci, duioase şi lucide, în care trăieşte poporul român.

„Cântecul de dor şi jale” e cântat de român când e singur. Cântarea lui în cor e pentru spectacol, nu din pornirea spontană de a da glas dorului real.
Neamţul nu cântă când e singur. Pentru el, cântarea e un lucru organizat, un cor, o chestiune ritmic-estetică şi de distracţie. El cântă solo, în cor, pentru acelaşi efect armonic estetic. Rusul cântă şi singur, cântă şi în cor, cu toţi, sau solo. Când cântă în cor, cu toţi, sau solo, urmăreşte efectul armoniei şi al puterii care depăşeşte persoana. Căci solo-ul lui e depersonalizat prin încadrarea precisă în ordinea armoniei. Grecul şi reprezentanţii popoarelor mediteraneene cântă când sunt singuri, dar cântecele acestea n-au în ele nostalgia dureroasă a dorului, ci sunt prea declamatorice ca să exprime acea nostalgie.
În cor, românul nu cântă solo, ci cântă cu toţii, dar într-un mod că se aude vocea fiecăruia fără să se piardă armonia. Românii cântă pe rând, când cântă împreună, dar nu solo, adică acompaniat de cor. Cântă împreună pentru bucuria de a fi împreună, fără să se piardă într-o armonie impersonală. Umanul e mai mult decât armonia impersonală. Sau cântă pe rând pentru a se remarca fiecare, modulând fiecare într-un chip propriu o cântare comună. Românul e personal în cântecul dorului şi în cântecul executat în comun, sau pe rând, dar persoana este legată de celelalte persoane.
Dorul românesc stă în legătură cu personalismul comunitar al poporului nostru, şi poate cu al popoarelor din Estul şi Sud-estul Europei, părtaşe la aceeaşi spiritualitate traco şi slavo-bizantină.”

„Îmi eşti necesar mie nu pentru a te face subordonatul meu şi slujitorul meu, ci pentru a-mi fi tu mie centrul meu de preocupare şi de slujire. Îmi eşti necesar pentru a înlocui grija de mine cu grija de tine, pentru a te pune în locul eu-lui meu.”… mai spunea Dumitru Stăniloaie, născut într-un noiembrie, acum o sută şi ceva de ani, în „comitatul Braşov”. Născut şi niciodată… „murit”…  Atît.