Un Centenar ratat

„Vom avea de sărbătorit în acest an câteva date de aur. În sunetul festivităților, cel mai semnificativ semnal sonor pe care îl putem da ar fi un minut de tăcere (…) pentru ca România mea să devină România noastră”, spune într-un document strategic, de Stat…
Și tăcere a rămas… Și o sumă de inițiative și momente particulare izolate – unele doar de marketing. Și sunetul festivităților! Steaguri, cîteva, artificii, fanfară!  Atît.
Un Centenar ratat… Dar, în definitiv, de ce să fi avut noi, România, un Centenar real, asumat cu un adevărat sens al cuvîntului,  ca semn că am mai avea o identitate?…
Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Poetu’ nostru. Cireşe

L-am întîlnit acum vreo două săptămîni, pe nea Costică, poetul. De altfel cred că toate întîlnirile noastre au fost cam la fel: întîmplătoare, pe stradă, pe lîngă piaţă, pe nu ştiu ce holuri. Nu ne-au legat prea multe. Mă „urmărea de mult”, după cum mi-o spunea de fiecare dată cu simpatie. Ne „ştiam” din felurite conjuncturi trecute şi din ceva conexiuni ale drumurilor bătrînilor – şi el fiind cam de vîrsta lor, trecut de 60. Nici nu ştiu de ce scriu despre el aceste cîteva rînduri, poate numai pentru a-mi mai dezmorţi scrisul pe ceva ce pare a fi un subiect…
Nea Costică mi-a părut mereu un tip trist şi rătăcit în ciuda alurii lui boeme şi detaşate. Ca poet nu a depăşit niciodată mediocritatea şi proletcultismul, faza concursurilor locale, însă a reuşit ca prin cele vreo 18 plachete scoase la edituri obscure să-şi ridice un mic monument de „celebritate” din care să privească superior, olimpian, peste urbe. Meseria asta de poet l-a şi salvat în oarecare măsură, i-a alimentat o viaţă întreagă iluzia existenţei, i-a atenuat ratările, depresiile. Nu ştiu să fi avut vreo ocupaţie definită. Fusese funcţionar într-o fabrică din oraş. Nu ştiu nici să fi avut familie sau parcă are un fiu totuşi şi era divorţat de vreo cinşpe ani şi cam părăsit de ai lui. Membru al unei societăţi locale, provinciale, a scriitorilor, din cele în care şezătorile anonime se ţin la cîrciumă şi unde „asociaţii” îşi vînd unul altuia cîte o recenzie „glorioasă” pe un ţap de bere, nea Costică nu lipsea din fierberea „culturală” a tîrgului.
L-am întîlnit acum vreo două săptămîni, la ieşirea din piaţă, cum spuneam. M-a strigat pe numele mare, cu o voce autoritară de bard, altfel nici nu l-aş fi zărit. Vroia să îmi ceară o ţigară… Învăluit într-un abur de rom ieftin, deşi la o oră matinală, îmi flutura o pungă de un leu prin faţa ochilor: „Hehehe… uite mă, ia un pumn de cireşe mă, că-s primele de anu’ ăsta!” Micul, bătrînul, obscurul, tristul poet avea, firesc, excesele lui de generozitate. Vroia să-mi plătească ţigara cu un pumn de cireşe. Am făcut apoi cîţiva paşi pe parcursul cărora starea i s-a schimbat brusc, devenise sumbru, confesiv, neaşteptat de sincer. „Măi băiatule… Am prins o pensie, mă descurc, am publicat nişte cărţi, mă ştie lumea… Ce mi-aş mai putea dori?”, îmi zise, dar parcă vorbea singur pentru el. „Auzi tu… urmă mai departe, eu n-am făcut nimic, nu prea înţeleg ce se întîmplă în jur… Sunt singur. Singur cuc, măi băiatule… Eu n-am prea avut loc în viaţa asta a mea… Ai de grijă”. Parcă se simţea obligat să îmi spună un secret şi să mă avertizeze. Devenise pămîntiu de trist, faţa-i trăda asta în chip flagrant. Parcă prevestea ceva, un plan radical pe cale să fie declarat. La capătul aleii de despărţire, cînd să-l salut mi-a strigat iar, însă repunîndu-şi masca zîmbitoare a stăpînirii de sine: „Auzi, hai vineri la societate. Lansează doi băieţi noi ceva, îi botezăm! Hehehe! Hai mă şi tu, mai vezi şi tu lumea! Uite eu o să aduc nişte kile de cireşe! Îţi ţin loc lîngă mine! Neapărat! Viii?!…”  „Nu ştiu, nea Costică nu ştiu, vedem! La revedere!…” Nu cred că mi-a auzit salutul.
Acum  două zile mă întîlnesc cu o cunoştinţă comună. „Ce mai faci, ce mai zici?”, îi spun… „Băi să-ţi zic una. Îl ştii pe tristu’ ăla? Poetu’ ălă muncitoresc, comunistu ăla, Costel şi nu ştiu cum?!” „Da, zic… Ce-i cu el?”. „Să-ţi zic fază! M-a pus naiba să mă duc la şedinţa lor de comitet, la aiureala aia de adunare de poeţi beţi şi rataţi…” „Aşa şi?…” „Mă… s-a lăsat cu masă, cu băute, au prins şi ei o pomană, o sponsorizare de la cineva…  Ştii cum se întîmplă.” „Şi?” „Să vezi fază… ăsta, Costel, s-a băgat la două blide, că cică ţinuse un loc lîngă el pentru unu’, nu ştiu cine, şi ospătaru’ i le-a tot umplut şi atîta a turnat în el, de la friptane pîn’ la băutură, cît pentru doi, că a dat ortu’ popii acolo, mă, pe loc! A horcăit şi a căzut cu mecla-n farfuria cu ciorbă! Şi nici nu s-a băgat de seamă! Toţi credeam că-i doar beat. Doar tîrziu s-a sesizat cineva că murise. Zi şi tu ce fază! Aş zice c-a murit fericit poetu’ nostru, fomistu’, hă hă hă! Nu? Tare nu, cu poeţii ăştia?! Toţi e la fel! Hă hă hă!”
„Mda…”,  am apucat să zic…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Avem un an. Nou. Cum îl folosim?

Avem, iată, la-ndemînă un an nou şi o inflaţie de „instrucţiuni de folosire” ale acestuia, venite pe toate canalele posibile şi imposibile, de la numerologi, astrologi, analişti, stilişti, editorialişti, prezentatori de ştiri, comentatori de ocazie, politicieni sau gospodine înzestrate cu datu-n bobi. Media ni le dă, ni le pune şi-n desagă, breaking-news-uri să ne-ajungă, aşa că avem de unde alege. Înţelegători, ne facem c-am băgat la cap, că ne luăm notiţie şi toată lumea e împăcată. Ne-am făcut, iată, datoria, toţi „pupat Piaţa Endependenţi”! Vorbim, nu-i aşa, pînă aici despre un atît de inflamat (in)conştient colectiv cam rupt de realitate.
Fiindcă realitatea-i buba! Aici, fiecare dintre noi ştim ce ne dorim şi „la cumpăna dintre ani„, cum se zice, cu altruismul din dotare, echipat în frac sau rochie de seară, le dorim şi celor din jur pe măsură, la fel cum ne dorim şi nouă: binele din micile noastre banalităţi casnice.
Avem, aşadar, şi-i firesc, două, sau trei, planuri separate în care ne proiectăm „noul an” garnisit însă mereu, cu metehnele celor vechi. Cel al realităţilor „de la televizor” şi, mai nou, din „comunicarea virtuală”, cel intim, personal şi cel colectiv care, se zbate să răzbată printre primele două.

Ei bine, întrebarea ce… se pune e cum rezolvăm „cestiunea” asta, a „anului nou mai bun” al neamului, ocolind ridicolul pompos şi iluziile penibile, asezonîndu-ne la realitate? Adică, ce avem de n-avem şi ce putem (ce putinţă şi voinţă avem?!) ca să rezolvăm problema? Un posibil şi lesnicios răspuns ar putea veni, hăt de departe, de la Feuerbach care zicea că „Epoca prezentă preferă semnul faţă de lucrul semnificat, copia faţă de original, imaginaţia faţă de realitate, aparenţa faţă de esenţă fiindcă acum numai iluzia este sacră, iar adevărul este laic.”  Fiindcă, dacă vrem un an mai bun, bine-ar fi ca la… „cumpăna dintre ani”, spre 2014, să dovedim că ne-am făcut, în sfîrşit, minime iluzii pentru minime deziluzii.
Ei bine, n-avem o ordine constituţională bine legată la şireturi, n-avem un stat care să-şi fi definit limpede statutul şi drepturile şi obligaţiile faţă de cetăţeni, avem un preşedinte căzut în ilegitimitate şi-un rege sacrificat, n-avem o economie, n-avem o putere şi o opoziţie sănătoase, n-avem imagine, avem sărăcie şi nevoi şi neputinţă şi hoţie şi mai ales n-avem un scop, n-avem o ţintă, o definiţie a noastră, un plan, un proiect de ţară. Avem, în schimb, orice… altceva şi mai ales o republică într-o infinită tranziţie spre niciunde, o criză nesfîrşită şi o lungă şi grea reformă care e gata-gata să se împlinească-n firescul sfîrşit al lungii şi grelei suferinţe…
Aşadar, ni se dă un an, instrucţiunile de utilizare şi ştim, iată, de acum ce avem de făcut! Şi-l mai avem şi pe Caragiale cu anul lui trecut. Şi… Doamne-ajută sau, după caz, Doamne Fereşte!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune şi La mulţi ani! 🙂

„Ciocu’ mic, că acu’ suntem noi la putere!”

O madamă, doamna „Ciocu’ mic”, al cărei nume chiar că nu contează, a fost, după chipul şi asemănarea-i, chipul şi asemănarea fostei puteri portocalii. E drept, cucoana şi-a pierdut mandatu’ prin 2008, da’ monumentala-i strigătură s-a lipit de PDL mai cu… succesuri decît brandu’ ţaţei Nuţi de Ţara Românească. De atunci, nu ştiu cum s-a făcut, dar la nivelul percepţiilor mele, ori de cîte ori se produceau aroganţele şi sfidările unora ca de-alde Macovei, Anastase, Boc, Igaş, Pogea, Videanu, Udrea, Blejnar, Berceanu, Ritzi, Baconschi, Ghe. Ştefan, Flutur, Olteanu, TRU, Ungureanu şi cu Neamţu etc. precum şi ale puiuţilor lor locali, vedeam şi auzeam isteria umflată în sine a acelui: „Ciocu mic!”
Sunt încredinţat că unora stridenţele astea, aerul puturos, stătut, de cameră de bolnav, neaerisită de mai bine de opt ani, le plăceau şi ar fi vrut să le mai adulmece măcar încă vreo cîţiva ani. Văd chiar că hăhăitele păcănele marinăreşti ale prim-preşedintelui de partid şi de stat li se păreau unora dovezi de înaltă înţelepciune şi competenţă tinzând spre genialitate! De bună seamă, eu şi respectivii facem parte din nişte Românii diferite, ţări pe care, eu unul, din această parte le-am privit şi le-am descris de cînd mă ştiu cu pixul în mînă. Ce vreau să spun e că, pînă la urmă, după atîta amar de vreme, mi se pare firesc ca alternanţa la putere şi ciclurile electorale să-şi arate efectele. Adică, mi se pare sănătos ca, din cînd în cînd, să deschizi fereastra şi să aeriseşti camera.

De bună seamă că fac parte din acei vreo 40% din românii care şi-au spus cuvîntul prin vot (procent al celor care contează, nu al celor ce au preferat să-şi anuleze identitatea politică prin ne(re)prezentare) şi al celor care azi se declară satisfăcuţi că au făcut-o. Era cazul să se schimbe cursul întru legitimitate şi un pic de încredere. Recunosc, nu mă aşteptam la un asemenea scor. Oricît aş fi vrut, instinctiv, subiectiv desigur, să-i văd pe coji de nucă pe toţi aceşti ipochimeni nu aş fi bănuit că voi asista la o umilinţă de asemenea dimensiuni, bună de trecut în cărţile de istorie. Ştiu că se voiau intraţi în istorie, dar nu la acest capitol! Ba chiar e o grozăvie cînd mă gîndesc că fosta putere oranj a cîştigat un singur colegiu şi, dacă redistribuirile nu ar mai fi fost posibile, USL-ul ar fi populat într-un nevereosimil 95% Parlamentul! Azi PDL-ul, cu PPPS-ul în frunte, are de cules ce a semănat (să mai amintesc oare de cei 7,4 milioane de români şi de referendumul lor?!) sub prelata acestui defunct ARD (Alianţa Redistribuiţilor, vorba unui post tv) amintindu-mi de sărmanul repausat PNŢcd!

În rest, nu-mi fac iluzii şi nu mă dezic de scepticism. Îmi place aerul curat însă şi aştept să văd cum se vor trata vanităţile unora dintre cei de mai sus şi ale slugilor lor – poate inclusiv cu procuratura aşa cum a fost mersul unor… lucruri. Cât despre ieşirile vremelnicului prim-preşedintele de partid şi de stat, îi doresc (dar!…) mintea rumânului cea de pe urmă şi cît mai… fructuoase vizite de lucru (sau de plăcere, după caz!) departe de surprinzătoarele plaiuri ale Mioriţei! Apoi, sper şi chiar mă tem, să nu aud pe nimeni din chiriaşii noii puteri spunînd: „Ciocu’ mic, la ei, nu la noi, că suntem la putere acuma!”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Un decembrie de pus sub obroc. Alegeţi-vă-ţi!

Aş face un exerciţiu de imaginaţie duminicală. Ce va fi cu România peste două săptămîni, după alegeri? România lui Ion, Gheorghe, România lui Vasile. Nu, nu România iluzoriu-publicitară a lui… Andrei! Eu văd că principala miză a acestor alegeri este cea personală a candidaţilor care vor să se pună la adăpost sau să-şi perpetueze traiul liniştit şi interesele aferente pentru încă patru ani. Apoi e miza „conştientului colectiv”, aceea a punerii pe coji de nucă a regimului băsist. Fapt care ar aduce un singur beneficiu perceptibil: ar face atmosfera ceva mai respirabilă, ar aduce o brumă de legitimitate aleşilor, ar fi o supapă pentru „m-am săturat de ăştia”. Atât. Nici aceste alegeri (prin actorii lor, candidaţi şi electorat) nu ne obosesc măcar cu o virgulă din nu ştiu ce program economic sau din vreo proiecţie privind încotro cu ţara asta. La aşa aşteptări, la aşa superficialitate şi dezinteres (şablonard spus, ştiu!), aşa ofertă. Din matricea noastră politică fundamentală, cu „fiecare popor îşi are conducătorii pe care-i merită”, n-avem cum ieşi, e clar!
Nu am văzut campanie electorală mai searbădă. De parcă nici n-ar fi. Este limpede prin asta că interpreţii scenetei nu au de ce să se întrebuinţeze mai mult: rezultatele se cunosc. Sunt de admirat naivii romantici care se aşteaptă la altceva decît atît.

Ce va fi după 9 decembrie? Aş pune în discuţie cîteva variabile – sau combinaţiile lor:
1. Prim-Preşedintele de Partid şi de Stat va desemna un premier potrivit „interesului naţional”. Interesul său naţional, desigur, chiar provenit din rîndul USL! Dacă acesta nu poate aduna voturile majorităţii pentru investitură, în 60 de zile PPPS-ul va face o nouă propunere şi mă îndoiesc că proaspeţii parlamentari îşi vor juca mandatele la ruleta anticipatelor! Aici, lucrurile vor rămîne „cum s-a stabilit” şi cu „‘om mai vedea”!
2. Prin jocul validării, al contestaţiilor şi al „fraudei”, potenţat de CCR şi de fraţii din UE, vom intra într-o criză politică care va bagateliza din nou scorul votului. Cu suspendarea PPPS-ului pe masă, România se va afunda într-un tablou al haosului, guvernată fiind pe mai departe de provizorat şi de o… „ocultă” nelegitimă, abonată, oricum, la toate butoanele şi resursele. Scenariul se va opri tot cu nişte anticipate, după vreo cîteva luni bune de bălăcăreli.
3. Alegerile vor fi câştigate de USL, premierul va fi cel… dezirat (Ponta) iar locatarul de la Cotroceni va asista „liniştit” la guvernarea noii majorităţi pînă ce (într-un termen previzibil de timp!) primul ministru îşi va rupe gîtul pentru ca PPPS-ul să-şi facă jocurile prin aranjarea altei majorităţi şi desemnarea altui premier (deja-vu!).
4. USL-ul va reuşi să-şi impună premierul şi va purcede, din a doua zi, la schimbarea Constituţiei, demiterea PPPS-ului şi organizarea anticipatelor prezidenţiale. Totul în tranşee şi fum şi într-un orizont determinat.
5. USL-ul şi PPPS-ul vor „coabita”, cu luptele intestine de rigoare obişnuite, pînă la obştescul sfîrşit al mandatului chiriaşului Cotrocenilor, adică în 2014.
Aveţi alte variante? Aş fi curios să mi-le supuneţi atenţiei.

După părerea mea, prin forţa lucrurilor, fiecare din aceste… scenete exclude a priori şi fatalmente interesul alegătorilor pe ale căror voturi „se bat” azi catindaţii. În toate aceste variante guvernarea (bună) va fi un amănunt nesemnificativ lăsat la ş.a.! Ce dacă suntem încredinţaţi cât se poate de limpede şi de rece că ne aşteaptă culmea-culmilor recesiunii, că urmează o apocalipsă economică pe lîngă care criza din ultimii ani a fost blîndă glumă? Asta, cu presupusele urmări dramatice pentru muritorii de rînd pe care unii îi şi văd schelălăind în chinuri pe caldarîm. Chestia asta e un amănunt nesemnificativ pe Dîmboviţa şi nu are treabă cu votul şi cu firescul serviciu public ulterior. Votul din 9 decembrie 2012 nu va fi decît o extensie a paradigmei începute şi asumate din 12 decembrie 2004 şi continuate în 6 decembrie 2009. În 2004 ne-am pus soarta în paranteze pentru zece ani şi mai bine. Restul sunt discuţii sau, după caz, iluzii.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Nu sunt superstiţios, dar parcă a treia oară „de decembrie” e prea mult! Aş schimba ceva în calendarul alegerilor noastre: le-aş duce mai la vară! Aş pune acest decembre sub obroc, la gura sobei! 😉

Braţ la braţ cu Dante!

După tot ce văd şi ce aud aş zice că de ieri România e o ţară care, urmare unui cataclism, a rămas fără şapte milioane de locuitori. A venit, aşa din senin, o bombă (atomică sau de alt fel) şi ne-a ras de pe faţa pămîntului, urmînd ca ceilalţi să vină şi să ne îngroape. Aşa se vede ţara asta şi din… prispă şi din avion.
Autorii referendumului (recte USL-ul) se căinează: că pe listele electorale au fost chiar morţi, că o fi şi-o păţi cu cvorumul ăla impus de 50%+1, că n-au apucat să numere, că hunii au pîrjolit totul în cale, etc.,etc… „Victima” referendumului face din nou şi ea ce ştie mai bine, hăhăie pe înfundate (să nu mai bată la ochi!) şi se arată – el şi aderenţii de la geamlîc- în faţa sfidaţilor drept marele, înţeleptul, legitimul , reformatorul, memorabilul şi onorabilul şef al statului.
Bun. Ăsta-i peisajul. Uităm, cred, însă cîteva lucruri. Noi suntem în cauză, nu suntem o ficţiune! Noi (eu, tu, el, ei!) am făcut şi facem posibilă această aritmetică bezmetică. E, repet, ca în fotbal! Pînă la urmă am luat bătaie cu 3-0 (pe drept, pe nedrept dar ăsta-i scorul!) şi acum ne tăvălim de durere ţipînd că ne-au furat cu arbitrii şi cerşim o judecată a nu ştiu cărui tribunal „imparţial”! Murim cu dreptatea de gît, cum se zice!
Dacă această încă romantică şi entuziastă USL dădea dovadă de profesionalism şi realism politic şi nu făcea cîteva greşeli capitale, adică dacă nu-i renăştea din cenuşa pierzaniei pe Băsescu şi pe ai lui prin însăşi precipitarea referendumului şi dacă nu-i tremurau brăcinarii la prima uitătură piezişă a stăpînilor de la Bruxelles, altfel stăteam acum de vorbă. Dacă aveau măcar caracterul şi sîngele să spună nu în faţa Înaltei Porţi, acum dormeau ceva mai liniştiţi! Mai mult, poate se mai alegeau şi ei cu un dram de stimă în plus, şi cu ceva procente electorale consolidate la… puşculiţă. Dacă unii dintre noi (doar-doar cîţiva încă peste admirabilii şapte milioane şi ceva!) nu stăteam cu burta la soare, la mici şi la bere pînă în al doişpelea ceas, altfel stăteam acum de vorbă. Dacă organele îşi făceau treaba şi punea ordine în liste separînd măcar vii de morţi, dacă statistica făcea ordine în… statistici şi le comunica din vreme, altfel stăteam de vorbă acum! (Deşi am vaga impresie că şi din interesul politic al… părţilor aşa se şi dorea să arate unele listele electorale  – tacit, de comun acord, uşor manipulabile!)
Şapte milioane şi ceva de români se simt frustraţi, trădaţi, se simt trimişi în exil şi aproape îngropaţi! Pe bună dreptate! Dar, pe ici pe colo, totul seamănă cu un blat ordinar al politichiei faţă cu amărîtele noastre realităţi, sau măcar cu o indolenţă puturoasă a unora. Ceilalţi, „boicotanţii” şi absenţii inconştienţi (oricum muţi, fără voce şi fără dreptul de mai cuvînta de acum!) aplaudă bezmetici în altă iluzie, a unei victorii fără trofeu şi fără beneficii.
Una peste alta, rămîne ce… rămîne: colonizaţi la propriu (terenuri, fabrici si uzine!) ne-am lăsat iată uşor colonizate pînă şi minţile! La aşa popor, aşa „conducători”, se zice. Unii zic că ne-ar mai putea scoate de aici o… „a treia cale” sau o „a treia forţă”, „curată”. Nu o văd însă decît în eseuri şi nu cred că se va naşte dincolo de generaţia curentă. Cum mai spuneam, pînă în noiembrie cel puţin vom rămîne pe un teren de luptă trist în care ţara va fi jucată-n picioare sub ochii noştri hipnotizaţi şi deliranţi (asta-mi aminteşte de viţeii de la poarta nouă!) Şi cum se întîmplă firesc, din stîrvul încins de căldură se vor îngrăşa din plin extremele de toate culorile, partide de televizor sau de alte însemne dar, şi (mai ales!), disperarea unora dintre noi, încă suficient de idealişti într-atît încît să-l acopere cu flori!

Update:Aflăm, potrivit Institutului Naţional de Statistică, că suntem, în urma recensămîntului din 2011, 19.042.936 de români! Din care 16.527.971 suntem români votanţi. Aşadar, cvorumul este de 8.429.265 de români! Practic, cvorum atins, preşedintele Băsescu demis! Asta spune acum PSD-ul iar Curtea Constituţională va trebui să decidă  ce înseamnă cei 51% din populaţie! În ciuda unor evidenţe cred că această CC va hotărî cum s-a… stabilit. Sfidarea, minciuna, hoţiile vor circula mai departe libere pe stradă, braţ la braţ cu Dante şi cu speranţele lui! Nu-i bai, nu-i prima şi nici ultima oară şi… „ce e val ca valu’ trece!”  De ce doar acum aflăm însă aceste date, în al treisprezecelea ceas, de ce ele nu au fost oficializate ca bază de calcul a referendumului?!  De ce-mi pare aici o altă insultă, la adresa mea cel puţin, sau o altă indolenţă crasă?!
Nu văd de ce şi cu ce toate astea ar schimba cu prea multe starea-mi actuală, nervii şi cele povestite de mine mai sus! Părerea mea!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Muzichia are legătură numai cu prispa şi avionu’!

P.P.S. – Prin grija Gabrielei, căreia îi mulţumesc, puteţi găsi acest text şi aici: Power&Politics World

Nu vă mai obosiţi!

Nu vă mai obosiţi! Nu cred în campaniile electorale şi niciun afiş, banner sau postare stupidă nu mă convinge acum cu cine şi pentru ce să votez. Zice-se că suntem în „tumultul” campaniei electorale. Zice-se, fiindcă eu unul nu văz nimic. Nu ştiu cum or fi alţii şi cum o fi în alte sate da’ aici, prin Braşov, e un haloimas, o lipsă de fantezie dezarmantă, ca să nu mai vorbesc despre „proiecte credibile” şi despre oameni care să îşi aibă ideile şi cuvintele la ei… Asta e, ăştia sunt, ăştia defilează şi n-am eu nicio calitate de a cere altceva, în postura mea, nu-i aşa?, de şezător ipocrit pe margine sau poate de… cetăţean turmentat.
Poate că unii concetăţeni, mai cu seamă cei nedumeriţi au încă nevoie de această campanie electorală care să le risipească albeaţa de pe ochi, eu unul chiar nu văd utilitatea şi decontul… democratic necesare acestei întreprinderi. În schimb, ştiu cîteva lucruri – cu titlul de naive năzuinţe…
Mi-aş fi dorit ca viitorul „sclipitor” al urbei şi al cîtorva generaţii de acum încolo să nu fi fost amanetat pentru a fi plătit din greu cu dobînzi nesimţite de către „alegătorii” de bună credinţă. Aş fi vrut să văd alte „realizări” decît acestea cu sclipici pe care oricine le poate face pe credit. Aş fi vrut să nu fiu furat pentru ca nişte „băieţi deştepţi” să-mi scuipe seminţe-n cap, de trei ori pe zi, din elicopterele proprietate personală! Aş fi vrut să ştiu că nu voi fi fost prostit în faţă că dînşii au grijă de stabilitatea, siguranţa, sănătatea şi viitorul cetăţenesc al subsemnatului sau copiilor lui… În fine, aş fi vrut să văd că le pasă că din urbea asta a mai rămas doar o umbră a ceea ce a fost, că oraşul ăsta e şomer la speranţă şi trăitor din „ajutoare sociale” şi un El Dorrado al şmecheraşilor şi fitzelor de Dorobanţi sau al celor asimiliaţi acestui „standard”. Nu-mi fac iluzii că năravurile, promisiunile (a se citi minciunile) si „realizărili” au fost, sunt şi vor fi după chipul, asemănarea, competenţa, performanţele, interesele şi ipocrizia „lor”. Ici, colo, cîteva mesh-uri, cîteva afişe din care dînşii mă privesc de la înălţime, zîmbitori, încrezători, stăpîni pe ei. În poze, dau bine, da’ nu ştiu de ce eu unul nu prea le înţeleg limba, chit că le este simplă şi pe alocuri stîlcită. Cum nu ştiu nici de ce nu-i prea cunosc sau nu-i recunosc şi nu ştiu de pe ce stradă să-i iau! Aşa că, zău, nu vă mai obosiţi, nu-mi mai înfundaţi cutia poştală cu hîrtii, ştiu prea bine ce-mi rămîne de votat.
Iar postacilor de toate culorile, declaraţi sau nu deontologi, cu toate că le cunosc şi înţeleg „altruismul” şi eforturile „dezinteresate” şi le doresc să se regăsească peste un timp exact acolo unde vor, în vreo mică… simbrie pe la primărie sau aiurea, le cer doar puţină decenţă şi să-mi respecte insignifianta intimitate (a se citi lehamite!) aşa cum eu, umil cetăţean şi cititor, încerc să le trec cu vederea ridicolele „producţii”, cu aferenta jenă de… jena lor!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Bun acest 2012 al celor de la Vama!

Un marş funebru şi-o gură de aer

Votul de neîncredere, moţiunea de cenzură împotriva unui simulacru de guvern, nu au fost numai cele formale petrecute între actorii de pe scena parlamentului, cît mai ales rezultatul neîncrederii românilor în marea lor majoritate. Mizeria, ipocrizia, hoţia, dispreţul, diletantismul instalate în doze care au atins insuportabilul, de şapte ani încoace, au făcut din ţara asta şi din viaţa românilor un coşmar (dacă nu un marş funebru, fără a fi o metaforă asta pentru mulţi!). Acum, într-un tîrziu, s-a produs un fapt normal, o parte a „ciumei” portocalii – lipsită de orice suport! – a fost vînturată şi scoasă pe uşa din dos fiindcă nu se mai putea altfel. Au primit exact ce au semănat peste măsură cu trufie şi indiferenţă, sub pretextul „crizei”, faţă de realitatea sumbră a celor mulţi. Trebuia să se fi întîmplat asta de mult, dincolo de toate calculele electorale şi de oportunitate politică, fiindcă votul de neîncredere al străzii este cel care, în mod firesc, contează în orice stat care îşi zice democratic. Pesemne lucrurile acum s-au copt…

Cum, după desfăşurarea evenimentelor (şi trădărilor), nu se putea altfel decît ca USL-ul să îşi asume la modul serios formarea guvernului Victor Ponta (plecînd de la premisa că va fi şi investit în parlament!). Că asta este sau nu o ieşire convenabilă pentru Băsescu şi PDL, că era de dorit un „guvern de servici” „apolitic”, astea sunt calcule care au fost depăşite tocmai de mersul precipitat al întîmplărilor. La fel, cum de dorit ar fi fost – dacă timpul şi „procedurile” le-ar permite – alegerile anticipate şi suspendarea preşedintelui pentru definitiva salubrizare a tot ce a mai rămas portocaliu în politica şi administraţia românească (cealaltă „parte”, adică!).

Entuziasmul acestui moment este sănătos. E normal ca într-o „mare” românească infectată pînă la puroi în anii ăştia să prindă bine o undă de bucurie, o undă de mai multă speranţă. Aceste zile ne-au adus un pic de oxigen, dar să nu ne iluzionăm. Poate fi începutul cîştigării încrederii sau poate fi începutul sfîrşitului ei, fiindcă despre asta e vorba, despre nevoia ca de aer de încredere. Dacă USL-ul îşi va juca acum inteligent şansa, dacă va pune dreptul la locul lui, dacă va pedepsi ce trebuie pedepsit printr-o firească vidanjare, dacă va fi onest, dacă va vorbi cinstit cu amărîţii, dacă va recunoaşte că aşteptările sunt foarte mari şi va dovedi că nu este parte din acel convenabil, complice şi neruşinat „tot” – „o apă şi-un pămînt”, îşi va cîştiga pariul în faţa românilor. Dacă nu, căderea de la înălţimea frumosului cal alb îi va arunca în acelaşi loc în care zac deja muribunzi „ceilalţi” care rînjeau şi aplaudau acum nişte ani la vorba „Un fleac, i-am ciuruit!”.

Dobîndirea încrederii, păstrarea credibilităţii, rezistenţa în faţa tentaţiilor demagogice şi materiale imediate precum şi în faţa jocurilor şi manipulărilor prezidenţiale, în condiţiile unei presupuse „coabitări” împotriva naturii de încă doi ani, sunt mult mai dificile decît par în aceste momente de euforie. Speranţa e frumoasă, atîta vreme cît nu face loc zîmbetului hîd al deziluziei… Sper ca presimţirile mele, pe care nu le rostesc acum, să nu mi se confirme peste un timp, cînd o cădea frunza…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Iluziile de cafenea şi ciulinii de Dîmboviţa

Găsesc inspirat articolul lui Horaţiu Pepine „E posibilă şi utilă o politică înnoită radical?”, cum la fel de interesantă este şi o opinie privind a ceea ce a fost şi ce a mai rămas din Piaţa din iarnă… Eu unul, dincolo de entuziasmul romantic de moment al acelui „se poate!” am privit cu destul scepticism „mişcările revoluţionare” sau „occidentale”, mai mult sau mai puţin aşezate ideologic, apărute ca ciupercile după ploaie după momentele de emoţie dîmboviţeană publică sau politică. Dincolo de a fi nişte şezători (în covîrşitoare măsură „online”!) pe marginea unor manifeste mai mult sau mai puţin inspirate, aceste mişcări nu depăşesc nici măcar îndrăzneala ieşirii din cafenea, dar să mai ajungă la tribunal?! Avem noi românii marele, geneticul talent al încremenirii în proiect şi al „colocviului de prispă” care nu are cum să ţină de „activism” (în bună măsură voluntar). Cei care aşteaptă „un ceva nou” promiţător şi eventual sosit pe cai albi (că e partid, că e „catindat”) uită că un astfel de proiect are nevoie de cîteva ingrediente obligatorii: bani, interes şi „munca de partid”. Apoi o Românie preponderent rurală în mentalităţi şi cunoştinţe, cu o mare majoritate a românilor dependenţi de ajutoarele „de la stat” va rămîne încă multă vreme oarbă şi surdă la orice „revoluţie intelectuală” sau chiar „a bunului simţ”. Cred că, din păcate, se iluzionează toţi aceia care speră că vor intra în doi timpi şi trei mişcări pe scena „mare” a politicii mioritice… mici, inspiraţi sau însoţiţi de te miri ce chipuri imberbe „garnisite” cu doctorate pe Sena şi Tamisa şi de platforme cosmopolite de salon. Adecvarea la realităţile, paraginile şi ciulinii noştri este prima condiţie la care trebuie să răspundă cei mînaţi de dorinţa de a le face „bine” cetăţii şi cetăţenilor azi. Iar asta nu se prea poate decît în şi prin partidele „noastre” bine înfipte în teritoriu, aşa cum sunt ele: prăfuite, deformate doctrinar, pervertite de aceleaşi interese de gaşcă, populate mai mult decît pestriţ. Că acestora le vor creşte apoi „aripioare” mai… lustruite sau li se vor alipi apendice meşteşugite „independent” (de genul PPDD sau UNPR) asta e altă poveste care nu schimbă cu nimic lucrurile. Avem, pînă la urmă, nu-i aşa, politica pe care o merităm. Chestie care ţine de mult de fapt divers şi spulberă pînă şi cele mai frumoase manipulări ori iluzii de cafenea…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Pe-un colţ de bancă din piaţa populară

O scrisoare… pierdută! Bănuiesc că o mînă de români (şi mai ales colaboraţioniştii – intelectualii sau simplii lui postaci fanatici!) se întrebă acum: „Oare ce pregăteşte Preşedintele? Ce as are în mînecă? Ce lovitură pregăteşte Băsescu?”… Cred că mai sunt destui aceia care chiar sunt convinşi că „geniul” politic al preşedintelui există, că acesta este un „animal politic feroce”, că acesta trăieşte drama sacrificiului de sine pe altarul naţiei… Pînă la urmă însă cel mai dureros e să le refuzi acestora iluzia şi credinţa. Să trăiască în iluzia lor, aşadar!
Traian Băsescu, „preşedintele nostru”  prin această nouă scenă a „bileţelului” şi a celor „cinci minute”, e departe de a fi dat o lovitură „de maestru”, cum probabil jinduia. Nu a oferit proba supremă de „onoare”, ci doar una nouă şi răsuflată de… „combinageală” – cu toate circumstanţele atenuante şi minimalizante, pamfletar vorbind!, pe care gentil i le acordăm.  Părerea mea!  Pînă nu de mult, ce-i drept, „combinagiii” („virtute” bine cultivată în bobor) aveau partea lor semnificativă de „succesuri”, pozitivate chiar, într-o masă politică mediocră, dar de la o vreme doza lor de „încredere” a început să miroasă mult prea înţepător. În vîrful „plutonului” era văzut, desigur, şi El! Specia asta e de acum, ireversibil, pe cale de dispariţie. Nimic din deruta dorită nu s-a produs, iar competitorii n-au aruncat, urmare diversiunii, prosopul pe podea. Ba, dimpotrivă, au făcut „bileţelul” bucăţele. Ce umilinţă mai mare decît să nu fi băgat în seamă, mai ales cînd erai obişnuit cu mirosul sîngelui victimelor!? Ce cale scurtă de la „glorie” la penibil! Şi cît de scurtă şi jalnică e gloria cînd nu mai ai simţul realităţii şi măsurii! Şi ce uşor ar fi de învăţat din asta ca protecţie la posibilele alte dezamăgiri viitoare!
Aşa-i, ce o fi acum în mintea unui oarecare şi vremelnic preşedinte văzîndu-şi bărcuţele de hîrtie în derivă şi scufundîndu-se în ligheanul cu apă rece? Tristă, aproape înduioşătoare şi lacrimogenă imagine, nu-i aşa? Umanismul nostru ne îndeamnă chiar să-i privim cu compasiune pe eroii căzuţi şi să le ţinem partea, aşa cum ne învăţa să facem, pînă nu de mult (la scara vremurilor electorale!), pînă şi un Ion Cristoiu! Mă aşteptam la un alt fel de… început al sfîrşitului, mai pe măsura foncţiei!… Ce va face? Va mai urzi cîte ceva din „interior”, va mai trage cu ultimele puteri o mînă de beneficii, îşi va mai spoi statuia de victimă neînţeleasă? Îşi va da, într-un tîrziu, demisia, dînd „satisfacţie” „detractorilor”, „veninoşilor vrăjmaşi” – ultima „carte” pe care o mai are la îndemînă? Sau va aştepta resemnat şi izolat sentinţa suspendării sau demiterii? Care-i va fi mai mica umilinţă? Unde-şi va petrece, pînă la urmă şi cît de singur, penitenţele – dacă acestea vor fi să fie?! Şi…? Şi ce dacă?! Sunt scene, scenarii privindu-l pe acest Prim-preşedinte de partid şi de stat (cum îi spuneam de mult pe-aci!) care să mai poarte vreo urmă de interes? Cît de uşor e să cazi, din nechibzuinţă, din prea mult şi prea plin de sine şi din sfidare, din colţul paginii manualului de istorie în colţul batjocoritor al băncii de bancuri din… piaţa populară! Mă aşteptam la un alt fel de sfîrşit. Probabil cu cît îl aştepţi mai mult, cu atît e mai fără de… lustru! 😉

P.S. – Da, intrăm în Săptămîna Patimilor sau în Săptămîna Mare sau chiar în Săptămîna Neagră şi da, s-ar cuveni să credem şi să dăruim, în orice situaţie şi la adresa tuturor sufletelor, mai multă înţelegere, iertare şi, după caz şi necesităţi, uitare!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Economia de viaţă. SiCKO!

Este remarcabilă şi firească atitudinea medicului Raed Arafat care, a ieşit „la bătaie” să-şi apere creaţia, respectiv sistemul unic de urgenţă construit în jurul SMURD în faţa mişcărilor „reformatoare” din noua „lege” a Sănătăţii (sau mai curînd „lege a economiei de viaţă”, dupa cum ar spune CTP). Sunt de văzut însă şi celelalte poziţii – nu doar în chestiunea „Urgenţelor” şi Ambulanţei! – exprimate pînă acum în această chestiune vitală de către specialiştii în domeniu sau de către cei al căror cuvînt contează. Sigur aceste reacţii izolate se vor înteţi pe toată perioada lunii acordate „dezbaterii publice” a reformei din Sănătate, înainte ca ea să fie asumată, posibil tot la ceas de seară ca şi altele, prin ocolirea Parlamentului. Şi totuşi, am senzaţia că lipseşte cîte ceva de aici, vorbind, totuşi – părerea mea! – despre nişte măsuri care pot atenta la însăşi existenţa noastră fizică. Nu văd mişcările organizate ale breslei medicilor, nu văd solidaritatea pacienţilor, nu văd societatea civilă şi nici vocea clară a Opoziţiei. Moţiune de cenzură, petiţii on-line sau semnături adunate off-line? Să fim serioşi!
Nimeni nu a spus că sistemul actual ar fi în regulă, nimeni nu a spus că statul este un administrator corect şi eficient, ba dimpotrivă! Sănătatea trage să moară de 20 de ani iar sistemul privat este o alternativă care funcţionează complementar şi care arată foarte bine cum ar trebui să fie lucrurile într-un sistem medical civilizat şi performant. Dar de aici şi pînă la a  crea premisele unui sistem public „închis”, şi acesta numai la îndemîna celor cu portofelul gros,  şi la a anula chiar constituţionalul drept al omului de rînd la sănătate e o prăpastie prea mare.  Fiindcă asta pare să ne aştepte prin privatizarea sănătăţii,  prin inventarea unei legi speciale (cînd era suficient ca legile actuale să fie updatate si aplicate corect), prin introducerea unor noi intermediari care să gestioneze aceiaşi bani puţini din asigurările publice de sănătate, prin dublarea şi triplarea taxelor pentru un „coş minim” de sănătate (necesar, dar nedefinit!) şi prin trecerea la un plafon (de înţeles pînă la un punct, dar care?!) suplimentar de asigurări (gen Casco) a unor servicii necesare, dar mai scumpe, şi pînă acum accesibile cît de cît oricui. Asta nu exclude deloc inclusiv acceptarea ideii conform căreia, pînă la urmă, totul se plăteşte într-o anumită măsură, pe diferitele paliere sociale, mai ales în cazul de faţă, cu respectarea drepturilor fundamentale însă! Ca să nu mai spunem că oricum plătim – cum bine mă atenţionează Horea! -, acei 10%, „asiguraţi” fiind pentru mai nimic, sau… asigurînd mai curînd vistieria statului din care ni se întoarce un… piramidon!
Apropo, nu era mai simplu oare să avem o lege cu un singur articol, aşa cum l-am auzit spunînd pe Radu Tudor la tv, articol care să „ordone” ca toţi banii cotizaţi la fondul asigurărilor de sănătate chiar să se ducă la… sănătate şi astfel „puşculiţa” să se însănătoşească ?!

Intrarea în direct, în dispută, a preşedintelui Traian Băsescu, pe această chestiune cu explicaţia simplistă şi evidentă că „statul trebuie să aibă concurenţă”, că „serviciile de urgenţă sunt garantate”,  pe mine nu mă edifică atîta vreme cît nimeni (la nişte specialişti mă refer) şi nimic nu mă convinge acum că peste un timp oricine va avea acces, măcar ca şi pînă acum, la acele servicii necesare de sănătate care să îi salveze viaţa în orice spital public românesc – servicii, da, care necesitau o simplă revizuire şi o… descăpuşare  de bun-simţ!  Dacă peste un an vom vedea şi mai mulţi români murind cu zile fiindcă sistemul public nu le-a permis mai mult decît o aspirină, o compresă şi eventual o perfuzie, atunci vom şti cît de eficientă a fost… tăcerea sau indiferenţa noastră de azi. Reforma statului – a sănătăţii, învăţămîntului, justiţiei în mod special – care exclude din ecuaţie oamenii şi care se bazează numai pe interese „comerciale” sau de „haită” sau de „deficit bugetar”, este limpede pentru oricine cred,  va avea un singur rezultat: dispariţia „pe cale naturală” a celor pe care acest stat ar trebui să-i slujească… Mă întreb, naiv, însă dacă acest calcul minor a fost luat în seamă de… „legiuitorii” care, încă mai cred că vor primi… recunoştinţa poporului şi cîteva statui în parcul central! Şi pînă una-alta caut şi mă mai uit încă o dată, cu un interes crescut la… „Sicko„! (Ceea ce, în altă paranteză, vă şi recomand să faceţi!) Aş putea aşa să-mi… salvez nişte întrebări, mai ales cele inevitabil retorice, şi să mă… vindec de nişte iluzii „stîngiste” şi de speranţa la un eventual pat de spital, „constituţional”, din umila-mi contribuţie!
Ah, da, era să uit!: mai avem totuşi şi speranţa că toate aceste reforme vor fi trecute prin tocătorul de hîrtie, din decembrie încolo! Sau poate… nu!

UPDATE: Raed Arafat şi-a anunţat demisia din funcţia de secretar de stat în Ministerul Sănătăţii. Un gest de onoare rarissim pe la noi care e posibil să transfere ceva dinspre valul de simpatie şi atenţie ale lui Arafat spre acest proiect de lege controversat şi esenţial.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Gesturi. „Care să spună ce?!”

Confuzie, dezechilibru, neîncredere, suspiciune… Sau ură, egoism, ipocrizie, curvăsăreală, hoţie, prostie, fudulie… Nu ştiu, oi fi bolnav dar mă uit în jur, privesc în jos, privesc în sus şi asta văd. Ici-colo, mici umbre de onoare sau gesturi normale cu cei şapte ani în zeste. Prea puţine ca să mai schimbe starea de fapt şi putoarea. Şi dacă m-aş referi la întîmplare numai la prezenţa istorică a Regelui Mihai I într-un Parlament adormit din care a mai rămas doar numele sau la gestul firesc şi dureros pînă la urmă al lui Şerban Huidu de a-şi cere iertare dezamăgind pesemne o lume care ar fi preferat o spălare pînă la isterie, în public, a unor păcate şi ar fi de ajuns… Ar fi de ajuns altundeva, altcîndva, nu aici. Ar fi de ajuns să vindece şi să adune ceva într-o ţară cu un stat şi o populaţie (nici nu zic măcar popor!) cît de cît normale (nici nu zic măcar demne sau mîndre!)
Să mă mai mire zilnicele ştiri despre disperaţi care se sinucid? (O, nu, nu din motive de onoare sau umilinţă naţionale, ci din biete disperări şi orgolii casnice, din frici de moarte şi de foame, din amantlîcuri, beţii sau nefericite aruncări în stradă!) Să mă mai mire circul bisericos cu moaşte în faţa dezbrăcaţilor flămînzi? Să mă mai mire o hăhăitoare întrebare aruncată drept răspuns la un gest, ca un scuipat în obrazul istoriei, de un rege căţărat peste batjocurile de mai sus, „care să spună ce?!…”
Ar fi de ajuns cîteva gesturi sau vor fi de ajuns şi la noi, veţi spune, voi cei optimişti… Lucrurile şi oamenii se cern şi aleg în ce loc să stea, de ce parte a baricadei, veţi zice…  Minorităţile contează şi sunt motorul care aduce schimbarea, mă veţi combate… Sper şi eu, sper ca peste o vreme, după ce emoţia şi aplauzele fireşti ale zilei de mîine vor fi trecut, să spun. „Da, m-am înşelat iar!…”

Căutînd nişte explicaţii la ştirile acelea despre sinucideri, la motivul acestor patetice şi fatalmente subiective rînduri de fapt, m-am oprit la un citat din Durkheim: „Omul nu poate trăi dacă nu simte ataşament faţă de ceva care să-l depăşească… viaţa nu este suportabilă decât dacă îi intrevedem raţiunea de a fi, dacă are un ţel prin care să merite osteneala de a o trăi…” Ataşamentul, ţelurile, ostenelile noastre unde-s?…

Servus, Blogolume!

Toate cele bune!

Memorii dintr-o cutie de carton

S-a făcut noapte-n plină seară. Da’ noapte de-ţi bagi deştele-n ochi. Vijelia e ca alea din miezul iernii doar că acum obrazul îţi e şfichiuit de frunze, crengi şi mucuri de ţigări ridicate la înălţimea capului. Gura şi un ochi i s-au umplut de nisip. Înainte să i se trîntească uşa în spate, înainte să-l spele şuvoiul de apă al ploii, apucase să mai vadă bradul din faţă cum se unduia amplu asemeni şoldurilor unei codane…

„Oamenii mai şi mor, mai şi uită”. Nu ştia ce-i veni în minte acum vorba asta. Zîmbi. Tocmai ce-i spusese cu o jumătate de oră în urmă, copilului: „Stai liniştit, toate blocurile au paratrăznete care opresc fulgerele…” „Ce-s alea paratrăznete, tati?”. „Uite vezi ţeava aia lungă de pe blocul din faţă? Aia cu o bilă în capăt? Ăla e un paratrăznet”… „Aha, atunci pot dormi liniştit, nu-mi mai e frică de fleşurile alea de pe cer”, îi răspunse copilul şi-l pupă. Zîmbi din nou. „De unde-o fi auzit ăla mic cuvîntul ăsta: flash? Hmm”…

Se aşeză la calculator, poate de data asta i-o ieşi să lege cîteva cuvinte fără să se lase furat de miile de aprecieri monosilabice ale citatelor altora, de clipurile entuziasmante dar niciodată ascultate, de extazul unei… „socializări” parţiale şi fără memorie. Asta ajunsese să-l exaspereze: inconsistenţa memoriei în faţa şuvoiului de autosuficienţă solitară. „Oare ĂIA DE ACOLO chiar au naivitatea să creadă că-i bagă cineva în seamă? E ca la talk-show-uri: câţiva inşi se inflamează, alţii stau cu gura căscată tîmpiţi de revelaţiile care le zdruncină neuronii. Cei despre ale căror grozăvii se vorbeşte rîd de se cocoşează şi-şi văd de treabă.  Pînă mîîine, inşii o să uite. Şi o să o ia de la capăt. În fiecare zi la fel, uitînd ziua de ieri. Ca-n „The Time Machine”, cu Jeremy Irons, doar că  fără finalitate.” Inconsistenţa memoriei…

Scria şi el citate. Trăia în citate. Nu mai reuşea să termine o carte, o răsfoia şi căuta citate. Apoi se împopoţona cu ele ca şi cum el le-ar fi gîndit. Asta îl enerva la culme. Încă o dovadă că nu mai avea răbdare, că era foarte superficial. Avusese dreptate tipul ăla: „Supravieţuiţi într-o cutie de carton. Şi aia banală, mizgălită neglijent, ca orice cutie de carton. Putea fi măcar o operă de artă în toate petele alea negricioase şi în dungile verzi şi maro!”

Adrian Păunescu, hulitul, muşcatul, scuipatul, invidiatul poet ar fi împlinit nişte ani chiar azi, dacă n-ar fi plecat neîmpăcat pe la sfîrşitul toamnei trecute. I-a citit azi nişte editoriale. „Băi frate ce ţi-i mai altoia pe ăştia, pe bune!”, îşi spune. „Cum naiba să nu-l urască din tată-n fiu?! Ăştia rămaşi acu îs mici copii! Ne-a dovedit, dom’le în toată drama şi tristeţea şi mizeria lui de la sfîrşitul zilelor! Are posteritate şi crapă unii de ciudă pe faza asta si acu’! Uite cum zice, de parcă-i azi: Proiectul noului fel de societate, care se construieşte aici, acum, devine mult mai clar: fără şcoli, fără spitale, fără fabrici, fără unităţi agricole, fără oameni. Idealul va fi ctitorirea de bordeluri, baruri, restaurante de lux, hoteluri, săli de tragere, internet, crematorii. Odată şi odată, trebuia să pornească şi România această reformă. ” Mare poet, mare patriot!

Chiar ar fi scris ceva, aşa de la cap la coadă, ceva pe sufletul lui, nu al altora. E greu cu atîtea ziare pe monitor, cu atîtea ştiri în zig-zag şi-n diagonală. Îi venea să povestească despre senzaţia aia de scîrbă şi de scoatere din minţi cînd îl vede pe… docentul ăla, zilnic, la prînz cum îşi plescăie cu gura deschisă, meticulos, sandwich-ul cu salam, cum îşi suge măselele,  şi cum rîgîie satisfăcut la urmă. Bine măcar că-i bărbat că dac-ar fi femeie şi-ar vărsa maţele instant… Sau ar scrie savant despre… managementul timpului, pierderea în detalii inutile, superficialitate, frica de răspundere, analfabetism, ignoranţă, îngîmfare, impotenţa în comunicare, pupincurism, lipsa de viziune şi lipsa proiectelor sau iar despre memoria scurtă. Adică despre garanţia falimentului…

Îi este silă şi ciudă, iar, la ora asta. „Cum naiba pot unii să le întoarcă pe toate pe toate feţele în fiecare zi, să spună nimic despre nimic, dar să dea impresia că spun mereu altceva?”

A murit şi Arsenie Papacioc, călugărul din Dobrogea. Iertat să fie, da’ mare lucru nu ştia despre el… Mai auzise cîte ceva. Ia să caute un citat! Uite: „Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ţi tai voia şi să asculţi. Şi, fraţilor, ştiţi ce înseamnă cruce: să duci ce nu-ţi convine. Asta înseamnă!” „Mda… Mare om!”

Acu’ un an, îşi aminti, murise şi Mircea Micu… Tot un scriitor. Parcă a fost iar, ieri… Din tot ce ştiu atât îmi mai răsare:/ Zgomotul surd, dantelării rapace.

Nu ştia, sau uitase că Ţoiu, Constantin Ţoiu a făcut şcoala la Braşov, la Meşotă. „Obligado”, „Căderea în lume”, „Lumea în două zile”! „Ce cărţi, ce scriitură, ce fraze, ce vremuri!”, îşi zice. Noroc, da tot cu un ziar că şi-a amintit. „Cît or mai fi şi ziarele astea şi cît şi-or mai aminti şi ele de oameni!” Ţoiu mai e cu noi, a făcut 88 de ani de două zile. Da, un citat, desigur, uite ce zice, că bine zice: „La 20 de ani iubeam cărţile, ele erau femeile mele, la 40 de ani de iubeam femeile frumoase, iar acum iubesc amintirile. Nu sper să mai trăiesc pentru că am trăit destul, dar mi-aş dori să pot să merg, să mă mai însănă­to­şesc să pot să fac excursii singur.” Dumnezeu să ni-l ţină şi să-l citim aşa…”

Ploaia, furtuna, s-au potolit. Putea fi mai rău. Auzea la tv alte aberaţii reformiste. ceva de genul: „Nu trebuie plătit niciun leu pentru arieratele la medicamente, pînă nu se reglementează piaţa şi în spitale şi în farmacii…” Sau aşa ceva… „Foarte bine”, îşi zise! Oamenii mai şi mor, mai şi uită!”  Se obişnuia cu gîndul ăsta, semn că se maturizase. „Rahat! Nimic nou sub soare!”

Citise aici acum vreo două zile, un text tare, cu o colecţie de citate, poţiuni împotriva speranţei. „Pentru a reduce într-adevăr populaţia, rapid, va trebui să trimiteti toţi bărbaţii la luptă şi sa ucideti un număr semnificativ de femei fertile …Cel mai rapid mod de a reduce populatia este prin foamete, ca şi în Africa, sau prin boli cum ar fi Moartea Neagra … “ Aşa zice un individ de la nu ştiu ce Departament de Stat… Acum va putea dormi liniştit. Şi mîine (în… Real Life) o să-i citească şi copilului toate frazele alea. Ba, mai mult, o să-l pună să le scrie de cîteva ori, citeţ, în caiet, ca să nu-i mai fie frică de… fleşuri!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

UPDATE!
Ce-i cu zilele astea? A murit azi, 21 iulie, (şi) Mircea Ivănescu. Unul dintre ultimii mari!… „Despre moarte ca revedere”?…

„Acolo” nu mai există. Excogitaţii…

Sunt momente cînd, mai mult forţat de împrejurări, ajungi să realizezi – în sfârşit, definitiv! – că atunci când aveai senzaţia că viaţa-ţi era o tabletă de ciocolată, chiar şi amară, te înşelai trăind într-o dulce reverie nevinovată şi inevitabil, pîndită de rânjetul realităţii. În astfel de momente revelatoare te cam apuci să tragi linie, să aduni, să scazi, să-ţi zgîrii cu creionul pe hîrtie minciunile, „dezamăgirile”, făcutele şi nefăcutele. Şi mai ales să nu mai speri patetic. Asta ar fi aşezarea la loc a lucrurilor. Desigur, unii dintre noi ne naştem aşezaţi la locul nostru, în locul nostru, şi viaţa nu ne înşală cu bucăţica de ciocolată. Ferice de cei ce sunt aşa, fiindcă nu trebuie să se supună jocului iluziilor şi deziluziilor, un joc de-a alba-neagra pînă la urmă.
Un asemenea moment este (sau poate fi) cel al deznădăjduitei lupte, fizice, cu neputinţa unuia dintre cei din jurul tău, unuia dintre „ai tăi” cum convenim să spunem. Astfel de zile vin pe neaşteptate de regulă şi te lovesc din plin în dulcile-ţi cotidiene tabieturi sau ritualuri. Ritmurile şi însemnătatea lucrurilor ţi se schimbă fundamental. Realizezi asta şi îţi spui că o să treacă în cîteva zile. Dar nu trece… Nu trece şi în fiecare zi trebuie să-l cari pe omul acela în spate, cîteva etaje pe săptămînă, la propriu, trebuie să-l hrăneşti, să-l speli, să-l duci la toaletă, să-i aşezi de zeci de ori pe zi perna sub cap, să ai grijă să-şi ia medicamentele, să fugi de la job ca să-i aduci medicul acasă sau să-i cauţi în tot oraşul reţetele „compensate, să-i răspunzi prompt tuturor cerinţelor rostite cu voce stinsă… Aşa se întind zilele şi la fel şi nopţile. Diferenţa dintre noapte şi zi e anulată de fapt prin cele cîteva ore de veghe nocturnă. Şi realizezi că tu nu mai eşti tu sau că acela care erai avea preocupări ridicol de banale şi că, poate, în definitiv, acela nu erai de fapt… tu. Realizezi că, deodată, timpul are altă cuprindere şi că lucrurile au altă valoare, bucuriile, alt preţ şi altă consistenţă. Îţi dai seama cît de stupid e acum să îţi doreşti să nu mai pierzi nu ştiu ce show la tv sau să cauţi nu ştiu ce model de telefon sau de pantofi, or să fii la curent cu imbecilităţile unora de-alde Băsescu şi Boc sau să te grăbeşti să răspunzi superfluului flux de cuvinte şi imagini ale postacilor plictisiţi în luxul anonim al timpului pierdut pe facebook sau aiurea prin alte spaţii virtuale de fervente… excogitaţii sau pasiuni.
Îţi spuneai, desigur, că ţie nu ţi se poate întîmpla aşa ceva. Îţi vedeai cursul existenţei a la longue, fără surprize, confortabilă, în termenii călduţi pe care credeai că ţi i-ai schiţat prin cele cîteva artificii socio-profesionale din trecutul imediat sau îndepărtat. Rîdeai în nas celor care-ţi catalogau hobby-urile drept mofturi burgheze, rîdeai în nas realităţii care, iată, te pîndea însă şi pe tine după colţ. Acum îţi dai seama cam care e greutatea vieţii tale, cînd speri să nu mai auzi şi mîine acel „mulţumesc” umil rostit fără vlagă de cel ajuns aproape umbră căruia îi aduci un pahar cu apă sau căruia îi arunci plosca. Îţi zici, te alini cu gîndul că, iată, te-ai maturizat, ai devenit mai responsabil şi că oricine trebuie să treacă prin asta şi că aşa trebuie să fie, aşa se cuvine, pentru ca lucrurile să reintre la un moment dat într-o „linişte normală” căreia, în sfîrşit, îi vei acorda adevărata valoare. Şi te mai întrebi, poate, ce păcate are omul ăla de ispăşit încît să îndure, să sufere atît şi chiar ce păcate vei fi având tu de plătit la rîndul tău.
Dar te muşcă, poate, şi gîndul dacă nu cumva după această schimbare a priorităţilor şi a cursului lucrurilor, după această „maturizare” nu va veni şi rîndul tău să cerşeşti fără putere în oase şi-n glas un pahar de apă şi dacă va avea cine sau dacă va vrea cineva să ţi-l aducă zile, săptămîni, luni sau poate ani la rînd… Şi nu-ţi mai vine, nu mai ai cum să rîzi în nasul realităţii şi nici să zici „mie asta nu mi se poate întîmpla”,  întorcîndu-te acolo la huzurul vechilor plăceri. Nu vei mai putea să te întorci acolo din simplul motiv că „acolo” nu mai există. Îţi mai doreşti, mai speri doar la privilegiul cîtorva ore de somn…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune, cu soare în toate!

(Ne)aşteptări înţelese… pe o prispă

Întîmplarea a făcut ca nu de mult, la cîteva zile distanţă, să mă petrec, virtual, cu doi cunoscuţi scriitori pe care de mult, în epoca trecută i-am întîlnit la nişte întîmplări literare. Oricît de odioase erau vremurile alea, le-am mărturisit celor doi nostalgia pentru acele şezători literare şi nu fiindcă astăzi nu s-ar mai întîmpla aşa ceva ci fiindcă, paradoxal, libertatea trăită atunci (sau lipsa ei!) dădea sens unor aşteptări… Că erau aşteptări legate de nişte împliniri posibile atunci sau de o altfel de libertate ce avea sa vină contează mai puţin azi. Iar cei doi (nu le dezvălui numele din motive… subiective) mi-au dat de înţeles că ar consimţi nostalgiei mele.
Astăzi, la început de deceniu, am căutat prin media însemnări, ştiri, editoriale, interviuri poate… temperate, optimist-temperate sau pesimist-temperate, din care să întrevăd nişte aşteptări, alte asteptări pe măsura vremurilor: aşteptările unor oameni credibili şi cu cuvîntul „la ei”. Aş fi vrut, normal, ca acestea să fie rostite de nişte… lideri, deci să potenţeze reacţii, ecouri… O iluzie, desigur! Cred că realitatea noastră ţine de acum de… fatalitate: nu avem voci, nu avem mesaje, nu avem un proiect care să ne ducă undeva. Oriunde! Nu avem un drum cu toate cele legate de el: pavaje, borduri, giratorii, semafoare, indicatoare, agenţi de circulaţie… De aici şi pînă la deznădăjduita noastră lipsă de identitate, de speranţă, pînă la spaima abandonării, a unei… prispe e doar un pas. Posibil să par un nostalgic, dar la un moment dat aveam senzaţia că vom ieşi din şirul generaţiilor de sacrificiu sau că măcar acest sacrificiu ar avea un înţeles pentru cei ce vor veni după noi…

Căutarea mea s-a ales însă cu două citate de uz mai degrabă personal, cu două, Vai! constatări doar… Iată:
Dan Puric: „Noi nu numai că trăim o degenerare a întregului metabolism, dar trăim şi o dereglare. Sistemul nervos, din punct de vedere anatomic, din punct de vedere fiziologic, se îngrijeşte de reechilibrarea noastră întotdeauna. Când se întâmplă câte o traumă, sistemul nervos este cel responsabil să reorganizeze lucrurile. Toată lupta societăţilor totalitare sau a societăţilor de tip secularizat, care vin peste noi, este ca să atace sistemul nervos. Se cultivă neliniştea. Prin ştiri, prin actualităţi speciale care se ocupă de lucruri de medicină legală în public.(…) Adică, îl iei pe om şi îl oboseşti până îl termini. Şi atunci el dobândeşte o receptivitate morbidă la orice. Acum, poporului român poţi să-i spui orice. De asta sunt prolifice „ştirile” cum că în anul 2012 va fi cutremur.”
Şi Augustin Buzura: „Prin urmare, nu trebuie sa avem mari nedumeriri în legatura cu viitorul nostru atâta vreme cât nu vom învata sa spunem nu, cât ne vom teme de cei ce se dau ceea ce nu pot fi. În acest moment, nu derapajul economic este principalul pericol, ci derapajul moral, prostia care-si striga neîncetat victoria. România, asa cum a devenit ea la 1 Decembrie 1918, a fost facuta în timp, cu perseverenta, de catre barbati adevarati care au avut un mare Proiect. Acum, traim de azi pe azi, dispretuind Constitutia, legile de orice fel, acum traim fara reguli morale, fara principii religioase, suverana parând a fi mentalitatea tribala. Caci, încet, cu grija, toate institutiile statului au fost discreditate: parlament, guvern, justitie, biserica.”

În schimb, aud că prin Franţa şi Germania circulă şi fac vîlvă (nu doar virtual!) „manifeste” care, acolo fac ca sîngele să se iuţească, care vorbesc despre insurecţie, indignare, anti-sistem şi revoltă. Alte crize, alte moravuri, alte reguli şi aşteptări, alte libertăţi, alte reforme ale… statului, bineînţeles, acolo la ei, în Schengen! Altă lume, desigur!

Servus, Blogolume!
O meritată… pinguire, cît de curînd, deîndată ce ne mai dezmeticim şi… iarba anului nou începe să se iţească! 😉

Provizorii şi efemeri

Îmi e tot mai greu să mă agăţ de un subiect din „cotidian” pe care să îl consider demn de interes, demn de desfăşurat pe hîrtie. Or fi, dar eu nu le văd. O fi de vină oboseala cronică a acestui sfîrşit de an.  Poveşti cu interlopi şi poliţişti corupţi, situaţii dramatice cu oameni căutîndu-şi capul de aţă al vieţii între două, trei sau mai multe spitale închise pentru „inventar”, tăieri strigătoare la cer din veniturile pruncilor sau ale bătrînilor, extirparea speranţei tinerilor şi maturilor, dumirirea sau spălarea pe mîini a unor intelectuali, politicianisme fără noimă, incompetenţă, parandărături şi deficite în tot şi toate. Asta e tot. Nimic nou sub soare. Şi nu cred că lucrurile se vor schimba pentru o bună bucată de vreme.  Nesfîrşita gîlceavă pe marginea acestui tablou al neputinţelor noastre (implicit ale mele!) mi se pare de mult inutilă şi voi pune aici punct acestor subiecte pînă nu se va întîmpla „ceva”.

Am remarcat zilele trecute mirabila reinventare a unui artist, Damian Drăghici. El ne îndemna să procedăm la fel: să ne reinventăm.  Pe de altă parte am văzut o opinie a lui Dan Puric care a vorbit despre penibilul sărbătoririi Zilei Naţionale care se apropie… Cred că lucrurile se leagă. Dacă ne-am reinventa, teoretic vorbind, am avea şansa să scăpăm de acest penibil, de penibilul nostru ca fiinţă naţională. Dacă ne-am reinventa fiecare dintre noi (sau, oricum cei ce simţim necesitatea asta) penibilul nostru individual nu s-ar mai vărsa în penibilul naţional. De ce e însă asta imposibil? Am răsfoit azi două cărţi pe care eu le consider fundamentale şi care ar trebui studiate de toţi românii încă de prin gimnaziu, sau mai tîrziu ca lectură obligatorie în tramvai, la locul de muncă sau, ştiu eu, pe o bancă, pe aleea de sub Tâmpa: „Din psihologia poporului român” a lui Dumitru Drăghicescu şi „Psihologia poporului român” a lui Constantin Rădulescu-Motru. Le-am răsfoit fiindcă mi-am amintit că au fost memorabile momentele cînd le-am descoperit prima oară şi fiindcă oricum căutam nişte răspunsuri despre „noi”, indiferent de exagerările sau anacronismele prezente între cele două coperţi. Şi ce am aflat? Sau ce mi s-a lămurit?

Dumitru Drăghicescu:
„Românii au împrumutat moravurile şi viciile popoarelor care i-au guvernat şi protejat… de la greci lipsa lor de bună-credinţă în afaceri; de la principii fanarioţi amestecul lor de josnicie şi vanitate… de la ruşi desfrâul lor, de la turci lenevia; polonezii i-au înzestrat cu divorţul lor.”
Sau: „Istoria lor îngăduie românilor, cel mult, să facă planuri vagi, ceva mai puţin să le facă lămurite, precise, şi mai puţin să le înceapă a pune în practică, prea puţin sau deloc ca să le săvârşească şi niciodată ca să le desăvârşească. De aceea, în ziua de azi încă, noi plănuim foarte multe lucruri, din grabă, planurile noastre sunt totdeauna ceţoase, nelămurite. Cu cât însă plănuim mai multe lucruri, cu atât începem mai puţine. Cu toate astea românii încep foarte multe lucruri. Dar ce nu s-a început la noi? Şi totuşi, cu cât începem mai multe lucruri, cu atât mai puţine putem urmări în realizarea lor. De aci proverbul batjocoritor: „Românului îi e greu să înceapă ceva, că de lăsat se lasă el uşor.”
Ori: „„Ceea ce săvârşeşte românul, spune D. Drăghicescu, niciodată nu este desăvârşit. Neobicinuiţi cu încordările lungi, cu sforţările continui aproape nimic nu se face la noi, fundamental. Totul se face ca şi cum ar fi pentru ochii unor drumeţi, cari n-au de gând să vie de două ori pe acelaşi drum. Totul nu este să fie ceva, ci să pară că este. Lumea se mulţumeşte cu aparenţa. Sub aparenţă prea puţini îndrăznesc să scoboare. De aci goana după expediente. Omul cel mai tare în expediente va fi omul cel mai tare la noi, va ajunge cel mai departe, se va sui cel mai sus, atunci când soarta nu l-a făcut să se nască sus. Cei născuţi sus n-au însă nevoie de expediente. Auzeam un prieten isteţ, care definea într-o zi, într-un mod foarte semnificativ, noţiunea salarului: salarul pentru român, zicea dânsul, este mijlocul de a-ţi perpetua creditul.”
Şi mai mult: „Dacă ar fi putut ajunge ciocoiul la soare, ar fi pus stăpânire pe el şi ar fi vândut ţăranilor pe bani scumpi lumina lui Dumnezeu. Dacă ar fi putut pune stăpânire pe apele mării, ar fi făcut speculă din ele şi ar fi robit pe ţărani cu întunericul, cu frigul şi cu setea, după cum deja i-a robit cu foamea făcându-se stăpân pe pământ.”
Ba chiar: „S-a zis şi se repetă foarte des că biserica şi legea creştină ne-au scăpat neamul şi ţara de la pieire. Iată un lucru afirmat de toţi şi prea puţin controlat. Cu tot atât drept cuvânt se poate afirma că legea creştină, biserica noastră duse neamul românesc, în mai multe rânduri la marginea pierzării… Dacă legea creştină a făcut ceva ca să ne scape şi să ne păstreze n-a fost desigur în vederea lumii acesteia, ci poate, pentru lumea cealaltă, pentru împărăţia cerurilor… slavismul bulgar sau moscovit stătu gata, în două rânduri, să ne înghită, mulţumită bisericii ortodoxe ce avem comun cu el.”
„Provizorii şi efemeri”, ăştia suntem, altfel spus, în două cuvinte, potrivit lui Drăghicescu.

Constantin Rădulescu-Motru:
„Preocupat de ce vor zice alţii; uşurelnic când va trebui să ia hotărâri sub influenţa mulţimii; religios şi naţionalist de ochii altora, şi în genere totdeauna aţântit cu ochii după ce vor face alţii, românul pare dar a trăi sufleteşte mai mult cu o conştiinţă de grup, decât cu conştiinţa sa personală. În conştiinţa grupului îşi găseşte dânsul pe de-a gata până şi cele mai ieftine motive ale vieţii sale zilnice. Casa lui este plăcută după obiceiul românesc şi nu după gustul său personal; masa lui de asemeni; haina lui, de asemeni; până şi mormântul părinţilor săi de asemeni. Românul nu caută să-şi apropie natura externă cu gândul de a o transforma şi de a o diferenţia după caracterul persoanei sale, persoana sa nu cere de la natură diferenţieri speciale, ci ea se mulţumeşte cu acelea pe care le-a dobândit obiceiul neamului[…]. Fixarea personalităţii sale, românul nu o caută nici în timp, nici în spaţiu[…]. Românul când a avut ceva de păstrat, l-a încredinţat lumii. El şi-a vărsat focul inimii într-o lume tot ca a lui, şi a evitat totdeauna să stea de vorbă cu sine însuşi, sau să-şi sape gândul pe piatră sau metal. Lumea chemată să-i ştie gândul este lumea cu care el stă de vorbă; lumea cu care el poate cânta, juca şi munci împreună; este lumea vizibilă lui şi care îi absoarbe cu desăvârşire individualitatea.”
Sau: „Dacă, în timp, acest individualism românesc poate fi educat si transformat într-un individualism creator de institutii, este o altă chestiune. Educatia si transformarea nu se pot opera decât sub influenta factorului spiritual. Trebuie mai întâi realizată o voinţă unitară a sufletului românesc, care să-si facă un ideal din sufletul burghez, si sub conducerea căreia să se facă educaţia si transformarea individualismului subiectiv într-un individualism institutional. Nimeni nu poate prevedea dacå aceastå voinţă se va realiza prea curând; ceva mai mult: dacă se va realiza vreodată. Căci nu este numaidecât un postulat al istoriei omeneşti ca toate popoarele de pe pământ să ăjungă la individualism comercial burghez. Pot fi şi alte idealuri.”
Mai mult: „Populaţiile cu trecut istoric, în sufletul cărora caracterele institutionale au ajuns la o consistenţă puternică, îşi au actualitatea sufletească, în primul rând, influenţată de caractere institutionale si numai în al doilea rând de ceilalti factori. Fondul biologic ereditar si mediul geografic stăpânesc sufletul popula¡iilor tinere, care sunt fără trecut istoric şi fără puternice caractere institutionale. Intre cei trei factori existå asadar, în ceea ce priveşte influenţa lor, o contrarietate.”
Şi: „Este în lumea politicienilor noştri o manie de a considera ţara ca un bun al lor propriu asupra căruia pot face tranzacţii“ (…) „Lipsa de prevedere, care caracterizează opera noastră legislativă, se întinde peste tot, până la cele mai neînsemnate măsuri administrative“

Iertat să fiu pentru aceste prea lungi citate. Mai puteam adăuga ceva şi din Cioran sau Mircea Vulcănescu, cam în aceeaşi notă… Hai să ne reinventăm, aşadar şi să lăsăm… mărunţişurile! 😉 Sau, mai curînd să ne luăm drept slogan dantescul „Lasciate ogne speranza, voi ch’intrate!…”?

Servus, Blogolume!
Aş căuta nişte… „citate, maxime şi cugetări”… spulberatoare de iluzii naţionale şi la voi, dragelor şi dragilor, numiţi, prezenţi sau nenumiţi, absenţi… 😉

Nu mai vreau să fiu optimist!

Plouă mărunt, rece. Ziua asta arată ca ţara şi ca minţile populaţiei ei… Da, veţi spune, o să te dai iar meteodependent! Aşa e, nu ştiu cum m-am procopsit cu ticul ăsta. Dar, zic, mai bine meteodependent decît… „independent” precum se dau „elitele” dinspre care ar trebui să mă aştept că ştiu unde e robinetul de oprit… ploaia. Da’ asta nu-i nimic pînă la urmă, nu-i aşa?, în faţa iluziilor moţiunii şi a anticipatelor, în faţa revoltei „esenţialelor” stimulente, în faţa programelor de guvernare colorate, în faţa bugetului, în faţa actorilor aruncaţi fără ruşine în stradă, în faţa grevelor, în faţa solidarităţii întru un bine incert dar viitor, în faţa reformei statului care, iată, se clădeşte magistral sub chiar ochii noştrii injectaţi cu substanţe ciudate. (Ochi de pisică, de o căutătură suspect portocalie sau poate… hepatică!?)

Da, mai bine aşa, pînă la urmă, în voia ploii adică, decît în voia Vîntului şi a conspiraţiilor securistoide, decît în voia şuierului iernii care, presimt, ne va amorţi pînă şi ultimile resurse de luciditate, ultimile picături de instinct de conservare şi interes naţional. Ba, mai mult, zice-se că ploile asta bacoviene ar conspira şi cu dozele noastre de pesimism. Şi îmi convine şi asta, dacă stau bine şi mă gîndesc că las în felul ăsta optimismul fondatorului lui şi numeroşilor săi adepţi, Băsescu, după cum grăieşte TRU 😉 O da, prefer atunci să rămîn de partea astalaltă, a pesimiştilor, a celor care nu-şi mai administrează, zilnic. antidepresivele!

Plouă mărunt, rece… Ghicesc abia Tâmpa superb colorată, la momentul ei extatic de frumuseţe, tocmai acum, încotoşmănată în nori… Îmi pregătesc aparatul de fotografiat, dar îmi trebuie niţel soare iar frunzele să rămână aşa, la locul lor, preţ de vreo săptămînă.
Iar muzichia… Eh… cred că Keith Jarrett merge ca uns acum! 🙂

Servus, Blogolumii!
Pe voi… o să vă „adun” ceva mai tîrziu. (Meticuloasă, anevoioasă intreprindere!) 😉

Despre ce vorbim?!…

Am asistat siderat în seara asta la prezentarea furtului – chiar dacă încă sub rezerva unui verdict autorizat! – cu voturi a legii pensiilor publice, petrecut miercurea trecută, în 15 septembrie, în Camera Deputaţilor, produsă în emisiunea „Punctul de întîlnire„, a lui Radu Tudor, de pe Antena 3. Dincolo de faptul că vorbim de o lege care vrea să ne bage pe gât un original „să trăiţi bine!” este vorba aici pur şi simplu de o hoţie care trebuie cercetată. Orice altă demonstraţie, orice alte consideraţii de natură politică, economică sau morală pe marginea subiectului mi se par acum inutile. Ceea ce s-a întâmplat, în opinia mea, în Camera Deputaţilor populată la momentul de seară respectiv doar de puterea portocalie pune, din nou, la îndoială existenţa democraţiei în ţara asta. Felul în care s-a dictat un cvorum, la cheremul unei mîini de „aleşi”, beneficiari adică ai votului popular şi uninominal (80 faţă de cei 160 necesari, după toate calculele) dă seama asupra vremurilor şi ţării în care trăim. Cam aşa ar arăta pe viitor, probabil, şi parlamentul nostru unicameral, mic, vioi şi responsabil şi ferit – Doamne fereşte! – de orbul găinii! La acest tablou voi folosi şi eu un şablon, un tic retoric împotriva logicii care a ajuns să mă exaspereze: „Despre ce vorbim aici domnilor?!”
Aştept cu interes argumentele aritmetice pe marginea acestei ecuaţii ale prietenilor mei pedelişti, aştept reacţia atât de umilului şi grijuliului prim-preşedinte de partid şi de stat, cum aştept şi reacţia… vigilentei opoziţii care, culmea!, nu pricep de ce a lipsit pînă la urmă de la locul faptei rămînînd complice la această coproducţie! Aştept… urmările… Dar nu ştiu de ce am vaga senzaţie că „trece şi asta”…
Cum vor trece, în altă ordine de… idei, şi demonstraţiile anunţate de… potenţii sindicalişti pentru zilele care vin, manifestaţii care beneficiază apriori de… prezumţia de seriozitate dată de dansul împerecherii pinguinilor! Dar, desigur, ar trebui să fim mîndri, noi avem pinguinii noştri în vreme ce francezii, de exemplu, au avut cele vreo două milioane de oameni ieşiţi în stradă să arate pisica guvernanţilor!

P.S. – Cineva încerca să-mi demonstreze că oricine s-ar afla la putere acum în această ţară lovită de neputinţă nu ar putea face mai mult, nu ar avea mijloacele, aşa că e bine să rămînă… „linişte”. Nu-mi fac iluzii că ar fi altfel, nu mă aştept că vom fi blagosloviţi peste noapte cu soluţiile geniale ale unor minţi luminate! O nu, nu-mi mai fac de mult iluzii privind o soartă mai bună în Mioriţa! Dar să conteşti astăzi că minciuna, neîncrederea, umilinţa, sfidarea evidenţelor şi a bunului-simţ necesită salubrizarea totală a scenei mi se pare ori o nerozie ori ceva… dubios!

Servus, Blogolumii mele, dar las ping-urile pe data viitoare! Astăzi m-am mulţumit cu… pinguinii! 😉

Din ţarc. “Dragi români…”

Credeaţi cumva înaintea zilei de ieri că se va schimba ceva? Aveaţi iluzia asta? Vi s-a părut cumva că toate cele petrecute acolo în parlament puteau întoarce mersul lucrurilor? Mai nădăjduiţi cumva că, de acum înainte, după acest 15 iunie 2010, se vor petrece ceva transformări venind dinspre „clasa” politică, ba chiar dinspre prim-preşedintele de partid şi de stat? Vă iluzionaţi la gîndul că vor urma remanieri şi că tăierile vor fi suficiente pînă în decembrie? „Habar n-aveţi pe ce lume trăiţi!” a spus Boc şi îl parafrazez. „Cred că sînteţi căzuţi în cap, cred că bateţi cîmpii” a spus Ponta şi îl parafrazez. O, nu, nu de acolo vor veni – dacă! – schimbările şi nu sunt sigur că noi ăştia care acum ne uităm la televizor vom mai prinde alte vremuri, vremuri altfel decît cele crunte de acum, chiar dacă aceia mai optimişti (naivi?) dintre noi privesc deja, strîngînd din dinţi, undeva spre un… orizont al anului 2014… Credeţi că mizeria în care vom cădea milioane de români peste cîteva zile, cuţitul la os, revoltele, reale sau virtuale, vor veni ca un tăvălug să schimbe cursul? Credeţi că foamea copiilor care nu-şi mai primesc alocaţiile, moartea bolnavilor care nu mai au nici măcar piramidonul ăla aruncat în sictir în vaza aia de vot sau protestele şomerilor şi pensionarilor uscaţi pe picioare vor arunca, printr-un gest de o solidaritate stranie pentru noi, ciuma, hoţiile, privilegiile, nesimţirea, minciuna peste bord? Credeţi că mîine-poimîine, la toamnă, va veni un prinţ pe cal alb să dea de pămînt cu ei şi să ne scoată din ţarcul pe care ni l-au rezervat? Credeţi că prinţul ăla frumos, deştept, iscusit, vrăjitor, va avea după el o gardă de nădejde – de uninominali geniali şi îndureraţi, desigur – care să-şi dea cămaşa, să ne spună duios „Dragi români!…” şi să verse lacrimi de sînge pentru noi amărăştenii, cauză aproape pierdută ?
Nu ştiu, eu unul aş cam începe să mă… dezinfectez de toate gîndurile sau întrebările astea, de telecomandă, de statul ăsta, de legenda mămăligii explozive şi de încă o listă a ruşinii lor… Nu prea mai am timp să fiu nici măcar sceptic sau pesimist… de serviciu…

P.S: Barroso se teme că Europa ar putea reveni la nivelul anilor ’30”, potrivit EUObserver… Interesant.
Iar nişte… englezi spun că va fi nevoie, în România, de mult mai mult decât o plata pentru preţul pentru ineficienţa notorie şi corupţia din cadrul Guvernului pentru a schimba o cultură de nepotism, clientelism şi scandaluri privind licitaţii publice… 😉

Servus, Blogolume!
N-aş vrea să vă contaminez. Pingul meu de azi poate fi contagios… Mă-nclin şi vă trimit o muzichie! Toate cele bune!

Cromatici: starea mov din vinerea neagră

Şi a fost „No Basescu Day„. Poate că nu am văzut cît violet aş fi vrut azi, în Vinerea Mare, pe străzi, poate că nici tricoul meu mov nu a fost suficient de vizibil sau poate că nu a trezit nicio reacţie… Am zărit cîteva priviri mov, priviri cu subînţeles, zîmbind atunci cînd ochii ni s-au întretăiat cîte o fracţiune de secundă pe căile oraşului (e adevărat, nu am fost în Piaţa Sfatului la momentul întîlnirii violeţilor de Braşov…) Sau poate privirile acelea au fost doar în mintea mea şi doar întîmplător persoana respectivă avea ceva mov, considerînd probabil chiar suspectă secunda mea de… insistenţă? Posibil…  Ştiu, prea puţină lume a făcut azi legătura dintre culoarea asta violetă şi… „NBD”, chit că s-a vorbit despre această mişcare şi la televizor. Nici nu putea fi altfel, cel puţin prin ţară… Însă în această zi stă un început remarcabil, acela al unei reacţii publice curate, al (re)naşterii opiniei publice şi al poziţionării blogosferei în acest cadru.  O reacţie şi o renaştere civilizate care vor cîştiga – sper! – în forţă cu fiecare an, care îi va face măcar să-şi… simtă obrazul pe mojicii, neaveniţii, parveniţii, loazele care, astăzi dispun şi joacă pe degete în nesimţire soarta unei ţări. E foarte posibil ca „No Băsescu Day – April 2” să devină „No Băsescu Day – Every Day”, aşa cum a scris şi Crin Antonescu. La un moment dat, bănuiesc, mişcarea asta… violetă va pierde pe drum, definitiv, şi „substantivul Băsescu” însă starea va rămîne ca să amendeze mai departe batjocura, mitocănia din politica şi viaţa publică românească, chit că ea va fi portocalie, galbenă, roşie sau albastră! Asta dacă nu cumva ea, mişcarea, nu va fi confiscată sau pervertită, aşa cum atenţionează şi Adrian Năstase! Şi o să putem spune atunci: „Bă, uite că a fost şi Băse’ bun la ceva: a născut mişcarea mov!” 🙂 Chiar, sînt curios cînd şi cum va vorbi Băsescu despre asta, despre ceea ce i s-a întîmplat de fapt astăzi… 😉 Cînd chestia asta nu-i va mai fi indiferentă? Fiindcă de enervat, aşa un pic, cred că-l enervează… chit că mai poartă încă pulovere mov… Sau totul a fost, este, o iluzie? Încă una?

Protest politic paşnic in Piata Universitatii. Foto: Andreea Balaurea, Mediafax
Protest politic paşnic in Piata Universitatii. Foto: Andreea Balaurea, Mediafax

P.S. Fotografia asta din Piaţa Universităţii de azi e mai mult decît sugestivă pentru vremurile în care trăim, pentru vremurile care pot să urmeze… „Extemporalele” la secţie şi amenzile pentru nesupunere (în numeroasele ei accepţiuni posibile) nu îmi par a mai ţine doar de nişte ani trecuţi…. 😉

Vremuri cu clopot. Vremuri cu Facebook…

Braşovul se pregăteşte să tragă clopotul din turn. Din turnul Casei Sfatului. După mai bine de 50 de ani de muţenie, aşa cum mai scriam şi aici (ceva mai inspirat) se mai întîmplă ceva, iată, în Braşov… O firavă, dar inspirată, încercare de revenire la cele ce ne aparţin, la cele normale… La acest cuvînt, devenit de lemn: normalitate. Clopotul o să bată de duminică, din jumătate în jumătate de oră, acompaniat de la cîteva sute de metri de cel ştiut, al Bisericii Negre. O recuperare pentru care mă bucur nespus dar nu mă iluzionez că ar putea aduce şi mai multe din vremurile acestui clopot. Bătrînul clopot nu va sparge liniştea sau moţăiala vreunui iscusit meşteşugar şi nici nu le va aminti de tabieturile burgheze unor negustori gata să tragă obloanele pentru o oră numai bună să-şi soarbă cafeluţele… Nu ştiu cîţi din noi vom auzi clar acest clopot, de duminică încolo. Cred mai curînd că el renaşte în aşteptarea generaţiei următoare de braşoveni relaxaţi… Pentru noi, cei de azi, el va exista, bănuiesc, cel mult ca pretext pentru ceremonii de amăgire a crizei, cu plan de marketing, şi asta de vreo două ori pe an… sau mai vîrtos în preajma cine ştie căror alegeri…
Astăzi nişte caleşti trase de cai au încercat betonul tare din jurul Pieţei Sfatului. Frumos l-au încercat… Aş vrea să cred şi că voi întîlni asemenea caleşti în fiecare zi, ca într-o mică Vienă… Aş îndrăzni însă prea mult să sper că toate astea nu se vor retrage cel mult într-un orăşel din… Facebook.
Apropo, m-a pus pe gînduri editorialul lui Răzvan Exarhu din Evz… şi, cu toate astea, iată, acum mă grăbesc şi eu să mai plantez cîteva roşii în iluzoria-mi, virtuala-mi fermă de 76785 de puncte…

Dau iarna pe mîna lu’ Ani!

Astăzi, pe Mureşenilor, pe colţ, lîngă Rectorat m-a abordat un puşti: „Luaţi un ghiocel, luaţi nişte ghiocei!”. L-am privit buimac pe copilul de vreo 10-11 ani care îmi întindea două coşuleţe cu nişte fire de ghiocei piperniciţi, degeraţi, şi i-am spus grăbit: „Nu, e prea devreme încă!”. Şi am trecut mai departe. După cîţiva paşi m-au apucat mustrările: „Ce-o fi fost cu mine de am fost aşa arţăgos cu băiatul ăsta? Ce răspuns a fost ăsta?”. Nu, nu m-am întors din drum, dar toată ziua mi-a părut că nu am cumpărat ghioceii ăia. Şi chiar, ce răspuns tîmpit! Cum adică să fie prea devreme?! O dată i-am risipit copilului ăluia un dram de speranţă, apoi mi-am risipit mie alt dram de speranţă. Nu e deloc prea devreme! E tîrziu chiar! Am căutat prin arhiva genunchiului lumii şi am găsit că pe 1 februarie, anul trecut, deja aveam puşi nişte ghiocei într-un pahar, la geam! Şi anul trecut mă simţeam tras pe sfoară, îi acceptam cu jumătate de gură şi credeam că-i o întîmplare. Astăzi realizez că deşi i-am refuzat aş fi vrut să mă bucur de ei de fapt. Aproape îi accept fără reţineri. La anu’ cred că voi da tîrcoale locului ăluia cu vînzători de ghiocei chiar cu cîteva zile mai devreme, ştiu eu prin 29-30 ianuarie. Îi voi aştepta. Da, voi fi primu’ care va cumpăra la anul ghiocei (dacă nu cumva vor apărea şi mai repede, poate pe 27 sau 28 ale lui ianuarie!). Anul ăsta am ratat… Am fost arogant cu primăvara. Ştiu, o să mai ningă cu zăpezi sterpe, neconvingătoare, Şi acum un an sfîrşitul de februarie era plin de zăpadă… Dar nu mai e mult… Şi pînă una alta o să dau iarna asta pe mîna deloc feminină a lui… Ani. Suntem incompatibili, clar! 😉

P.S. – Muzica… nu are nicio legătură nici de… data asta… E o stare. E… ceea ce se vede 🙂

Solidaritate degerată. Iluzii

L-am auzit pe Raed Arafat, secretarul de stat de la Sănătate vorbind despre gerul teribil care a paralizat România şi mai ales despre victimele lui. Despre cei 10 sau 15 români care au murit degeraţi în vremea din urmă. Şi Arafat a spus că dincolo de ce face statul, atât cât poate face, cu ambulanţele, spitalele, poliţiştii sau pompierii lui, românii nu au încă un simţ al solidarităţii. Cîţi dintre noi – se întreba ministrul – am face gestul de a bate la uşa bătrînului din casa de vizavi pentru a-l întreba de sănătate şi pentru a-i oferi un ceai cald cînd ştim că amărîtul ăla nu are după ce bea apă darămite cum să-şi încălzească odaia? Dintre cei morţi de frig cîţiva erau boschetari şi alţi cîţiva au murit în propriile case… Nu e nimic nou pe lume, am putea spune, asta se întîmplă oriunde… Şi e foarte posibil că vecinii victimelor gerului habar nu aveau de viaţa celor de peste gard. Şi nici Primăria, desigur. Aşa o fi…

Îmi aduc aminte că acum cîteva zile toată protipendada Dâmboviţei, toată floarea companiilor pe val din ţara asta, se îngesuiau să doneze cu miile de euro, şi să apară la tv. făcînd asta, pentru sărmanii din Haiti… Frumos, nobil gest, necesar, solidaritate umană pe faţă… Şi au strîns mai mulţi bani decît a reuşit să trimită statul român (50.000 de euro jalnici!) spre ţara aia de departe, cutremurată…

În seara asta, Gabi, pe raza ei de soare, îmi trimite un apel pentru salvarea unui copil, a unei adolescente de aproape 18 ani, Ioana. Ioana, elevă la Gheorghe Lazăr în Bucureşti are cancer iar tratamentul ei, care costă 80.000 de euro, nu poate avea loc decît în străinătate. Părinţii, apropiaţii ei încearcă să facă tot ce le stă în putinţă pentru a nu o lăsa să se stingă…  Sunt zeci de astfel de mesaje  pe care le întîlnim zilnic pe Internet iar unele dintre ele mai ajung şi în paginile ziarelor şi mult prea puţine la televizor. Sunt mii de cazuri pentru care statul „nostru” nu are bani să le rezolve, fiindcă dacă ar avea nu am mai auzi asemenea strigăte disperate. Probabil puţinele care beneficiază de un loc pe „listele” discrete ale acestui stat nu trebuie ştiute, pentru ca nu cumva să se işte vreo… vîltoare sau cereri care ar face apel la „forţa precedentului”…  Probabil confidenţialitatea e o condiţie necesară, consemnul fiind „încălcat” cu bună ştiinţă doar atunci cînd la mijloc apar ceva vedete – bune prilejuri pentru a proclama electoral generozitatea şi grija părintească a statului faţă de fiii ei… Da, miile de anonimi loviţi de soartă nu reprezintă nicio miză, nu aduc rating ci doar cheltuieli… Prea mari cheltuieli la nişte bugete mereu prea mici… Aşa cred că e, din nefericire, şi cu Ioana…

Apelurile astea deznădăjduite, dramele astea circulă şi îşi încearcă… norocul pe Internet, mai ales prin bloguri. Aici pare să-şi fi găsit adăpost o mare din necazurile românilor, acesta pare a fi rezervorul lor care în România nu are unde să fie deşertat…  Acesta este încă locul bun şi permisiv, şi alintător uneori, ca orice iluzie, unde se mai pot arunca-n ocean sticle cu răvaşe. Dar un loc atît de strîmt şi puţin băgat în seamă… Câte din aceste cazuri pot fi rezolvate pornind de aici?  Sau poate sunt eu prea pesimist… aflând totuşi că vreo 2,5 milioane de români trag, iată, cu ochiul spre blogosferă. Da… ar fi ceva poate dacă fiecare dintre ei ar trimite… undeva cîte un euro… Poate chiar Ioanei…

Vorbeam despre solidaritate… Ignorînd un stat meschin, ipocrit şi impotent, cum ar fi dacă ne-am trage mănuşile şi căciulile şi am da o fugă pînă la bătrînul de dincolo de gard să-l întrebăm ce mai face?… Da, ştiu, sunt patetic, aberez!…

Best of… Genunchiul Lumii 2009

Nu mă omor după statistici însă wordpress-ul mă mai ispiteşte din cînd în cînd să privesc… în urmă. Şi fiindcă tot se încheie 2009, ce mi-am zis: dacă tot se înghesuie rumânu’ după topuri ia să văd şi eu care mi-au fost cele mai citite… sticle aruncate-n blogolume? Şi exerciţiul mi-a părut chiar incitant atîta vreme cît am început chiar şi să uit unele… momente ca să nu mai zic de… fraze. Privind în felul ăsta „peste umăr” mi-am dat seama că în unele locuri n-aş mai prea fi de acord cu mine şi că timpul măsurat în cuvinte chiar trece altfel. Ani de cuvinte… Apoi, iată, revăd şi cam ce… fuse şi duse! 😉 Aşadar… „top ten-ul” Genunchiului Lumii, dintre cele 326 de „editoriale” ale anului care se încheie:
1. Vitas: vocea care vindecă! (18 februarie), cu 1635 de citiri. Cine ar fi crezut că o muzichie, şi a unui rus pe deasupra, ar fi putut trezi un astfel de interes? Probabil fiind vorba despre o „O voce asigurată cu 2,5 milioane euro, care atinge 5 octave, poate egala registrele fluierului, poate trece uşor de la tonalităţile unui tenor la cele de soprană, atacînd fără probleme partituri de operă”, lucrurile devin, aproape, explicabile! 😉
2. La mulţi ani, Ina! Cea mai frumoasă poezie (25 iulie), cu 1118 citiri. Aici mi se pare firesc să fie aşa. Poezia este Irina, fetiţa mea şi bag de seamă că ziua ei e în fiecare zi, citită fiind din vară şi pînă azi aproape zilnic! E şi normal, nu? 🙂
3. Ispită pentru iarnă. Din gol de cuvinte (19 decembrie), cu 961 de citiri. Am împrumutat doar o poezie de-a lui Esenin şi-un cîntec de-al lui Vîsotski ghicind cred că iarna asta nu seamănă deloc cu iernile ştiute… Lucrurille încă au rămas aşa, senzaţia e încă… bulversantă, ceea ce mă face să cred că postul ăsta va merge… mult mai departe!
4. Cuvintele au fost mereu ale lui (12 decembrie), cu 921 de citiri. Nichita e pe aici mai mereu, viu. „Cuvintele sunt EL”, cum ziceam. Cîtă vreme îl căutăm şi-l găsim înseamnă că nu ne-am pierdut de drum. Şi iată că îl căutăm şi îl găsim!
5. Evident, am orbul găinii! (8 decembrie), cu 769 de citiri. Asta a fost după alegeri şi ziceam: „Era de aşteptat oricum ca de luni viaţa noastră să fie identică aceleia de vineri ba chiar mai plină de datorii dată fiind apropierea scadenţelor. Peste alţi cinci ani – vom fi şi mai puţin tineri, aşadar mai înţelepţi! – de îndestulătoare binefaceri marca Boc, Udrea, Voinescu, TRU, Preda, Videanu, Flutur, Blaga conduşi cu destoinicie de către prim-preşedintele de partid şi de stat vom recunoaşte umili : “E adevărat, nu ne-a ciuruit nimeni… nici în plex cu pumnul, nici în faţă cu pumnul! Vă mulţumim!” Nu m-am mai gîndit la asta de atunci dar nici nu m-am răzgîndit! Fiecare zi de luni a rămas la fel, ba chiar mai rău decît atît! 😉
6. Nişte oameni normali (1 decembrie), cu 708 citiri. Asta era înainte de alegeri, pe vremea cînd încă îmi mai făceam iluzii. Probabil cercetătorii care mai încearcă să explice fenomenul… nostalgiei (ca să nu zic al… naivităţii!) vor găsi aici materialul potrivit de studiu. 🙂
7. Hustler şi Noua Ordine Mondială (8 ianuarie), cu 634 de citiri. Pe vreme cînd nu prea mă împăcam cu criza, găseam că e interesant să spun: „Aşa că mă amuz, iată, fac haz de necaz de felul cum se scrie istoria şi cum industria sexului se poate cupla cu industria enigmelor economice, în vremuri de restrişte…” Se vede treaba că sexul vinde bine indiferent de vremuri. Verificat, iată, fără glumă, fie şi doar cuvîntul „sex” aduce cititori! Precum Teoria Conspiraţiei şi Guvernul Mondial! 😉
8. Ultima defilare. Cu Obiectivu’ Paişpe (30 noiembrie), cu 552 de citiri. Povestea venită „pe surse” şi găsită în poşta electronică, cu un navetist nimerit lîngă un demnitar ce nu se dă dus, tocmai în ziua în care forţele armate treceau pe sub Arcul de Triumf are încă partea ei de… umor. 🙂
9. Conexiuni, între timp, muzică şi suflet (15 martie), cu 527 de citiri. E limpede că atunci cînd scrii cu drag despre ceva sau cineva atunci poţi spune că ai pus o cărămidă la locul ei. Cronicuţa-portret a trupei rock braşovene „Conexiuni”, subiectiv-pasională, a unui meloman amator mi-a rămas şi ea la suflet, acompaniată de muzica băieţilor, inconfundabilă.
10. Ultima zi de huzur. Prima zi de… retorică (5 ianuarie), cu 520 de citiri. Intersantă încheiere de „top 10”. În prima zi de lucru a lui 2009 mă întrebam dacă nu cumva tot anul va fi aşa ca ziua aceea: buimac. Şi mă gîndeam la întrebările retorice, ale mele, ce aveau sa-i urmeze acelei zile, alături de întrebările, 50 la număr, la obiect, privind mersul vieţii şi economiei româneşti, publicate de un ziar cu greutate aici. Da… de atunci zilele au rămas cum era stabilit: retorice. Iar întrebările alea din ziar chiar merită să fie citite pentru a ne da seama cam unde eram şi unde am ajuns. Ce urmează? Alte 50 de întrebări. Pentru 2010, desigur! 😉

P.S. Sună bine acest Grigori Leps, pe ceaţa asta lipicioasă şi rece, pe lapoviţa şi pe mîzga ăsta de sfîrşit de an, nu?

20 de ani mai tîrziu. Lambada…

20 de ani. CNN dedică emisiuni Revoluţiei noastre, Times, Irish Times, UPI, BBC, Le Figaro şi Der Standardt la fel şi cîte n-or mai fi. Vorbesc despre noi Hillary Clinton, George Bush, Gorbaciov şi alţii de talia lor… Posturile noastre de ştiri rememorează şi ele, firesc, cu patimă… Este limpede că 20 de ani de la căderea comunismului în România şi în Europa de Est este o ştire care face rating. Atît în mass-media autohtone cît şi cînd vorbim de sursele externe eu unul am observat trei abordări: cea istorică, memorialistică, uneori în manieră… poliţistă sau fantastică, cea oficială cu aprecierile laudative ale unor lideri trecuţi sau prezenţi şi cea critică.
Primele două categorii nu mi se mai par demult interesante. Ultima însă, care are rezonanţe vrînd-nevrînd personale pentru noi trăitorii celor 20 de ani ridică întrebări… Iar modul „critic” de a vedea lucrurile, evident subiectiv, accentuat mai ales aici la noi, acasă, porneşte de la potenţarea unui singur răspuns: „20 de ani? Degeaba!”. „Brucan s-a înşelat, 20 de ani au fost prea puţini pentru ca noi românii să depridem democraţia şi civiizaţia occidentale”, „Revoluţia furată”…
Cred că fiecare dintre noi avem azi această dilemă: „Revoluţia, eroii de atunci au avut vreun rost? După 20 de ani putem privi în urmă împăcaţi sau resemnaţi? Ne-am împlinit aşteptările?” Care este răspunsul nostru, al fiecăruia dintre noi? Cîţi ne mai amintim ce făceam, ce gîndeam, unde eram în zilele alea din decembrie 1989? Eu unul aş zice că parcă era ieri şi constat: „Băi frate, sunt 20 de ani, 20! Unde şi cum s-au dus? Ce am făcut? Ce am trăit? Sunt 20 de ani, totuşi, mulţi sau puţini?!” Fiecare dintre noi avem un răspuns al nostru, intim, subiectiv,pe care vrem sau nu să îl facem cunoscut.
Stau strîmb şi încerc să judec drept: nu, nu am cum să fiu dintre cei care să şteargă cu buretele, aşa, 20 de ani de viaţă, jumătate din viaţa de pînă acum. Nu am cum să spun că anii ăştia au fost degeaba şi nici cum să zic că anii mei au fost şi sunt alţii decît ai ţării în care trăiesc.Nu aş avea cum să zic că nu am pus cîteva cărămizi acolo sau dincolo, că nu am realizat cîte ceva. Că nu am trăit. Mi-e limpede acum, nu pot fi, totuşi, dintre cei care să spună azi că au fost 20 de an degeaba. Mi-e imposibil asta. Normal, nu pot fi mulţumit, aş fi vrut mai mult, mi-e şi mie ruşine de starea în care se află ţara asta azi, mă dor bolile ei chiar dacă încerc să le ignor uneori ştiind că eu nu am cum să le vindec. Însă exstă şi o jumătate plină a paharului şi mai există şi ceva speranţă…
Acum 20 de ani aţipeam cu o mitralieră la capul patului şi cu o cartuşieră sub pernă şi în difuzoarele unităţii militare în care mă aflam auzeam pentru prima oară „Lambada”. Şi încă mă întreb pentru ce a fost nevoie să fie aşa cînd, e limpede, putea fi altfel, din moment ce, din acel tablou suprarealist a rămas pînă la urmă doar… senzaţia – atît de proaspătă! – de Lambada?!

P.S. Am citit un interviu cu Dan Puric, în „Adevărul”, acum cîteva zile. Interesant, aproape remarcabil privindu-ne pe noi… 20 de ani mai tîrziu. Aici tind să-i dau dreptate, parte din realitatea noastră de azi aşa este, chiar dacă altfel îl consider pe actor cam prea defetist. Iar rezolvarea stării noastre de acum poate pleca de la revoluţia noastră interioară şi de la definitiva tăiere a dependenţei noastre faţă de politic şi de mediocrităţile care îl reprezintă. Iată:
„Dacă putem vorbi, până în ’89, de o imagine care a creat un comportament schizoid dublu, cealaltă, de după ’89, a creat un cancer de tip leucemic. Ce ne-au distrus? Modelele culturale, tradiţiile, familia, biserica, credinţa. Prin ce? Prin desacralizare, prin demitizare. Ei trăiesc din CNP, din buletin. Deci n-au poveste. Oamenii aceştia sunt numărul „2456″. Ia-i povestea omului şi l-ai distrus, l-ai făcut o cărămidă. Desacralizare, demitizare, băşcălizare, minimalizare, spirit dilematic, ca să nu spun mai mult – şi nu al certitudinii. Eu nu am dileme asupra mamei sau asupra bunicului.”

Îmi ninge

De azi noapte îmi ninge. Pe blog. Nu ştiu cît va mai dura, la un moment dat mi-am făcut griji… Nu ştiam unde este butonul on-off şi nici dacă aş fi ştiut nu cred că ar fi fost bine să îl acţionez. Naiv, iluzionat, înfierbîntat, entuziasmat şi efervescent am lăsat lucrurile aşa, să văd ce poate să se întîmple şi pînă cînd. La o adică o să împrumut de prin vecini o lopată, o mătură, ceva, să-mi deszăpezesc blogolumea. Şi dacă nici figura asta nu o să ţină o să las vorbă ca ultimul să stingă lumina. Dacă nu, nu-i bai, oricum o să se stingă singură 😉 Ninge. Afară e o ceaţă caldă, bolnavă, leşinată care se usucă pe picioare. Ceva e aiurea şi nu ştiu ce.

Rămînerea în toamnă. Ieri

A pîndit cu suspiciune, ieri, luminile necinstite de toamnă tîrzie… A recunoscut bănuiala aia a cumpărătorului de iluzii ascultînd oferta mieroasă a vînzătorului de iluzii, dar care ştie că nu poate să refuze ispita, viciul. Şi-ar dori să rămînă aşa, în toamnă, deşi ştie că asta poate fi cea mai mare minciună, mai mare decît orice înşelăciune pe care a trăit-o sau înşelătorie pe care a comis-o. Dar va uita repede şi luminile vrăjite şi calde, va uita chiar să-şi aducă aminte, cum nimeni nu va şti vreodată că el le-a văzut. Va uita azi, mîine, odată cu frigul, cum uită totul dealtfel… Va uita că ieri a trecut pe acolo, cum a uitat aceleaşi suspiciuni de-acum doar un an, cum a uitat dulce-amara înşelătorie de atunci …

Lucian Blaga
Cîntecul brumelor, urmelor

Ca o pulbere de-argint
îngheţase roua.
Brumele s-au născocit –
era ziua doua.

În dumbrăvi încremeneau
stinse-n scrum de vise
ca-ntr-o lume de cristal
sevele închise.

Pe sub zarea unde rar
ne era popasul,
ne lăsam peceţile –
urmele, cu pasul.

Cu al Ariadnei fir
însemnam întinsul –
pentru cînd ne-om părăsi
albul, paradisul.

Brumele s-au nimicit –
era ziua noua.
Duhul lumilor prea cald
dezgheţase roua.

Mierea spălată cu apă de ploaie

Alegerile o să vină şi o să treacă. Cel mai probabil Puterea se va schimba. Va veni o scurtă perioadă de euforie şi de anunţuri revoluţionare privind salvarea ţării. Astea vor concide cu cele cîteva focuri de artificii, sărace, ale anului nou… Apoi vor apărea pe ecran cîteva figuri proaspete. După care vom avea nişte meciuri de ligă superioară cu împărţirea puterii şi cu formarea altei majorităţi şi a altui guvern. Toate astea vor ţine vreo trei luni, vreme în care ţării şi rumânilor nu le va fi mai bine, ba dimpotrivă. Însă rumânii şi ţara vor avea o stare de satisfacţie poate prin percepţiile create de vizionarea noului film, după un nou scenariu, cu alt regizor şi alţi actori. Ce va fi însă după aceea? Ce va fi după ce mierea va fi spălată de apa de ploaie? Ce va fi cînd senzaţiile speranţei or să dispară şi cînd nici măcar dorinţa de sînge şi de răzbunare a unora nu va fi fost satisfăcută? Ce o să rămînă după ce spectacolul de acum se va termina? Ce va fi cînd filmul o să se rupă iar viaţa, realitatea va sta goală-goluţă, rînjind plouată în pragul fiecărui român? 20 de ani degeaba? Parcă aşa titrează un cotidian central…

Dare de seamă. Limpeziri

„Toamna este o a doua primăvară, când fiecare frunză e o floare.” Am pornit ziua de azi cu acest rînd al lui Camus scos de pe net. Ştiam că 7 noiembrie este şi ziua în care s-a născut Albert Camus şi cum nu reuşesc să mă lecuiesc din a încercui în calendar anumite zile, cum aş fi putut să nu-mi manifest manierismul şi de data asta glosînd tocmai despre Camus?! Revenită pentru o zi, toamna, azi, chiar vrea să îmi arate din nou că am judecat-o strîmb alintîndu-mă cu frunze luminate şi soare cald. Soarele cade acum blînd pe măsuţa pe care am stivuit toate cărţile lui Camus tocmai scuturate de praf. Cred că am găsit tratamentul pentru a aluga mohorîrile zilelor, destule, din urmă: toamna de o zi şi vindecarea de ispita oricăror speranţe insuflată de Camus.
Nu mai ţin minte cînd am citit „Ciuma”, dar ştiu că a fost una dintre cărţile care au încercat să mă limpezească, într-o vreme… Şi îmi dau seama acum că am pierdut pe drum acea limpezire şi că ar trebui să o apuc înapoi ca să înnod firul de unde s-a rupt. Cunoşteam epidemia din Oran şi şobolanii şi scepticismul doctorului Rieu printr-o lectură obligatorie care mă revolta prin imagini şi totuşi atunci îmi dicta că revolta ar fi inutilă în faţa unui rău dat. „Ciuma” a fost însă numai cîrligul cu care Camus avea să-mi răvăşească gîndurile şi şabloanele timpurii gata să mi se prăvălească în minte la lecturile lui ulterioare. Apoi am găsit în „Caiete” aceste fraze: „Să nu mă despart de lume. Nu ne ratăm viaţa atunci când o aducem la lumină. În toate situaţiile, nenorocirile, deziluziile, caut din răsputeri să restabilesc contactele. Şi chiar în această tristeţe din mine, câtă sete de iubire şi ce beţie la simpla privelişte a unei coline în aerul serii. Contacte cu tot ce este adevărat, în primul rând natura, apoi arta celor care au înţeles, şi propia mea artă dacă voi fi în stare. Dacă nu, lumina şi apa şi exaltarea încă se mai află în faţa mea, şi buzele umede ale dorinţei. Deznădejde surâzătoare. Fără ieşire, dar practicnd neîntrerupt o stăpânire pe care o ştim zadarnică. Esenţialul: să nu ne pierdem acea parte din noi înşine care doarme în lume.” Iar din „Mitul lui Sisif” am aflat cum „Cei trişti au două pricini: ignoranţa sau speranţa. Don Juan ştie şi nu speră”, fapt pe care îl recunosc dare pe care, încă mi-e greu să-l practic.
Ceva mai tîrziu, Camus mă învăţa abecedarul revoltei, din primele rînduri ale „Omului revoltat”:  „Ce este un om revoltat? Un om care spune nu. Dar refuzul său nu înseamnă renunţare: căci el este un om care, la început, spunea da. Un scalv care toată viaţa a primit ordine consideră la un moment dat inacceptabilă o nouă poruncă. Care este conţinutul acestui „nu”? El înseamnă, de exemplu, „lucrurile au durat prea mult”, „pînă aici!”, „ai mers prea departe” şi, în plus, „există o limită peste care nu vei trece” (…) Revolta nu funcţionează fără sentimentul că tu însuţi, într-un anume fel şi într-o anume privinţă, ai dreptate. Prin asta, sclavul revoltat spune în acelaşi timp şi da şi nu. (…) El demonstrează cu încăpăţînare că există lucruri care „merită să…” care se cuvin apărate.” Şi trebuie să recunosc că încă nu ştiu să spun Nu! Iar colecţia de citate ar putea continua la nesfîrşit, fiecare pretext pentru alte… dări de seamă.
În cele din urmă, întorcîndu-mă la „Ciuma”, am înţeles de ce „E ruşinos să fii fericit singur”

P.S.: Ce altceva, mai în ton, decît un Deep Purple memorabil?

Bingo! Am zis-o şi p-asta!

Astăzi, în centrul tîrgului, mare buluceală în jurul unui individ cu vestă albastră şi a mesei lui pliante, asemeni celor care vindeau lozuri în plic cîndva pe Republicii. Mă apropii şi mă dumiresc: cetăţeanul vindea „cartoane” pentru bingo, pentru Antena 1. Nu ştiu cît costă un asemenea loz al marilor… speranţe „televizoristice” dar ştiu că imediat „m-a pălit” amintirea anilor cînd „Bingo” era sinonim cu „bună ziua” sau cu „ce mai faci?”. Cred că asta se întîmpla acum vreo 15 ani sau chiar mai puţin. Pe vremea aia jocurile astea făceau parte din acelaşi „pachet de noutăţi” sclipitoare ale întîlnirii noastre cu „piaţa liberă”: blugii turceşti, „ciunga” şi „bonibon” la discreţie, whisky-ul la tarabă, „alba-neagra” sau casetele cu Lambada şi Samantha Fox. Erau atît de ieftine şi de proaste încît ne ajutau să nu realizăm cît de săraci eram eram de fapt. Dar trăiam mirajul Occidentului şi ne credeam deja capitalişti. Rupţi în fund, da’ liberi! În aceeaşi perioadă au făcut carieră şi celebrele „caritasuri”, jocurile „întrajutorare”, morişti la acelaşi fluviu de iluzii care inundase România. E altă poveste faptul că tocmai din aceste jocuri s-au născut prosperii „oameni de afaceri”, „întreprinzătorii”, „dezvoltatorii” de mai tîrziu. Culoarea dominantă a acelui tablou al cotidianului românesc era însă sărăcia lucie şi lipsa de viziune, încremenirea în mirajul amintit.
Întîlnirea mea de azi cu vînzătorul ambulant de bilete bingo îmi pare a-mi consimţi parte dintre primele semne ale întoarcerii noastre în urmă cu zece ani. Este evident că acest bingo este pe cale să redevină un fenomen de masă fiindcă se mulează perfect pe starea de fapt a românilor azi şi pe eşecul desăvîrşit al dezvoltării ţării ăsteia. Avem iar nevoie de asemenea iluzii pentru a ne amăgi sărăcia tot mai lucie. Probabil, dacă legea ar mai permite-o mîine ziarele ar fi iar pline de seriile cu numerele „cîştigătoare” şi ale celor înscrişi la loteriile de înmulţit banii de opt ori. Sunt o mană cerească aceste jocuri-spectacol şi pentru posturile tv şi gazetele secătuite de fonduri şi audienţă în vremurile astea! Vom retrăi, iată, din nou istoria fără să fi învăţat nimic din ea. Fatalmente nu avem prea mult pînă la a constata că, de fapt, 15 ani s-au cam dus degeaba dacă nu am găsit vaccinurile potrivite pentru a nu ne mai… procopsi cu aceleaşi boli.
Mai recunosc însă că, pînă şi acum noi, inclusiv eu aici, nu facem altceva decît să constatăm, să colecţionăm lamentări, să ne arătăm deştepţi prin manifestele noastre scrise sau strigate. Şi asta face inclusiv prim-secretarul de partid şi de stat Traian Băsescu, prin diagnosticul dur – adevărat şi uşor de pus – al Comisiei Prezidenţiale la căpătîiul unei Românii în comă! (De citit aici) Totul pare să ţină de un „Spune şi tu” şi numai atît… Chiar dacă ştiu cam de unde bate vîntul şi cu această… civică şi altrusită chemare – în van, pînă la proba contrarie! – la vărsat năduful. 😉

P.S. – Muzici de inimă albastră. Normal, Mariza nu e din filmul ăsta, şi poate tocmai de-asta e de ascultat! 🙂

De ce nu sunt dezamăgit?

Lumea se dă lovită, se dă… dezamăgită. O anumită lume, aia care îşi permite azi să fie dezamăgită. Adică să îşi asume iluziile, să le trăiască… Mai ales cei… temporari, cocoţaţi în jilţurile puterii. Ei îşi permit…  Şi nu pe motiv că pe străzile sau uliţele cenuşii ale ţării vor fi mult mai mulţi copii sărmani, copii fără copilărie, victime şi ale unei crize pentru care nu au nicio vină, criză la care ei, dezamăgiţii contribuie din plin… Nu, această dramă cutremurătoare nu-i dezamăgeşte… Ci pentru mofturile lor electorale cu care ne aruncă zi de zi praf în ochi sunt ei dezamăgiţi. Da, pentru aşa ceva sunt ei dezamăgiţi. Nu au alte motive, pare-se din moment ce nu fac paradă cu ele, aşa cum ei foarte bine ştiu să facă paradă… Aşa că, probabil, nu au alte amăgiri, dezamăgiri şi dorm liniştiţi…
Ei bine, eu unul nu-mi permit să fiu dezamăgit, nu am timp să fiu dezamăgit. Ba chiar mă bucur de întîmplări sau ştiri mărunte care, sunt făcute parcă să-mi atenueze amărăciunile, durerile ascunse şi nerecunoscute (alea pe care ştiu că fiecare şi le fereşte de ochii lumii – fără să o iau ca o consolare!) şi crizele cotidiene…
Cum aş putea, de pildă, să fiu dezamăgit că voi vedea, poate, o comedie sau o dramă într-o gară, pe un peron-scenă-de-teatru prin care va trece Orient Express-ul anul ăsta? Sau cum aş putea să fiu dezamăgit descoperind o colecţie de titluri, gînduri, texte remarcabile într-o revistă ce-şi zice atît de amarnic, umil şi prozaic: „Vreau bilet. ro„? Sau să fiu dezamăgit că Umberto Eco acordă cărţilor dreptul de învingător ce aparţine doar Cezarului, în faţa textelor virtuale, dar condamnă la moarte ziarele de hîrtie? Or să nu fiu dezamăgit că, undeva în acest oraş, printre postmodernele şi postindustrialele dărîmături pestilenţiale ale unei foste… incerte gări, zac „graffitiurile” „monumentale” ale unor artişti anonimi şi neînţeleşi, pe care eu unul nu le-am văzut?
Nu, nu-mi permit să fiu dezamăgit (sau amăgit?), atîta vreme cît dezamăgirile şi… „nedezamăgirile” se dovedesc a fi atît de relative… ştiu

Al cui bine şi al cui greu?!

A început c(h)ampania pentru alegerile europarlamentare. Nişte alegeri fără miză, după mine, pentru covîrşitoarea majoritate a românilor. Un alt prilej de exchibiţionism şi narcisism electoral pentru politicienii dîmboviţeni. Nici dacă ar şti prea bine, dacă ar fi convinşi de menirea europarlamentarilor românii tot nu ar marşa la mesajele de campanie din această primăvară. Absenteismul este în trend crescător, firesc, nu de azi de ieri, iar acum cu criza legată ca o ghiulea de picioare nu are cum să ne sporească apetitul pentru alegeri şi democraţie. Mai ales văzînd că de fapt această criză e doar pentru unii, mereu aceiaşi, adică pentru noi mulţimea de aducători de voturi. Mai ales văzînd că cei „aleşi” sunt rupţi de realitate şi impotenţi să ne ofere soluţii. Mă aştept chiar la un cîştig, pe fondul ăsta, al duetului Vadim-Becali, chiar cu bătaie spre prezidenţialele din noiembrie şi, în orice caz la rezultate joase pentru cei ce călăresc azi struţocămila puterii, pedeleii şi pesedeii.

Din startul ăsta electoral, cam fără istorie şi fără ca vreun partid să mă convingă să fiu atent la ce se întîmplă sau că „ceva” se întîmplă cel mai neplăcut m-a surprins sloganul partidului prezidenţial şi guvernamental: „PD-L, la bine şi la greu”. O astfel de formulă mi se pare cinică şi ipocrită, în aceeaşi măsură cu celebrul „Să trăiţi bine!”. Ce altceva ar putea înţelege presupusul alegător român? „Adică, după cinci ani de guvernare jalnică în care ne-aţi adus unde ne-aţi adus, acum să mai înghiţim şi să fim solidari la curbele de sacrificiu şi strînsul curelei dictate tot de voi?”. Binele cui şi greul cui?! Cînd le-a fost lor greu? Am trăit şi trăim rău privind spre binele guvernanţilor. „Să trăiţi bine” a fost definitiv un „Să trăim bine!” al lor, o mostră de demagogie absolută. Acum ni se sugerează să înţelegem situaţia, că deh criza e de vină!, şi oricât de greu ne-ar fi, tot cu ei să votăm, spre continuitatea binelui lor, nu al nostru! Cînd ne-a fost bine cu ei astfel încît să vrem să ne fie şi greu tot cu ei? Sloganul ăsta îmi dă măsura întreagă a faptului că pentru ei, pentru marea parte a clasei politice nu suntem altceva decît o masă de manevră, nişte automate cu fisă de aplicat voturi pentru privilegiile lor… de uz local sau european.
M-aş bucura să cred că românii chiar vor alege, puţinii care vor intra în cabina de vot. Dar e o altă iluzie. Prefer acum o altă… muzică! 🙂

Măsura lucrurilor…

Sunt zile în care poţi afla lucruri grele, în care poţi pierde multe sau chiar fiinţe apropiate mai mult sau mai puţin. Zile care îţi dau măsura lucrurilor arătîndu-ţi cam care e drumul de urmat. Nu-mi place să fac trafic cu sentimente ori să defilez cu declaraţii lacrimogene. Lucrurile se întîmplă, viaţa se defăşoară din mosorul ei. Însă îţi dai seama uneori că cea mai mare parte a zbaterilor, a stresului, a „valorilor” cotidiene pe care le urmăreşti sunt inutile dacă nu penibile. Îţi spui atunci: „gata!”, îţi spui „Nu mai fac asta, nu mai fac aia, nu mă mai implic, nu mă mai stresez, nu mă mai consum”… Îţi dai seama că nu merită. Îţi spui „voi fi bun”, îţi zici voi trata oamenii şi situaţiile aşa cum îmi doresc eu să fiu tratat. Îţi zici că vrei să ai grijă de tine şi de cei din jur, că vei fi corect, atent… Sunt fracţiuni de luciditate care ţi-ar putea provoca schimbările dorite… Însă rămîn doar fracţiuni şi după o zi două de la şoc revii în matcă. Pentru ce? Înţelegeţi, desigur, despre ce vorbesc, aţi trecut prin asta. Şi vă întreb: chiar merită? Are rost?

P.S. Nu ştiu de ce ilustrez rîndurile astea cu aceste imagini, poate fiindcă mi se par… meseriaşe şi acum îmi exprimă prin imposibilul lor posibil, prin măiestria mişcărilor, îmi exprimă un anumit fel de a conduce lucrurile, un pic periculos… 🙂 Priviţi cu atenţie şi veţi înţelege şi mai bine la ce mă refer. Totul e un joc până la urmă, care ar trebui jucat frumos…

Păzea! Se dă cu spray anticriză!

Gata! Putem fi liniştiţi, avem şi noi un plan anticriză. Specialiştii lui Boc, presaţi de nerăbdările opiniei publice, au stat cîteva nopţi cu picioarele în lighean şi au produs un tabel de măsuri pe 17 pagini şi cîteva zeci de puncte.  În regim de urgenţă!  Doar nu puteam fi noi mai prejos de nemţi, francezi, italieni, americani, care au şi ei planurile lor… Vorbim de fapt despre nişte propuneri, centralizate în documentul care circulă deja în presă, care urmează să fie promovate prin ordonanţă de urgenţă, săptămîna viitoare cînd va fi adoptat şi proiectul de buget. Am aruncat o privire, în diagonală, peste schiţa asta anticriză şi mi-au sărit în ochi aceleaşi cuvinte răspîndite prin toate „celulele de criză”: implementare, promovare, dezvoltare, realizare, formare, integrare, susţinere, diversificare… Toate fac parte din noua noastră limbă de lemn, cea care umple pagini de discursuri fără să spună nimic concret. Senzaţia mea e că în acest proiect cu care guvernul vrea să ne apere de… balaurul crizei, 90% este zgură şi planuri abracadabrante iar restul sunt cîteva măsuri venite din diferitele programe de guvernare fîlfîite în campania electorală, măsuri care oricum s-ar fi luat. Nu am căderea şi nici răbdarea să fac o analiză aplicată a planului românesc împotriva crizei… mondiale, dar sunt circumspect. Aştept opiniile specialiştilor, analiştilor care, sigur, vor avea de lucru serile viitoare pe la televiziunile de talk-show… Aş fi fericit să cred că peste cîteva luni, peste un an, aceste măsuri vor fi întors oamenii la locurile de muncă, vor fi crescut puterea lor de cumpărare şi vor fi deblocat criza creditării, însă tare mă tem că nu avem în faţă nimic mai mult decît un alt exemplu de fuşereală şi superficialitate dîmboviţene… Nu, nu putem fi liniştiţi. Dimpotrivă ne putem gîndi că de acum guvernanţii ar putea judeca şi aşa: „Gata, ne-am făcut treaba, le-am închis gura!” sau „Plan anticriză aţi vrut? Na, plan anticriză aveţi, spălaţi-vă cu el pe cap!…” Deocamdată totul seamănă cu imaginea unui spray cu vopsea pulverizat peste realitate să nu se mai vadă deloc ce zace acolo… Sau cu a unuia din cele lacrimogene?  Da, de acum chiar vom avea motive de… nelinişte, de vigilenţă. Guvernul, iată, munceşte!

P.S. – Poate ar fi fost mai nimerit să strig şi eu la cer pentru nenorocirea acelui pensionar din Slatina care a murit cu zile, plimbat cu „salvarea” dintr-un spital în altul… Dar sistemul nostru sanitar e şi el la fel ca guvernările noastre: „eficient” şi „salvator”! Despre asta altădată însă…