Genunchiul cu prieteni

Ciudată, urîtă senzaţie! Scrisesem textul ăsta altfel şi nu ştiu cum, la anevoioasele cosmetizări de final am apăsat pe ceva şi trei sferturi din post s-au dus pe Apa Sâmbetei. A rămas doar finalul… Nu ştiu ce am selectat (în niciun caz nu am dat delete şi suspectez WP de această „scăpare”), iar acum, după un moment de furie grozavă, după ce am vrut să las naibii baltă toate rîndurile astea ale unei zile întregi, încerc să-mi aduc aminte, să reconstruiesc… Însă poate e mai bine aşa, fiindcă mult mai grăbit de data asta, voi improviza doar…  Aşadar, spuneam că mi-a plăcut ideea găsită acum cîteva zile undeva şi potrivit căreia “Genunchiul este un exemplu de măestrie a Dumnezeirii, pentru că nici cele mai prefecţionate tehnologii nu au reuşit performanţa unei asemenea suprafeţe netede, fără rugozităţi precum suprafeţele oaselor din genunchi.” Da, confirmam că m-a încîntat şi titlul articolului cu pricina: “Toate necazurile lumii se strâng în genunchi”… fapt pe care, vrînd-nevrînd, în căutarea unor texte mai vechi despre Braşov, l-am pus în vecinătatea constatării că, iată, ieri am împlinit doi ani de… blogăreală! Şi mă întrebam eu aşa, ce a fost, ce a rămas, ce înseamnă aceşti doi ani? Nimic altceva decît vreo două rînduri de statistici: 458 de texte scrijelite pe genunchi şi tot cam atîtea muzici, 6025 de comentarii, 143.960 de vizite din te miri ce colţ de lume, şi vreo 2000 de spamuri… În rest? În rest, cîteva polemici, ceva opinii, nişte „trofee”, ceva „clasamente” şi marea iluzie că Genunchii Lumii ar fi şi altceva decît o sumă de sticle cu răvaşe (pe multe din ele nici nu mi le mai recunosc!) aruncate într-un ocean ingrat şi urmînd cursul habar n-am al cărei gropi negre dintr-un Internet impersonal prin definiţie şi, de cîteva ori, tentaţia dulce a renunţării…
Apoi, îmi aduceam aminte că am auzit de o întîmplare cu un violonist celebru. Artistul a coborît într-o zi într-o staţie de metrou şi a început să cînte acolo… o făcea chiar mai bine decît la Carnegie Hall cu o seară înainte însă a constatat că nu se opreşte nimeni să îl asculte… În lipsa afişelor, a impresarilor şi animatorilor era un nimeni în acel loc… Şi m-am gîndit că tot cam aşa stă treaba şi cu blogurile şi că eu nu am avut niciodată stofă de comerciant… Lucrurile sunt destul de limpezi, dar asta să fie tot?! Nu, oricît aş vrea să acuz drept ingrată lumea asta „virtuală”, dincolo de toate astea şi de durerile ascuţite din genunchi, mai este ceva care mă ţine „agăţat” (aş putea foarte bine, nu-i aşa, să-mi exersez cuvintele, bucuria textului, şi într-un caiet obişnuit sau într-o coloană de ziar!?): mirabila blogolume.  Ştiu, e posibil să fiu cam… defetist astăzi… Dar, e limpede, tot ceea ce contează azi aici sunteţi voi, dragilor şi dragelor de… prieteni care, treceţi prin colţul ăsta de lume chiar fără a fi chemaţi, chiar fără ca eu să vă răspund, chiar voi cei pe care în aceşti doi ani i-am pierdut pe… drum şi voi cei… neştiuţi sau vag ştiuţi care, mi-aţi oferit şi-mi oferiţi nu puţine momente de încîntare, de emoţie, de viaţă, de nesingurătate…

P.S.: Hmm… e clar, niciodată nu mi-a ieşit un text a doua oară, ca la prima… respiraţie! 🙂

Servus, Blogolume!
Poate, la anu’, voi vedea lucrurile altfel, voi fi mai… activ şi genunchiu-mi va fi mai oblojit şi mai… util şi-mi va fi mai uşor să scriu cu… el, la fel cum o făceam, cred, acum un an sau doi…
Vă mulţumesc! (fără să pot din păcate să vă… vestesc pe toţi aici şi acum): Roxana, Karla, Geo, Carmen, Călin, Mirela, Cati, Rose, Aurora, Valentin, Diana, Cella, Daurel, Gabi, Gina, Camelia, Cristian, Cami, Vania, Caius, Oana, Onu, Ticke,  Dumitru, Deea, Cristian, Melami, Andi, Ana, Lilick, Athe, Cody, Dana, Deea Dulce, Eftimie, Milf şi Petrov, Manole, Lollita, Evergreen, Paul, Adi, Tavi, Mircea, Nea Costache, Crina, Sebi, Rodica, Andrei,  Ioan, Gigi, Geo, Lia, Gala, Ştefan, Teo, Zamfir, Ionuţu, Oplisme, Ion, Chat Noir, Mircea…

Toate cele bune!

O seară de august. O groapă comună

Sunt seri cînd poţi ajunge acasă frînt, înfrînt. Sunt serile zilelor care, stau să te muşte de beregată, serile zilelor în care te pîndeşte neputinţa răzbunătoare a disperaţilor. Serile zilelor cînd, oameni ştiuţi, strivesc sub cizmă alţi oameni ştiuţi. Serile cînd existenţe se măsoară în greutatea  de la chimirul altora. Sunt seri care cad peste minciuni vechi, dar descoperite proaspăt. Minciuni care şterg ani întregi de seri de sudoare. Sunt seri cînd… Serile acelea de dinaintea nopţilor care nu anunţă o dimineaţă şi nici măcar o convalescenţă, care anunţă… nimic… nici măcar o execuţie!
Sunt seri în care poţi găsi (sau nu?) o poezie la capul patului. O poezie care nu ţine de… nimic… Poate fi poezia unui poet „blestemat”, asasinat într-o dimineaţă de 18 august şi aruncat într-o groapă comună…

Federico García Lorca

August

August.
Potrivnice – amurguri
de piersici şi zahăr,
soarele-n după-amiază
ca un sâmbur de fructă.

Porumbu-şi păstrează întreg
surâsu-i galben şi aspru.

August.
Copiii mănâncă
pâine neagră cu lună bogată.

Bucăţi de suflet

Ieri seara, artista Oana Pellea a lansat o carte, „Jurnalul”… Remarcabil. Îl voi căuta. Alaltăseară, în amintirea altui actor, a lui Adrian Pintea s-a lansat un album, cu o piesă a lui, „Lumea de rouă” şi memoria i-a fost încă o dată binecuvîntată la doi ani de la plecarea-i fulgerătoare. Se întîmplă lucruri… Îmi plac mie vorbele astea pentru întîmplări la care de cele mai multe ori aş vrea să fiu prezent.
Ca de atîtea ori în viaţă, se întîmplă lucruri pe care doar le ghicim sau după care scrijelim mai tîrziu cu unghia, să mai găsim ceva din ele… Scrijelim, tardiv, ascunşi să nu ne vadă cineva, în muşchii de piatră ai unor cruci, în rugina unor porţi de fier închise ori în coaja unor copaci care nu ne mai ţin umbra…
Pe Oana Pellea am văzut-o în cîteva roluri, pe Adrian Pintea l-am ascultat recitînd Eminescu şi mi-au rămas în minte asemeni altor fiinţe intangibile, parcă de pe altă planetă. Pe Oana Pellea am remarcat-o apoi coborînd pe pămînt atunci cînd se lupta cu îndîrjire şi forţă să apere memoria părintelui ei. Pe Adrian Pintea l-am mai văzit doar plutind peste noi…
Şi, parcă, pe amîndoi, şi pe alţii ca ei, i-am văzut şi auzit mult prea puţin. I-am aplaudat prea puţin. (Uneori am sentimentul ăsta şi faţă de cei dragi, faţă de ai mei, cîţi mai sunt, faţă de prieteni, cîţi au mai rămas…) Găsesc în lipsa asta a mea (a noastră?) de atenţie prea multă ingratitudine.
Parcă încă avem prea mult timp pentru fleacuri şi prea puţin timp să mai scrijelim cu unghiile întru regăsirea unor bucăţi de suflet (aşa cum le zice Oana Pellea). Printre care şi ale sufletului nostru… tot mai flendurit şi impersonal.