Şi păsările fac infarct, nu-i aşa?

„Nu-mi place aşa, nu arată bine!”… Fără completări. „Dar cum şi de ce?”. „Nu ştiu, altfel!”. Ok. Bun… „altfel”. „Altfel” va fi bine, înţeleg. Probabil într-un arest sau la închisoare, acolo unde nu prea ai luxul alegerilor, „dilemele” astea estetice n-au nicio valoare şi nu-s, evident, de grabă poruncite. Doar, poate, în chip de picătură chinezească, pentru ca musai „să-ţi placă” ceva întru întărirea carcerei. Precum puşcăriaşilor (de după zidurile reale sau „doar” interioare) cred că nici păsărilor nu le pasă de ele, de alegeri adică. Nici vara şi nici la amurg, în pragul iernii, verdictul „argumentului” absolut „îmi place – nu-mi place” nu le atinge. Doar noi, oamenii, avem satisfacţia şi infernul feţelor obiectelor, al căutărilor lui „altfel”. Nici măcar ale vieţii, fiindcă dacă ar fi ale vieţii ar mai avea un sens. Urît? Frumos? Util? Hmm… Adică? Efemerida ce şi cum e? Şi care-i e preţul? Cîte chestii agăţăm de-o… efemeridă, condamnaţi la dependenţă faţă de ea?
Am înţeles că şi păsările fac infarct. Şi mă întreb pentru ce? Sau pentru ce spaimă, mai precis? Iar ele, păsările nici măcar n-au un spital, un sanatoriu al lor şi, probabil, nici speranţa că se vor face „bine”. Dacă am pune nişte păsări să se uite la „Păsările” lui Hitchcock le-ar plăcea? Noi ne uităm la „Zbor deasupra unui cuib de cuci” şi ne place… De ce? Din considerente estetice.

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

Închisori. Calea şi iluzia

Mă gîndesc că, parcurgîndu-ne existenţa, printre altele, consimţim (sau nu) să ne zidim închisorile. Fie că sunt banale şi că ţin de obişnuinţe, tabuuri, rutine, tabieturi, fie că sunt din cele agravate (şi agravante) şi al căror… deranj devine sufocant, deprimant, depăşind limitele frustrărilor, acestea ţinînd de neîmpliniri, ratări definitive. Toate ne arată cît de „liberi” suntem prin vina noastră exclusivă. Există o libertate a vieţii şi una a morţii, pe care ne-o îngrădim sau sădim singuri (dacă asta ne e în voinţă). Niciuna forţată sau împotriva firii ci în cursul firii. Au fost şi sunt oameni care sunt liberi în închisoare, fără a fi sfinţi. Cei deţinuţi în propria viaţă, s-a dovedit că nu sunt  şi nu au fost liberi nici în penitenciare şi nu şi-au dobîndit-o nici săpînd tunele şi evadînd de acolo. Avem destule exemple pentru ambele situaţii. Apoi, cel care cere un „bine”, altul decît al său, nu are cum să fie un om liber ci se înlănţuie de „binele” donatorului, devind dependent de acesta. Cine e cel „demn”, cel „puternic”, cel liber în definitiv?… Bineînţeles, calea şi iluzia sunt problema. Dacă e sau nu posibilă, dacă ne este sau nu dată. Ne naştem sclavi sau nu, oricît am cosmetiza asta în chip de kamikaze, de mîndri şi demni, de aroganţi sau umili.
Ştiu, Sartre a spus mai multe în cîteva rînduri: „Libertatea constă în a privi drept în faţă situaţia în care te-ai pus de bunăvoie şi în a accepta toate responsabilităţile ce decurg din ea.”  Sau: „Libertatea este ceea ce faci cu ceea ce ţi s-a făcut.” (Cam acelaşi lucru fiindcă nu „ţi se face” ceva fără ca tu să fii prezent acolo!) Nici de data asta nu mi-a ieşit să scriu ceva scurt şi la obiect privind cele de mai sus, pornind de la o anume stare. Mă mai străduiesc. Şi ştiu că am libertatea să mă înşel! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – E vară. Asta-i e muzica. Aşa cum o ştiu eu.

Cu Steinhardt, ieşind din celula unei zile mirabile

La semnul dat de Paul, într-o notiţă lăsată Galei, ne-am dat seama ce zi… mirabilă e azi. În 12 iulie (29 iulie, pe stil vechi) s-a născut şi părintele Nicolae Steinhardt (1919-1989). Prilej în plus de exerciţii de memorie şi recunoştinţă – pentru cei care nu consideră aceste gesturi, desuete, erudite excesiv şi fals, ori altfel…  Noica, Steinhardt, Nedelciu, într-o singură zi. Cred că nu sunt singurul pe care „Jurnalul fericirii” l-a transformat, modelat sau marcat măcar, într-un fel sau altul. Iar cine a citit această carte şi a aflat şi despre viaţa „Monahului de la Rohia”, sau Părintele Nicolae, va înţelege ca, din cînd în cînd, fie şi doar la nişte ingrate date fixe, calendaristic, să se oprească şi să caute, poate, „Ispita lecturii”, să deprindă „Cartea împărtăşirii”, „Monologul polifonic” sau chiar… „Drumul către Isihie”! Cu un alt prilej, nu de mult, tot în nişte zile de ploaie ale acestei veri, găsisem şi o apropiere între Sartre şi Steinhardt, aici.

„În mica celulă de la Zarcă, singur, îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschiş; am intrat răsfăţat, răzgîiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscînd fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pîine cît de mică; ies admir]nd mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi. Mulţumesc sincer, făgăduiesc serios… Dar cîţi n-au mulţumit şi n-au făgăduit? Gîndul acesta mă nu mă clatină totuşi pentru că experienţa celorlalţi nu ne e transmisibilă. Aşa încît buna mea dispoziţie rămîne, doar tulburată de o oarecare agitaţie. Umblu fără a mă opri prin micuţa celulă. Perspectiva liberării mă furnică, dar mă cuprinde apoi şi presimţirea că mă voi întoarce în închisoare – şi parcă mi-o doresc. Poate că aici trebuia să rămânem cu toţii, poate că era mai uşor, mai bine.”

Şi în alt loc:

„Cred aşa: că dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au fost de haram. Iar dacă rezultatul e un complex de linişte şi înţelegere şi de scîrbă faţă de orice silnicie şi şmecherie, înseamnă că suferinţele şi închisoarea au fost spre folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla.Puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare, trebuie să fi crescut în proporţii de necrezut. Balzac: dragostea care nu creşte zi de zi este o palmă netrebnică. Desigur că n-am suferit încă de ajuns pentru ca să am acele îngăduitoare maniere şi acea tandreţă neclintită pe care le obţinem numai după crunte înşelătorii şi reiterate călcări în picioare. De şmecheri şi canalii distanţarea se realizează prin nepăsare şi refuzul de a-i întîlni pe terenul lor. Întocmească, de vor, proces-verbal de carenţă. Duelul presupune oarecare egalitate.”(1964)

Nicolae Steinhardt – „Jurnalul Fericirii”