Reduși la ridicol

De prea multă vreme în țara asta nu mai contează lucrurile importante, căzuți fiind mai toți într-un derizoriu halucinant. Ce auzim, despre ce vorbim pe ce ni se duc rămășițele de inteligență, de atitudine, de nervi, de civism, de concesii, de fapte? Politica și Justiția (justiția aici fiind doar o disimulare, un pretext al unei lupte politice de joasă speță) în toate formele posibile, pornind de la cele mitocănești, sunt singurele preocupări ale „spațiului public”. Cine și cum mai pune azi valoare pe chestiunile naționale dar pe cele ce țin de existența sau de o viață… normală a oamenilor? Cîte fapte și știri (spun o banalitate, știu) despre construcții temeinice în sănătate, școală, hrană, drumuri, speranță și șansă de bună viață vedem și comentăm? Poate chiar dacă ele ar exista nu ni s-ar părea „relevante”. Se vorbește despre „soarta semenilor”, doar pentru ca  semenii indignați să fie mînați să iasă în stradă ca să-și manifeste indignarea și „solidaritatea” pentru cauze de moment. Care soartă, care solidaritate, din cîtă empatie și îndemn propriu? Indignarea, solidaritatea în ce s-au transfigurat? În ură și silă, însămînțate bine între generații, între semeni de aproape și de departe, împărțiți bine în tabere „politice”, reali sau doar virtuali. În vremea asta „ceea ce contează” s-a decompensat pînă acolo încît pare să nici nu mai existe.
Dar, probabil, așa trebuia să fie, să ajungem în această groapă ca să putem să ne ridicăm și să construim din nou Ceva. Poate. Poate, fiindcă nu ni se întrezărește acum nici cine, nici cum, nici cînd. „Generațiile sacrificate” prezente, care încă mai respiră, amar, vor lăsa asta drept vis. Părerea mea.

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

(Ne)aşteptări înţelese… pe o prispă

Întîmplarea a făcut ca nu de mult, la cîteva zile distanţă, să mă petrec, virtual, cu doi cunoscuţi scriitori pe care de mult, în epoca trecută i-am întîlnit la nişte întîmplări literare. Oricît de odioase erau vremurile alea, le-am mărturisit celor doi nostalgia pentru acele şezători literare şi nu fiindcă astăzi nu s-ar mai întîmpla aşa ceva ci fiindcă, paradoxal, libertatea trăită atunci (sau lipsa ei!) dădea sens unor aşteptări… Că erau aşteptări legate de nişte împliniri posibile atunci sau de o altfel de libertate ce avea sa vină contează mai puţin azi. Iar cei doi (nu le dezvălui numele din motive… subiective) mi-au dat de înţeles că ar consimţi nostalgiei mele.
Astăzi, la început de deceniu, am căutat prin media însemnări, ştiri, editoriale, interviuri poate… temperate, optimist-temperate sau pesimist-temperate, din care să întrevăd nişte aşteptări, alte asteptări pe măsura vremurilor: aşteptările unor oameni credibili şi cu cuvîntul „la ei”. Aş fi vrut, normal, ca acestea să fie rostite de nişte… lideri, deci să potenţeze reacţii, ecouri… O iluzie, desigur! Cred că realitatea noastră ţine de acum de… fatalitate: nu avem voci, nu avem mesaje, nu avem un proiect care să ne ducă undeva. Oriunde! Nu avem un drum cu toate cele legate de el: pavaje, borduri, giratorii, semafoare, indicatoare, agenţi de circulaţie… De aici şi pînă la deznădăjduita noastră lipsă de identitate, de speranţă, pînă la spaima abandonării, a unei… prispe e doar un pas. Posibil să par un nostalgic, dar la un moment dat aveam senzaţia că vom ieşi din şirul generaţiilor de sacrificiu sau că măcar acest sacrificiu ar avea un înţeles pentru cei ce vor veni după noi…

Căutarea mea s-a ales însă cu două citate de uz mai degrabă personal, cu două, Vai! constatări doar… Iată:
Dan Puric: „Noi nu numai că trăim o degenerare a întregului metabolism, dar trăim şi o dereglare. Sistemul nervos, din punct de vedere anatomic, din punct de vedere fiziologic, se îngrijeşte de reechilibrarea noastră întotdeauna. Când se întâmplă câte o traumă, sistemul nervos este cel responsabil să reorganizeze lucrurile. Toată lupta societăţilor totalitare sau a societăţilor de tip secularizat, care vin peste noi, este ca să atace sistemul nervos. Se cultivă neliniştea. Prin ştiri, prin actualităţi speciale care se ocupă de lucruri de medicină legală în public.(…) Adică, îl iei pe om şi îl oboseşti până îl termini. Şi atunci el dobândeşte o receptivitate morbidă la orice. Acum, poporului român poţi să-i spui orice. De asta sunt prolifice „ştirile” cum că în anul 2012 va fi cutremur.”
Şi Augustin Buzura: „Prin urmare, nu trebuie sa avem mari nedumeriri în legatura cu viitorul nostru atâta vreme cât nu vom învata sa spunem nu, cât ne vom teme de cei ce se dau ceea ce nu pot fi. În acest moment, nu derapajul economic este principalul pericol, ci derapajul moral, prostia care-si striga neîncetat victoria. România, asa cum a devenit ea la 1 Decembrie 1918, a fost facuta în timp, cu perseverenta, de catre barbati adevarati care au avut un mare Proiect. Acum, traim de azi pe azi, dispretuind Constitutia, legile de orice fel, acum traim fara reguli morale, fara principii religioase, suverana parând a fi mentalitatea tribala. Caci, încet, cu grija, toate institutiile statului au fost discreditate: parlament, guvern, justitie, biserica.”

În schimb, aud că prin Franţa şi Germania circulă şi fac vîlvă (nu doar virtual!) „manifeste” care, acolo fac ca sîngele să se iuţească, care vorbesc despre insurecţie, indignare, anti-sistem şi revoltă. Alte crize, alte moravuri, alte reguli şi aşteptări, alte libertăţi, alte reforme ale… statului, bineînţeles, acolo la ei, în Schengen! Altă lume, desigur!

Servus, Blogolume!
O meritată… pinguire, cît de curînd, deîndată ce ne mai dezmeticim şi… iarba anului nou începe să se iţească! 😉