Camera 504b

504b e „salonul-rezervă” de la „interne”, de la ultimul etaj al spitalului, la capătul culoarului, străjuit de două scaune cu rotile și de geamul ăla mare și atît de aproape de acoperiș. Rezerva e cât un dormitor obișnuit, lung, cu trei paturi lipite de pereți și cu o fereastră care dă spre cartier. Față de saloanele învecinate, cu șase sau opt paturi, ai spune că oamenii care ajung aici sunt norocoși: pare mai liniște și aerisit, chiar dacă un miros înțepător de oțet domină olfactiv locul.
Uneori, aici poți rămîne peste noapte ca „aparținător” al celui în suferință… Și vei înțelege bunăvoința suspectă a medicilor de gardă care nu ți-au repartizat suferindul nici la ATI și nici la saloanele cu aer condiționat de la cardio, ci acolo în acel loc… liniștit, special, de la etajul cinci. Vei realiza curînd, vei afla, rostul rezervei când la un moment dat cineva îți va spune că l-ai putea duce acasă, dar știe toată lumea că cei 1% speranță care bolborosesc din borcanul de oxigen înfipt în perete și curg din perfuzia cu glucoză nu-i poți avea acasă…
Și te obișnuiești cu peisajul… insinuant. Un bec chior, o ușă care-ți pare albastră, care nu se prea închide și scîrțîie pe furiș la fiecare ieșire spre hol, pereții lucioși vopsiți în ulei, perdelele ca de vagon CFR, „cuierul” acela sovietic scorojit de care atîrnă perfuzia, patul din fier sub care ați înghesuit cîteva pungi cu lucruri, cu grijă să nu atingă furtunul subțire al sondei urinare „legate” la podea, saltelele ca niște dune spre niciunde… și într-un colț, lîngă întrerupător, pe zidul albicios murdar, o icoană mică, parcă. Nimic altceva.
Pe culoar, în ciuda nopții, se aud des șlapii tîrșîiți ai celor ce vin și ies din wc-ul „de peste drum”. Ieși și tu, din cînd în cînd, cît să te dezmorțești, să te freci la ochi, să privești spre luminile firmelor de jos, dinspre curte, sau să aduci o „cafea” de la automatul din celălalt colț al etajului. În rezervă nu prea intră nici măcar „cadrele”, așa că abia de vă tulbură cineva „liniștea”. A voastră și a celui de acolo din patul de la ușă…
Singurătatea, timpul, „valorile”, prețul zdroabei de fiecare zi încep de acum să-și caute măsurile, în ultimile respirări, atîtea cîte deja poti fi numărate… Te gîndești, privindu-le mai mult decît auzindu-le, că ar putea fi o noapte, o dimineață, o zi și poate încă o noapte… Poate. Și disperarea și furia și frica și durerile ți se scurg și ție undeva pe mozaicul rece din rezerva 504b.
Noaptea se dovedește a fi prea scurtă însă cînd constați că pentru patul din față, odată cu zorile, mai este adus cineva, cineva pe picioare, pentru niște perfuzii ce par a fi ușoare… Ți se pare ciudat și ciudate-s inclusiv nedumerirea și jena noului pacient și a celei care îl însoțește. Iar realitatea se dezmeticește brusc cînd îi vezi așezați pe colțul lor de pat, înțelegînd și asistând, ca-n familie, la unul din rosturile salonului 504b…
Probabil nici ei nu văd și nu aud plînsul real, lacrimile tale și ale alor tăi, trasul sufletului. Trasul sufletului care vine fără nicio regie, fără scenariu, rapid. Clipele alea. Clipa aia… Nu văd și nu aud, cred, nici ei, agitația dibace a celor ce știu ce au de făcut cu trupul în minutele de după și o fac impecabil. Probabil nu simt nici mirosul lumînării aprinse de ceva vreme…
Timp de încă două ore cel puțin, „vecinii noștri” de cameră vor trebui să stea, pesemne, mai departe acolo, cu perfuzia lor, alături de cel al nostru, dus. Tu va trebui să pleci însă, să-ți iei lucrurile de sub pat și să părăsești locul. „După hîrtii” și restul. Apoi, probabil, se va aerisi, se vor schimba așternuturile alea, se va spăla pe jos cu oțet, adică se va pregăti locul pentru cel ce va să vină… Mai arunci o privire cu coada ochiului spre „salon”, spre pat, spre cel din pat, în grabă, și spre lumînare și apoi vezi prin fereastra din capătul holului cartierul și jos, dincolo de curte, clare și mari, cele două firme negre scrise cu alb ale pompelor funebre cu program non-stop. Urmează să afli că de la etajul cinci și pînă la parter drumul e lung și plin de întămplări, iar de acolo, mai departe non-stop-ul ți se va arăta vivace și rentabil, cît n-au fost toate cele… cinci etaje la un loc.
După un timp, nu prea mult, cu toate astea proaspete în minte, ochi și nări te gîndești iată, că 504b ar fi putut să fie altfel, dar pesemne la o întîlnire cu moartea nu-i loc de mofturi lumești.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Nu vă aplecaţi în afară!

Să vorbim despre cuvinte? În prezența sau în lipsa lor? Chiar, cum ar fi ca într-o dimineață să constați că ai rămas fără cuvinte? Să nu realizezi exact ce înseamnă asta, să ai doar o vagă bănuială, suficientă, cît să te cuprindă un val de panică. Cred că senzația e asemănătoare aceleia a unui om, întreg, voinic, care în niște zori, pe la șase să zicem, are o revelație: că nu va mai prinde următoarea dimineață. Și așa se și întîmplă: după-amiază pe la patru moare. Ce însemnă să te poți pune într-o asemenea stare? Poți? Îți poți goli mintea și să îți imaginezi orele alea? Cu ce, cum le-ai acoperi? Cu disperare? Cu regrete? Cu furie? Cu liniște? Cu resemnare? Sau cu nimic, devenind tabula rasa?
Am spus „să vorbim despre cuvinte” şi uite cum cuvintele nu mă lasă să vorbesc despre lipsa lor ci m-au deturnat să vorbesc despre viaţă şi, într-un fel, despre moarte. Atunci? Nu cumva cuvintele vorbesc despre mine, despre noi? Dacă eu spun sau scriu că ele sunt vii însemnă că asta-i o iluzie, că eu o spun, cînd de fapt ele o fac? Atunci, cum rămîne cu zisa aia a lui Nichita, da, tot a lui, a cui altcuiva (!?): „Eu nu sunt altceva decît o pată de sînge care vorbeşte.”? Ori s-a înşelat şi el ori a fost unul dintre puţinii care chiar s-a ştiut folosi de cuvinte şi nu s-a lăsat folosit de ele, aşa cum constat eu că se întîmplă mai adesea. Excepţiile confirmă regula, aşadar.
Ce vreau să zic? Habar n-am! Scriem, citim, vorbim. Cu entuziasm, cu risipă, inflaţionist, prosteşte, în joacă, doct, preţios, fiţos, prin gazete sau pe pereţi sau pe niciunde, cu un har sau fără… Dar de cîte ori ne gîndim şi la ele, la cuvinte? Or fi vii, ne-or mai atingînd ca nişte degete şi ca nişte palme, or fi moarte şi dacă da cînd or fi murit? Şi de ce atunci cînd o facem ne trimit la viaţă şi la moarte şi eventual, cu ironie, la nişte poze? La ale noastre, nu la ale lor. Atunci? Atunci… pesemne ne-ar prinde bine un sfat sau un citat: „nu vă aplecaţi în afară!” (N-am găsit altă încheiere.Şi nici alt titlu).

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S.: Aici găsiţi mai mult decît nişte cuvinte: CATCHY

Moartea 2 punct 0

Suntem online, vrînd-nevrînd. Suntem dependenţi într-un fel sau altul, că vrem sau nu să o recunoaştem. Suntem… conectaţi şi apriori conectabili. Blamăm virtualitatea uneori, parcă pentru a ne demonstra nouă un soi de normalitate dinaintea erei noastre, pentru ca apoi să realizăm că nu mai e nicio diferenţă aproape între real si virtual. Ridicăm statui offline-ului în online, semn că genetica, matriţa noastră comunicaţională se transformă şi ne transformă neîncetat. Şi nu numai: ne migrează şi sentimentele şi valorile, alunecă, patinează „din o parte în alta” în chipuri şi trăiri care devin tot mai concrete.
Am avut în dimineaţa asta o senzaţie stranie, accentuată privind, răsfoind blogul unui poet, Marius, un tip tînăr cu un suflet şi o determinare în tot ce face extraordinare. Un om care m-a surprins de la început prin francheţe şi căldură. Comentariile, răspunsurile lui acolo pe blog, deşi vechi de mai mult de o lună îmi sunt foarte prezente, actuale. Apoi am intrat şi pe pagina lui de facebook de curiozitate să văd ce mai face, pe unde mai umblă, să-l întreb ceva aşteptîndu-mă să-mi răspundă. O pagină în regulă: gînduri, muzică, versuri, discuţii. Acolo, o postare de acum cîteva zile: „Mi-e tare dor de tine!„. M-am gîndit că o fi plecat undeva, acum cînd mai toată lumea e dusă prin concedii. Am mers mai jos printre comentarii căutînd mai bine nişte date şi nişte ore, şi aici şi pe blog, pentru a realiza, după atingerea unei bănuieli de o secundă, că omul a… murit undeva la începutul lunii!… Senzaţia despre care vorbeam a fost aiuritoare: el este, el… era aici totuşi, în acele pagini! Acele pagini nu au fost „închise” de nimeni (faţă de altele devenite mormînt, odată cu „stăpînul” lor!) după plecarea lui şi îşi respiră existenţa nesinchisite. De aici impresia cu nod în stomac a prezenţei „aici” a celui despre care ştii că nu mai e, de aici impresia că Moartea 2.0 (sau Viaţa 2.0!) nu este de fapt… moarte. E un miraj sau o înşelăciune…
Mă întreb dacă ar fi o glumă sinistră sau un sacrilegiu (din partea unui „intrus” interpus) ca la un moment dat să ajungi să comunici cu un obişnuit de departe (amic, confident, iubită sau iubit… virtuali) fără să ştii că acesta de fapt nu mai… este? Să nu afli niciodată că de fapt acel „intrus” vrea să-ţi ţină în Viata 2.0 prietenul şi asta nu din o patologie macabră ci chiar din respect, dragoste, dor şi rebeliune împotriva convenţiilor, timpului şi spaţiului?… Da ştiu, e ciudat, aşa că mă duc să mă plimb prin… „matrix-ul” meu… 😉

Post-scriptum la ocazii banale

Nu este zi în care să nu întîlnesc, aici în apropierea locului în care îmi îndeplinesc cotidienele îndatoriri, două, trei autocare ticsite cu turişti. De cîteva ori le-am răspuns respectivilor străini feluritelor curiozităţi, am intrat în vorbă… Ceea ce m-a frapat, aş putea zice, e că marea lor majoritate sunt oameni în vîrstă, pensionari cum le zicem noi, veniţi din ţări  care mai de care mai… crizate precum Grecia, Spania… Israel sau de te miri de unde. Cei cîţiva cu care am povestit zilele trecute erau oameni absolut obişnuiţi. Ţin minte că unul fusese la viaţa lui brutar, altul cismar, altul zugrav, altul fermier… Toţi aveau agăţate de gît camere de filmat şi aparate foto şi dincolo de preocuparea imortalizării unghiurilor inedite ale tîrgului exprimau detaşare, destindere. Mi-au spus că în fiecare an au cîte una sau două astfel de „ieşiri” şi că „la ei” acest mod de a-şi petrece timpul este absolut firesc ba chiar că asemenea recompense după anii de muncă li se cuvin fără doar şi poate. L-am întrebat pe unul dintre ei cum de îşi permite două astfel de ieşiri pe an după ce îmi spusese că după România se va îmbarca pe un vas de croazieră şi va ieşi din Mediterana pînă în Canare… Mi-a explicat că nu i se pare scump deloc şi că în caz că nu i-ar ajunge banii ar putea apela la copii sau chiar la un împrumut pentru a-şi satisface dorinţa de a se odihni colindînd lumea… Aproape banal…
Cum la fel de banală este imaginea bătrînilor noştri, mult mai îmbătrîniţi, atît de cenuşii, stinşi, confuzi, speriaţi, disperaţi că nu-şi pot plăti reţetele, fără camere digitale atîrnate la gît…

P.S. Găsesc că este pe zi ce trece fatalmente inutil să mai încerc să scriu ceva „la zi” pe marginea celor pe care suntem nevoiţi să le trăim… Am senzaţia că am spus totul de mult şi de prea multe ori… Ne împărtăşim unii altora aceleaşi impresii, ne revoltăm, găsim figuri de stil, ne înţelegem şi ne acceptăm frustrările în unanimitate… Mi se pare acesta un joc tot mai inutil în cercul nostru nebănuit de strîmt, nebănuit de nebăgat în seamă…
Rămîn doar anumite stări, senzaţiile, instantaneele blogolumii care nu ar prea trăi nefiind împărtăşite… Acestea însă sunt tot mai puţine, eu unul le găsesc tot mai greu…

Servus, Blogolume!

Andi mă încredinţează că visele pot fi regenerate… Asta mă duce cu gîndul să caut un hap sau un ceai sau un cuvînt sau o privire pentru o regenerare totală…
Mirela îmi aduce catrene de fată frumoasă. De Blaga. Şi mult prea multe blogolumi de citit deodată… De unde atîta răbdare?
Gigi îmi povesteşte despre un instalator, pensionar de… dreapta şi despre amărăciunea votului lui 😉
Dispecerul
… blogosferei lansează un colocviu despre „vinovăţiile” momentului şi despre tratamentele la un picior de lemn cu… bocamicină şi băselol 🙂
Emoţie… rînduri pe care le-am simţit citindu-le… nefiind în stare să le scriu la rîndu-mi cu doar o zi în urmă, în opt mai… Poate cu altă ocazie… Ar fi fost despre… „victoria” tatălui. Nu, nu aş fi putut scrie aşa, nu a fost o victorie… era mult prea curînd pentru o victorie… Mulţumesc, Onu...

Deznădejdea Păsării Phoenix

Nu cred că cineva s-ar aştepta ca Nicu Covaci să vorbească despre România în termeni blajini. Eu unul, dincolo de cultul pentru muzica Phoenix, am admirat mereu rezistenţa (şi nu doar în sensul unei dizidenţe de bibliotecă, onorabilă, desigur, şi aceea) liderului acestei trupe faţă de sistemele şi metehnele românilor dinainte şi de după 1989. O rezistenţă dublată de revoltă, revoltă care înseamnă aici, implicit, luptă fie şi cu morile de vînt… Bineînţeles că orice bătălie are în ea sămînţa dezamăgirii sau deznădejdii. Luptătorii ştiu asta însă nu dezarmează. Eu unul, pe Nicu Covaci l-am mai citit şi auzit afirmîndu-şi cu tărie dezamăgirile faţă de ţara pe care, probabil, a văzut-o cîndva ca pe o Pasăre Phoenix, însă nu mi l-am imaginat niciodată deznădăjduit, adică aproape înfrînt. Statura sa m-a oprit să mi-l închipui astfel, cum m-a făcut şi să-mi păstrez „Phoenix-ul meu”, cel „de atunci”, departe de scandalurile mai vechi sau mai noi care nu i-au lipsit şi nu-i lipsesc formaţiei… aşa cum arată ea acum…
Cu toate astea, într-un interviu din „Gîndul” de azi, Nicu Covaci îmi pare deznădăjduit (sau doar obosit, ar spune unii). „…Aici mă consum îngrozitor. Am amintiri mai frumoase din vremurile urâte ale comunismului. (…) Locurile sunt la fel ca întotdeauna, oamenii, însă, s-au schimbat mult. Nu mai regăsesc omenia de altădată. Valorile de-atunci. Şi-atunci prefer să mă ţin departe de-aici. Stau să mă gândesc dacă aş fi preferat să nu se întâmple ce s-a întâmplat… O schimbare trebuia să se petreacă, dar nu asta. Sau nu aşa…”, spune Covaci, după ce mai sus cu cîteva rînduri afirmase: „Îmi pare rău pentru tânăra generaţie, educată în filosofia firului de iarbă: să te apleci după cum bate vântul. Acestă naţie are un mare minus – îi lipseşte şira spinării. Învăţaţi să spuneţi nu. Luaţi-vă porţia, nu fărâmiturile. Eu Mioriţa aş mânca-o friptă. Lucrez de ceva vreme la AntiMioriţa, în care ciobanul, auzind de la oaia năzdrăvană ce i se pregăteşte, spune că câine, prietenul lui: „Deseară ne-om bate!” Ştiu că-i o minciună, dar am nevoie de ea”. Poate e doar impresia mea privind această deznădejde sau, poate, deznădejdea asta e doar a mea şi încerc să o traduc cumva, dar ea, acum, mă face să mă întreb: ce a mai rămas şi ce vine să ocupe locurile rămase libere? Şi mă întreb asta chiar şi gîndindu-mă la vechiul Phoenix, „acel Phoenix”… dar…
Am văzut apoi azi inaugurarea celei mai înalte clădiri din lume, Burj Dubai. A opta minune a lumii… Un spectacol memorabil. În paralel, la televizor, se dezbătea de zor candidatura unei beizadele portocalii, a lui Honorius Prigoană. Apoi am citit despre cele ce nu se vor întîmpla nici în anul ăsta în România şi despre faptul că întrebările nerezolvate ale anului 2009 au rămas aceleaşi şi pentru 2010, fapt pe care l-am şi prevăzut de altfel acum cîteva zile… Da, înţeleg dezamăgirile lui Nicu Covaci şi încep să nu-i mai judec semnele deznădejdii, cu atît mai mult cu cît, eu nu scriu aceste rînduri de pe terasa însorită a unei vile din Spania…