Vine o vreme

Vine o vreme cînd întorci iarba, soarele, norii, căldura ca pe o cămaşă şi-ţi dai seama că asta ţi-e de ajuns. Când nebunia lumii (oamenilor tăi, nu de aiurea!) e-un ghem de hîrtie scris/nescris pe care-l arunci la coş. Şi cînd grozăvia timpului se obişnuişte cu sine în tine. Atunci pragurilor de dor le urmează pragurile de linişte. Începi să le zăreşti, să le numeri şi să te obişnuieşti, aşa cum se obişnuieşte orbul cu întunericul.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De faptul poeziei

geamătul ierbii traversează
şinele de fier ale frigului,
la fel cum durerea de piatră izbeşte
punctul albiilor ridicat de peşti,
la fel cum piatra, chiar ea, îşi potoleşte setea
din umbra pulpelor tale căzute pe cuibul de vrăbii
omorîte de sunet, de faptul poeziei
greu de purtat ca sîmburele alb
ce-mparte lumea-n două ca un vierme căldura.

Fără. Împrimăvărare

Ce faci cînd ultimul anestezic e pe terminate? Când a ieșit din producție și toate flacoanele orașului-s goale? Ce mai storci pentru câteva picături? Poate pervazul ferestrei şi geamătul luminii, poate manuscrisele mucegăite, poate genunchii, poate șuruburile cârjelor de lemn? Toate se termină: gîndurile, cuvintele, uitările, lenea, lămîile, somnul, nopţile, ceaiul, diminețile. Și atunci o iei de la capăt cu ce rămîne verde, fără anestezice, fără numărătoarea inversă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Nervozităţi

Trîntesc, bufnesc, dau spasmodic cu tocul în parchet, le scapără negură, par a reproşa dimineţii că a venit şi soarelui că nu are umbrelă. Cînd au ceva de spus silabisesc greaţa, cînd au ceva de explicat ridică monumente durerii de cap. Tot universul pare să le atîrne pe umeri şi vor să arate din mersul pieziş şi preocupat că-l duc precum eroii neînţeleşi şi necompătimiţi. Nu ştiu cum se suportă-n pielea lor sau poate-mi pasă atît cît le pasă şi lor de pielea mea, dar cu ce sunt eu dator să le înghit, să le respir smogul greu, zbierat, mormăit, şoptit, rînjit? Indivizii ăştia ar trebui internaţi într-o colonie solară şi să li se administreze la fiece oră injecţii cu clorofilă. Desigur, vei spune că trebuie îngrijiţi şi trataţi cu îngăduinţă, cu o blîndeţe prevăzătoare. Cum mai e însă cînd constaţi, pînă la refuz, că pietonalele, pieţele, autobuzele, halele sunt pline de umbrele lor afectate, de paşii lor tîrşîind suferinţele pămîntului? Sau atunci cînd stresul le este dublat şi de doze consistente de nesimţire sfidătoare, atemporală, ce mai spui? Probabil vei gândi că tu eşti ăla defect, că percepţiile-ţi sunt prea „sensibiloase”, dacă nu de-a dreptul paranoice, că ţi se pare, că poate-n oglindă eşti aidoma sau, şi mai şi, foarte maliţios, neînţelegîndu-le durerea! Una peste alta, nu ştiu cum e prin alte părţi, dar străzile Mioriţei ar trebui scoase la soare, aerisite, prea le plouă şi le tună-n cap şi-n fiecare piatră, cam nitam-nisam, cam dubios şi suspect, suficient însă cît să molipsească toată lumea cu deşertăciune. Hai, fraţilor, mai daţi-o naibii de treabă, mai trageţi nişte cer curat în piept, îmbrăţişaţi-vă sinele, liniştiţi-vă timpul, răsfoindu-vă secundele, deschideţi-vă porii şi pupilele, nu-i ăla negru chiar atât de negru! Zic şi eu, acum, ca și altă dată, o stare altfel, de aici, din iarbă!…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – După cum se vede, pe aici au răsărit nişte poezii, mai toate vechi. Le-am importat din al doilea genunchi al lumii şi s-au răspîndit alandala, care pe unde-au găsit timpi şi locuri libere. Adică, în loc să las apele despărţite le-am adunat.

Tăietorilor flămînzi de aripi

Ia-ţi un timp şi aşează-te pe marginea şanţului, aprinde-ţi o ţigară fără filtru şi uită-te la pietriş, la firele de iarbă ieşite din asfalt. Prelung. Sau rezervă-ţi o masă şi-o umbrelă pe Corso şi lasă aburul cafelei să împrăştie ziua.
Nu simţi că inima-ţi atîrnă ca un bolovan în piept şi stă să crape, furîndu-le orelor timpul? Nu vezi că oamenii-s scurți, că uită, că se folosesc de vorbe și de gînduri ca de frînghii, păpușari ai păpușilor de cîrpă?… Îți pasă?
Lasă-te sclav soarelui, mulţumescului, privirilor, zîmbetelor, deschide-ţi geanta şi lasă cuvintele să cadă pe asfalt. Dă-i tihnă textului să se desfacă și să se rotunjească rotund.
Nu vezi c-a mai trecut un sfert şi că numărătoarea e inversă? Aşa că ia un tren, oarecare, fără bilet, ia-ți o cușetă plină de perne, spre niciunde. Lasă-ţi pantofii la intrarea în parc şi umblă cu picioarele goale și șterge șotronul cu talpa. Urcă pieptiş pînă-n buza prăpastiei, acolo unde era derdeluşul copilăriei şi priveşte în jos, de unde vine tentația zborului. Întinde-te în iarba crudă şi agaţă-ţi ochii de vîrfurile brazilor în ciuda gravitaţiei. Lasă-te-mbrăţişat de îmbrăţişările nepermise, de ispititorii genunchi neştiuţi, în ciuda regulilor slute. Lasă să-ţi mai crească o aripă şi sfidează-i cu ea pe tăietorii flămînzi de aripi. Uită şi uită-te, netrăieşte-i şi trăieşte-te! Lasă-te trăit de necunoscutele fierbinți ploi ale clipei.
Inima-ţi atîrnă, încă, de gât ca un bolovan uscat agăţat de-un ştreang. Cui îi pasă de toate astea? Cui îi pasă de paharu-ţi de apă e plin sau gol sau că-i ultimul? Cine-ar fi ipocritul să-ţi ceară socoteală? Pune-ţi armura clipei îndrăgostite şi stropeşte-o cu vin şi cu parfum de liliac!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Şi… CATCHY! 😉

Hai să mai şi trăim, zic! Aşchii

Hai să ne vedem de viaţă, zic!… Prea ne-am suspendat, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, de aţele intereselor altora. Prea ne-am rupt în paişpe, aşchii, aşchii… Prea ne-am lăsat captivi în ură de au ajuns pînă şi copiii să nu-şi mai vorbească şi să nu se mai joace-n faţa blocului… Să respirăm, să ne tragem sufletul, oricum e limpede că pînă-n toamnă războiul (şi nunta şi parastasul!) lor vor fi la fel de încrîncenate, pînă ce lucrurile vor intra în făgaşul lor „natural”, istoriceşte şi româneşte vorbind, potrivit… tradiţiilor. Ca să nu mai fim dezamăgiţi ar trebui mai înainte însă să nu ne mai lăsăm dezamăgiţi. O lecţie din trecut, pentru viitor, nu pentru acum…

Şi hai să ne vedem de viaţă, zic! E august deja şi trec pe lîngă noi pînă şi morţii! Să ne luăm munţii şi marea-n piept. Să ne scoatem poeziile şi muzicile de la naftalină. Să ne învăţăm copiii cu iarba. Să ne punem pălăriile de paie, să ne luăm cămăşile şi fustele înflorate şi să fluierăm pe-nserat pe Corso. Luaţi-vă şi spadele şi armurile şi lăncile că-i rost de cîte-un cavaleresc duel pe Cetate. Puneţi-vă clipa-ntr-o poză şi răspîndiţi-o-n lume să o ia la vale că-i vorba să se tot ducă. Spargeţi cîte-un pepene cu pumnu’, cît mai e. Luaţi-vă sania de iarbă, udaţi-o cu rouă şi daţi o tură prin copilărie. Luaţi-vă luna plină la subţioară să vă îngîne-un cîntec de leagăn. Concediaţi-vă codurile galbene, angajaţi-vă o paparudă şi demisionaţi din insomnie. Trageţi de funie zmeul de ploaie să ne ude tălpile. Apoi legaţi-l de cumpăna fîntînii voastre. Scoateţi butelca de vin din pivniţă şi puneţi-v-o pe frunte să vă aburească arşiţele. Vorbiţi-vă de sunteţi nevorbiţi! Plîngeţi de sunteţi neplînşi! Iubiţi-vă de sunteţi neiubiţi! Lăsaţi Roma veche să se trezească-n voi, aşa cum zicea îndestulatul cu cuvinte Fănuş! Cu cuvintele fără şir ale lui Sorescu! Şi mai puneţi naibii şi cîte-o virgulă-ntre subiect şi predicat! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Mic dejun în iarbă. Alt gînd către femei

Nude (Radiohead) from Steve Dales on Vimeo.

Privind acest clip superb (Nude – Radiohead, al lui Steve Dales), nuditatea frumoasă, chiar dacă nu de inocenţa celei rubensiene sau matissiene, mă duce azi cu gîndul la dispariţia intimităţii. Intimitatea în faţa oglinzii, nuditatea gîndurilor, singurătatea nopţilor albe chiar, departe de a fi fost vreodată confortabile (mai curînd sunt angoasante, ştiu) făceau posibilă, cred, statornicia individului cu sine însuşi. Intimitatea îţi conferă un loc al tău: locul în care citeşti o carte, locul în care scrii, locul în care îţi bei cafeaua, locul în care iubeşti, locul în care adormi şi în care mori. Intimitatea îţi conferă şi dreptul la libertatea acestor gesturi. Sunt tentat însă să pun totul la trecut. Cîte dintre aceste locuri şi gesturi ne mai aparţin astăzi? Iluzia lor, da, există…
Astăzi exhibiţionismul interdependenţelor şi conexiunilor fără limită la care ne supunem într-o globalizare a relaţiilor noastre (volatile prin definiţie) tind să ni se înscrie în genom. Bineînţeles că nu avem cum să ne opunem, bineînţeles că voinţa nu ne mai e de folos, asistăm doar la transformarea rapidă şi o trecem indiferenţi la „fapt divers”. Pînă şi nuditatea şi „intimitatea” acestui tablou, „Mic dejun în iarbă”, al lui Manet, cîndva scandaloasă, mi se pare acum blîndă şi poetică în faţa… pornografiei cotidiene care ni se iţeşte din toate ungherele şi legăturile. Asta-mi e senzaţia azi, cum altfel, decît în… grabă şi aproximativă!

Tot de intimitatea şi tot de nuditatea „noastră” ar trebui astăzi să ne ţină gîndurile şi gesturile „faţă de” femeie. Faţă de „femeia” iubită, urîtă, schimonosită, dorită, visată, alungată, biciuită, umilită, adulată, cîntată, înşelată, ucisă, alintată, împovărată, indiferentă… O facem (şi o spun, în fraza asta, în numele bărbaţilor)? Avem acest confort, acest drept, aşa cum spuneam mai sus? Sau avem doar senzaţia, impresia că o facem? Unde ni-s consistenţele? Unde ni-i iarba de la acel… mic dejun?

Eduard Manet - Petit Dejeuner sur l'herb, 1863
Eduard Manet - Petit Dejeuner sur l'herb, 1863

P.S. – Am găsit azi un text frumos „Femeile”, al lui Marius Tucă (chiar, cine-i mai simte lipsa Autorului „în evul lui neica-nimeni?”): „Femeile (ca un joc de cuvinte si de viata). Femeile…” O, da!

P.P.S. – Mulţumesc Doamnelor de la @CATCHY, pentru diafana inspiraţie dinspre care a pornit (şi unde i-a fost permis Locul şi a fost găzduit, aproape exclusiv 😉 ) acest post al optului de martie, cu toată devălmăşia şi lipsa lui de primăvară!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Îl aşteptau de multişor la o carafă cu vin…

Fănuş Neagu (Foto: Karina Knapeck / Jurnalul Naţional)
Fănuş Neagu (Foto: Karina Knapeck / Jurnalul Naţional)

Aş fi vrut să îl ştiu aici pe Fănuş Neagu. Într-o lume nebună, pustie de frumoşii nebuni şi de iubiri aş fi vrut să îl mai ştiu… acolo, mai departe… Pîndeam să-i aflu o vorbă de duh, să-i citesc un interviu în Jurnal sau să-l aud vorbind despre ultimul meci din sezon sau despre infirmierele care-i stăteau pe aproape la spital. S-a grăbit însă să plece, sastisit… Nu şi-a luat nici măcar umbrela acum cind ameninţă ploile de mai cu parfum de liliac. Nu a mai aşteptat nici măcar finala Cupei. A văzut el o zare, pe care o pîndea de mult ca pe o nălucă cu fustele sumeţite pînă-n şoldurile rotunde asemeni unor jumătăţi de lună şi a plecat să o prindă. Ne-a salutat, ne-a zîmbit a lehamite şi s-a dus după dropiile lui Istrati, alergîndu-le pînă-n buza Dunării, înainte de Brăila, dincolo de nisipuri… S-a dus, fiindcă era sătul de adulmecările hienelor, de nesimţirea proştilor, de îngîmfarea cefelor groase. Şi fiindcă prea se încăpăţînase şi obosise să ne tot îmbuneze şi să ne înveţe să trăim frumos în cuvinte româneşti, în vreme ce de-alde Nichita, Preda, Sorescu, Alexandru, Barbu, Băieşu, Hagiu, Micu, Păunescu, Ivănescu, Stancu, Bogza sau Labiş îl aşteptau de multişor sub un tei la o carafă aburindă cu tămîioasă… S-a dus. Aş fi vrut să-l mai ştiu aici să-mi facă plînsul cailor mai uşor şi gustul ierbii şi al strugurilor mai dulce…
Iartă-ne, Maestre, îmbunează-te şi dă-ne voie să ne fie dor, măcar de azi încolo, şi de tine!…

Servus Blogolume!
Toate cele bune!…

Livia şi Nelu… Primenire

Din cînd în cînd îmi… „despovărez” biblioteca de greutăţi, de fapt mut cărţile dintr-un raft în altul, le mai schimb… centrul de greutate, ca să zic aşa.  Răsfoiesc, şterg de praf cîte un volum şi îl pun la adăpost în alt loc. În urma unei asemenea operaţiuni se schimbă şi arhitectura stivei de cărţi de la capătul patului meu… Primenirea asta, ritual poate, îmi oferă astfel un refugiu de… lux, pentru o vreme… (În treacăt fie vorba, în timpul acestei operaţiuni, am auzit şi vorbă lemnoasă a lui Boc care, invita din şantierul Bibliotecii Naţionale, tinerii de pe terase să vină spre cărţi, şi am zîmbit amar privind la realitate, la soarta cărţilor, a scriitorilor şi a tinerilor în acest context).
Printre cărţile astea am găsit un roman de doar o sută de pagini, apărut prin 1968, „Dejunul pe iarbă”, al mult regretatului Sorin Titel – primul său roman cred – şi am început să-l răsfoiesc… Am regăsit acolo scriitura de un lirism dureros, fraza vie şi imaginile de o plastică palpabilă, aproape contondentă, ale lui Sorin Titel, cum am regăsit personaje fără nume (o ea şi un el, atât), bîntuite de spleen într-o lume inconsistentă, fără semnificaţii… Şi asta doar din cîteva fraze, cu siguranţă o invitaţie la a mă întoarce şi la „Clipa cea repede” şi la „Femeie, iată fiul tău”… În sfîrşit… cărţile cu frumuseţea, cu popasul şi neliniştile lor, cu ocazia pe care ne-o oferă, aceea a „departelui” de lumea dezlănţuită… – am mai scris despre astea, despre mirabilul Sorin Titel şi poate voi mai scrie…
Dar în toată această răsfoire am găsit, pe ultima pagină a cărţii, cea albă dinaintea ultimei coperţi, o însemnare… Aceasta:
„Dragă Livia,
Am fost pe la tine. Sînt f. necăjit. Am fost la Sibiu dar n-am aranjat nimic. Astăzi mai încerc ceva în Braşov. Dacă nu găsesc nimic voi pleca la M. Ciuc. Şi tare n-aş vrea. D-zeu ştie ce se va mai întîmpla şi cu mine. Sînt atît de necăjit că nu mai ştiu realmente ce să fac.
Te sărut şi iartă-mi deranjul
Nelu”

Nu ştiu dacă nu cumva comit cel puţin o impoliteţe devoalînd aceste rînduri acum, după vreo 40 de ani probabil… Nu cunosc (cred!) personajele din spatele acestor rînduri scrise cu creionul şi nici drama sau, poate, fericitul deznodămînt al acelui drum despre care scria semnatarul – şi care, iată, erau „la fel” şi atunci! – însă ele chiar m-au atins. Şi tare aş vrea să le aflu! Livia şi Nelu mi-au devenit deodată foarte familiari, foarte apropiaţi, foarte… vecini, dacă nu amici, după ce atîta vreme au stat ascunşi acolo-n raftul bibliotecii mele parcă acordând o neaşteptată identitate celor două personaje ale dejunului pe iarbă… Apoi, mă întreb, cine mai lasă astăzi o scrisoare, un asemenea bileţel (altceva decît o banală dedicaţie!), cuiva pe-o carte?…

Servus, Blogolume!
Daurel a completat fişa clinică a verii pe cale să se ducă… Cella întîmpină toamna, dar nu numai pe ea, cu fast, ca pe un ecou… La leapşa despre cărţi răspunde şi Onu, relaxat:) Gabriela scrie despre un anume fel al… frecatului de mentă 😉 … La… Orfiv găsesc, plăcut surprins, culori, varietăţi, condimente… Cati, da, iată că ne putem întâlni şi fără ţîrr, fără link, făr buzz! 😉 Este uimitor cum am „reuşit” să ne depersonalizăm, să ne tocim simţurile, siguranţa, telepatia, flerul… Acum o sută de ani erau oameni, mulţi, care nu vorbeau toată viaţa la telefon (fix, cu manivelă!), în schimb da, îşi scriau multe scrisori şi trăiau liniştit ;)… Un alt zvon de toamnă desluşesc la Camelia. Pretext frumos pentru ceva nostalgii, pentru o seamă de senzaţii, drumuri, aşteptări şi alte începuturi… cu sau fără sfîrşit.  Andi mă dumireşte cu privire la „nişte” spaime permanente. Petalelor din om… versuri într-un… ochi de mură! Andrei îmi spune cum cursa continuă, spre acelaşi finish incert… E încă vară!, pare să strige Mirela. Da, evident, aşa vreau şi eu să cred în ciuda simptomelor 😉 Despre… redevenirea posibilă aflu de la Celestine… Îl regăsesc pe Teo la butoane şi mă bucur mult! Nişte… deceuri provocatoare la… sinceritate găsesc la Rodica. Cîţi le-am răspunde?  Cum se fezandează o raţă şi ce treabă are asta cu peţitul citesc la Vania şi aştept… nunta! 😉 Călătorii cu… dileme la Mihai 😉 Semne dinspre poarta a două lumi găsesc la CarmenGina ne-ndeamnă spre o fereastră deschisă. O… presimţire într-o notă de rîsu-plînsu aproape… macabră descopăr la Alexandru. Ana mă îndeamnă să încerc să aleg dintre foarte multe… îngheţate. Pe ritm de rock! 😉

Toate bune!

P.S. – Muzichia, ca şi cărţile…

Baza Budila. Hohotul interior

Câţiva kilometri, din care vreo şase nenorociţi mai ales pentru pivoţi sau amortizoare (dar fac şi ei parte din… brand! 🙂 )… Din Budila (expresul de Budila al lui Muşina nu ştiu dacă mai circulă! 😉 ) la dreapta se face un drum spre Valea Morii şi acolo în fundu’ văii – la ceva minute de mers după pierderea oricărui semnal telefonic – într-una din vâlcelele de pe marginea pîrîului Brădet ne-am găsit ascunzătoarea. Sălbăticia curată de la marginea oraşului, de la marginea firului subţire de stres şi interminabile poliţe de plătit… 🙂 Departe de telefoane, e-mailuri, ştiri aiuritoare despre imbecili cu şezuturile dospind în fotolii moi (care, oricum mă lasă tot mai indiferent) departe de lume… Departe de toţi şi de toate este de dorit azi să îţi instalezi „baza” alături de cîţiva prieteni de nădejde. O zi şi o noapte în felul ăsta pot fi o reţetă nimerită pentru oricine s-ar plînge de plictis sau lipsa chefului de viaţă, ba chiar şi pentru cei diagnosticaţi cu alte probleme de supravieţuire… minore. Ba chiar, zic eu în cunoştinţă de cauză 😉 pentru cei în criză de identitate de factură existenţială sau… estetică.
Liniştea desăvîrşită amorsată un pic de corul greierilor şi al altor nenumărate insecte, limpezimea tăioasă şi rece a pîrîului (de care prin nescrisa lege a bazei e obligatoriu să te laşi acoperit din cap pînă-n picioare de măcar trei ori pe zi!), noaptea incredibil de curată spartă doar de mii de stele care par să-ţi cadă în spate, focul înalt de tabără şi zicerile lui tîrzii, pămîntul tare aplicat coastelor, coloanei, muşchilor, genunchilor, sternului, nevrozate, timp de o noapte întreagă,  şi apoi roua ierbii, ca un cearşeaf ud bandajîndu-ţi tălpile goale dimineaţa şi mirabilele descoperiri prin ochii şi îmbrăţişarea copilului… toate astea mie îmi dovedesc acum inutilitatea cuvintelor, ba chiar şi a gîndurilor!
Mi-am promis că voi căuta asemenea locuri dimpreună cu locuirea lor alături de ai mei şi de o seamă de prieteni veniţi, fără îndoială, doar cu poveştile lor, cât mai des cu putinţă.
Şi mă voi întoarce de acolo, la fel ca acum, zîmbind sau chiar cu un mare hohot de rîs interior. Pentru toţi şi toate!… 🙂

Această prezentare necesită JavaScript.


Budila-Express
(fragmente)

Cei care m-au iubit au murit înainte de vreme,
Cei care m-au înţeles
Au fost loviţi pe la spate şi înmormîntaţi în grabă, cei
Care mi-au tras la xerox programul genetic au înnebunit
Şi-şi plimbă în soarele amiezii
Privirea tumefiată, creierul mirosind a cloroform.
(…)
Şi noi am curtat inaccesibile băştinaşe
Cu basmale roz şi mirosind a Transpirantz, şi noi
Am vorbit la nesfîrşit şi am ascultat la nesfîrşit, şi noi
Am consolta văduve triste şi neînţelese soţii, şi noi am mîncat
Pe colţul meselor roşii sandvişuri cu salam,
Cu pui pane, cu brînză, cu omletă, şi noi
Am violat Legea jucînd
Cărţi, bînd ţuică şi rom, şi noi am călcat în picioare
Principiul invizibil al demnităţii de sine.
(…)
Şi noi am visat în cîmpul cu iarbă, pînă ce
Vacile ne-au înghiţit, mestecat, defecat, şi noi
Am ascultat cimpoiul şi glasul castrat
Al lui Titir răsunînd pe scenele locale, şi noi
Ne-am întors vii şi teferi seară de seară
În Budila-Express.

Budila-Express! Budila-Express! Budila-Express!
Şi noi am ştiut, şi noi am iubit,
Şi noi am avut şi-am putut, am scris şi-am citit!
Budila-Express, garnitură cu bou-vagoane,
Garnitură dublată, uneori, garnitură bondoacă,
Iute şi verde-murdară printre grămezile de cartofi
Putrezind pe cîmpuri, pe lîngă peroanele
Pline de cioburi şi capace de bere,
Budila-Express ruginind nevăzut
Precum tinereţea, la încheieturi.
(…)
d) „OK” am zis
Şi am îmbătrînit.

(Alexandru Muşina, din „Antologia poeziei generaţiei ’80)

Servus, Blogolume!

Vă mulţumim, dragilor şi dragelor de… prieteni! :  Dan, Georgiana, Karla, Lia, Daurel, Ervin, Manole, Cella, Teo, Zamfir, Bogdan, Gina, Athe, Ion, Onu, Cornelius, Mircea, Ramona, Orry, Rodica, Lilick, Inu, Mirela, Mădălina, Oana, Forevergreen, Gabi, Anamaria
Şi ştiţi de ce: pentru cea mai frumoasă zi!

Sensul ierbii… Împrejurimi

Această prezentare necesită JavaScript.

Şi au fost nişte zile de… verde.  Verde exploziv, năucindu-mi retina. Primul verde adevărat de anul ăsta. Verde cu oxigen şi puţină linişte. Şi iarba. Da, am ascultat-o. Nu a fost uşor dar am găsit locul în care s-o găsesc şi să se lase ascultată. Şi au fost nişte zile de oxigen şi de joacă. Nu din belşug ci cît să le simt gustul. Verdelui, ierbii, oxigenului… La Cheile Râşnovei, într-un loc ascuns ştiut de mine de mult…
Înainte de ziua verde a mai fost, preţ de cîteva ore, o încercare. Un soi de izlaz larg, prăfuit, fără umbră. Sufocant, aglomerat, fumegînd, sfîrîind… Locuinţe lacustre, tiribombe, petece de apă, înghesuială, grătare… Circ, bărci, bănci răsturnate, vată pe băţ, popi… Scînduri, beţe înfipte-n pămînt, corturi, văruite în culori imposibile…Neterminate, toate în arşiţă… „Natura-parc”, lângă Chichiş, cel mai întins parc de distracţii din România. Poate va fi cîndva… Pînă atunci… bîlci… (În fotografii am încercat să scot… ceva să răsfeţe ochiul…)

Şi acolo, în petecul de oxigen i-am (re)citit ierbii dintr-o carte mereu nouă şi surprinzătoare pentru mine, la fel ca acum mai mulţi ani: „Citadela” lui Saint-Exupéry. Şi i-am citit ierbii de acolo aşa:
„Îţi împărtăşesc acelaşi secret. Întreg trecutul tău nu este decît o naştere, asemenea, pînă astăzi, evenimentelor imperiului. Iar dacă regreţi ceva, eşti tot atît de absurd ca acela care regretă că nu s-a născut în altă epocă, sau că, fiind înalt, nu e scund, sau că nu trăieşte în alt loc, şi care ar afla în visurile sale absurde izvorul deznădejdii lui de fiecare clipă. Nebun acela care strînge din dinţi împotriva trecutului, care e ireversibil, bloc de granit. Primeşte această zi aşa cum îţi e dată, în loc să lupţi cu ireparabilul. Ireparabilul nu are înţeles, căci e comun oricărui trecut. şi cum nu există scop atins, ciclu închis sau epocă încheiată, decît pentru istoricii care au inventat aceste diviziuni, cum ai putea regreta ceea ce au inventat aceste diviziuni, cum ai putea regreta ceea ce nu s-a împlinit şi nu se va împlini niciodată – căci sensul tuturor lucrurilor nu stă în proviziile pe care le strîng şi consumă sedentarii, ci în căldura transformării, a mersului sau a dorinţei? Iar cel care a fost bătut şi-şi revine sub călcîiul învingătorului e mai victorios în ochii mei decît cel care se bucură de victoria de ieri ca un sedentar de proviziile sale, îndreptîndu-se deja spre moarte.”

Servus, Blogolume!

Dana m-a învăţat paşii… mărunţi. Bucurii. Respiraţie!
Brush… m-a îndemnat la un soi de revoltă… Şi nu o dată înţeleg citindu-i documentatele istorii muzicale că nu este suficient să ştii ci să şi… simţi!
Alt răgaz, la Anca, cu o… „comedie de proporţii”…
La Vania e prea cald pentru luna mai… Greu să mai desluşeşti… sensul vieţii! 😉

Relaxarea unui cuvîntător. În iarbă

Mai sunt cîteva zile şi o să mă aşez pe iarba crudă. În parc sau aiurea. Poate o să reuşesc chiar să o ascult cum creşte sau dacă nu cumva nu are ceva să-mi transmită. Probabil o să iau şi o panoramă a norilor, felie cu felie, ore întregi… Spunea cîndva o poetesă că am fi un popor vegetal… Încep să înţeleg de ce zicea asta. Erau alte vremuri, veţi zice. Nu, nu erau altele. Pe iarbă… În iarbă… Leac pentru septicemii, pentru prea-mulţii bolnavi din jur. Autovidanjare… cum găseam să scriu mai de mult.  Leac împotriva tot mai crizatei crizei şi a crizaţilor ei, datorii pământului!. Doar nu o-ţi crede că o să citesc Ghidul de relaxare al necuvîntătoarelor din ogrăzi şi ferme al lui Boc, cu toate cele 100.000 de euro cît cică face!? Dacă ar fi început măcar cu un ghid de relaxare al cuvîntătoarelor aş mai fi zis… aproape aş fi fost convins de bunele intenţii, de grija aleşilor portocalii… Da’ aşa?! Ah da, şi o să-l caut pe Hugo Chàvez Frìas pe Twitter. Pare mai sincer, mai disperat (cînd o să-i găsesc şi pe Băsescu şi pe de-alde Boc „prin reţele” va fi clar, ne-am dus pe copcă!) şi oricum mult mai distractiv! 😉

Servus, Blogolume!

Rodica pune cea mai frumoasă şi imposibilă întrebare a zilei
Irina face contrabandă cu draperii… Cuvintele se pictează ciudat de frumos acolo la ea
Călin dă o fugă pînă-n China! Doi (pa)şi pînă acolo. Chinezii o ştiu!… 😉
Andi mă face să cred că Hera are o întâlnire cu… Mica Sirenă! 😉