Foaie de cord. Pipăibil

Cît îi trebuie unui organ oarecare – să zicem în cazul de faţă, inima – să ni se arate ca un burete calcifiat, ca un ghem de hîrtie mucegăită sau ca o bucată de cauciuc putred care se fărîmiţează la prima atingere imprudentă? Cît îi trebuie unui cord sau unui plămîn să-şi piardă elasticitatea, să se pietrifice nemaiputînd executa transferul de fluide sau de oxigen, acestea chinuindu-se să găsească fisuri pentru a răzbate dincolo de zid? Aceeaşi întrebare aş pune-o şi în privinţa creierului şi în privinţa celorlalte bucăţi din mine. Şi nu aştept răspunsul din partea unui chirurg, cardiolog sau neurochirurg, adică unora care văd asta în fiecare zi şi care ar putea să-mi arate chiar şi poze pentru a mă lămuri. Aş pune întrebarea asta îndrăgostiţilor care trăiesc cu senzaţia că-i doare „inima”, poeţilor sau filozofilor sau demoazelelor de copertă, cîntăreţilor, nu-i aşa, de inimă albastră şi „marketerilor” curînd vînzători de enervante inimioare roz şi roşii…
Ei bine, la scara unei existenţe omeneşti pentru ca lucrurile să se prezinte astfel, precum cele de mai sus trecute într-o foaie de diagnostic este necesar de foarte… puţin. De neverosimil de puţin timp şi cîteva deprinderi, întîmplări or gesturi inevitabile şi fatalmente nefericite pentru o materie atît de fragilă. Iar probabilitatea ca asta să mi se întîmple este astfel extrem de ridicată. E ciudat că o parte din viaţa asta mi-am petrecut-o oarecum… independent de ceea ce este în mine idealizînd dulceag nişte organe despre care nu concepeam că pot fi dureros de… reale, milimetric de vizibile de aproape şi pipăibile cu mîna, vorba (totuşi!) poetului de mai jos…

Nichita Stănescu
Inima

Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată.
Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată…
Ea bate, şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată.
O aud întruna, până nu mai vreau să bată.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.

Servus, Blogolume!
Voi v-aţi văzut, cu adevărat, inima? Ce scrie în raportul asupra cordului vostru, al celui real? 😉 : Victor, Teo, Doamna Nartica, Gabriela, Madi, Gina, Rontzi, Nea Costache, Ulise, Onu, Carmen, Mircea, Cammely, Carmen, Vania, Caius, Daurel, Cristian, Năbădăiosul, Cati, Diana, Maskirovka, Camelia, Cella, Scorchfield, Cristi, Ana, Ticke, Deea, Valentin, Eo, Karla, Andi..

P.S. – Şi un mulţumesc pur şi simplu pentru nominalizarea-mi, şi în anul ăsta, la „Blog de Blog „, ambiţiosul şi incitantul concurs al blogosferei însufleţit de Lucia Verona.

Un om puternic. Ringul

Îl ştia de multă vreme şi îl admira. Fusese un om puternic, dintr-o bucată, de ale cărui decizii rapide cîntăreau cîndva sorţile altora. Avea o voce tare cu care putea să îngheţe pe oricine fără să se răstească. De fapt, nu avea, o mai are şi azi… Aşa îşi explică acum şi faptul că atunci cînd a venit salvarea doctorul a zis „Fugi dom’le de aici, n-are nimic, nu auzi cum tună?! E mai sănătos ca mine!” . Aproape că i-a obligat atunci să-l ia şi să-l ducă la Urgenţe.  Acolo, la Spital, s-a confirmat imediat: avea inima bolnavă şi nici nu l-au mai lăsat să facă vreun pas singur ducîndu-l de colo pînă colo într-un scaun cu rotile…
Au trecut multe zile de atunci, de cînd a rămas internat şi l-au supus la teste de tot felul. „Parcă sunt un cobai, în fiecare zi vine alt doctor şi mă întoarce pe toate părţile”, i-a spus la telefon într-una din serile trecute. Apoi l-a întrebat despre ce mai e prin ţară, ce mai ştie despre inundaţii, despre guvern şi preşedinte. Îi plăcea să i le povestească cu lux de amănunte şi mereu încheia discuţia cu un furios „Grijania lor de imbecili! Uite unde ne-au adus nenorociţii ăştia…” Da… de regulă în urma unei discuţii în contradictoriu privind cestiunile zilei, bătrînul îi povestea cum stăteau lucrurile „pe vremuri”, cum totul „mergea ceas”, cum fiecare om era „la locul lui”
Ieri a trecut pe la el şi în afara palorii venite din boală aproape că nu l-a mai recunoscut: o voce stinsă, o privire deznădăjduită. „Auzi, ăştia nu vor să-mi facă nimic… Cică nu se riscă să mă opereze. Vor să-mi dea drumul acasă… Adică… Nu înţeleg. Adică cum?” Nu putea suporta să zacă de acum înainte într-un scaun cu rotile şi cu sabia deasupra capului. Nu concepea ca de mîine să-şi vadă grădiniţa din faţa casei doar din fereastră, aşteptînd. Aşteptînd ce? Aşteptînd următoarea încleştare care să-l pună la pămînt în orice clipă, mîine sau poimîine… Să-l pună în pămînt… „Spune-le şi tu, du-te la profesorul ăla şi zi-ii că plătesc oricît, că fac credit şi le dau cît costă. Le dau scris… Nu-mi pasă dacă nu mă mai ridic de pe masă, da’ să mă taie că eu aşa nu pot să trăiesc!”, i-a spus ţintuindu-l cu privirea… I-a promis că o să vorbească, că o să găsească o soluţie… Într-un tîrziu a închis uşa salonului în spatele lui, înţelesese condamnarea şi ştia că vorbele, promisiunea lui, fuseseră goale. În clipa aia a realizat sofismul cu care-şi tratase el însuşi viaţa şi… textele din ultima vreme. Dintotdeauna, poate…
La ieşire, în holul clinicii o femeie cu ochii umflaţi de plîns, strîngînd un sac cu haine la piept – probabil abia ce fusese externată – îi ţipa cuiva la telefon: „De unde, mamă? De unde să iau eu opt mii de euro ca să-i dau să mă opereze? Ce să fac mamăăăă? Ce să faaaac? Zi-le că vin acasă să mor! Aşa să le zici!…” În clipa aia, acolo în recepţia spitalului care-i semăna acum a ring de bursă, a crezut că aude pentru prima dată pe cineva bocindu-se, bocindu-se pe el încă în viaţă fiind…

Ajuns acasă îi căzură ochii pe o carte de-a lui Paler şi citi: „Mă uit afară şi, o clipă îmi năluceşte dinaintea ochilor o plajă. Apoi, plaja dispare. Aveai dreptate, e din ce în ce mai greu să spui ceva simplu şi rămîne mereu ceva nespus. Mă simt ca o cîrtiţă visătoare azi.” Voia să doarmă. Mult…

Servus, Blogolume!
Ana Maria răstoarnă cutii cu fel de fel… Parcă lucrurile trec cumva, altfel, aşa, ştiu… Bogdan vorbeşte despre o soluţie împotriva crizei:  să nu-i mai lăsăm să ne fure… Da, hai să nu-i mai lăsăm! 😉 Madi, despre o călătorie plictisitoare spre… încoace. Oh da, din cauza asta evit trenurile mai ales de cînd fumatul e interzis în vagoane 😉 Onu caută o cale între o viitură şi o piaţă… Pare un drum previzibil 😉 Gabriela găseşte… pleonasmele iubirii. Cati scrie frumos şi amar. Despre o Românie învinsă… Mihai schiţează tabloul zilei. Curînd ironia şi opoziţia fină, din încheietura mîinii vor trece la… arhaisme.  Teo povesteşte frumos despre o vacanţă normală într-o ţară… crizată 😉 Vania bate nişte drumuri şi trimite nişte… pinguri, încolo şi-ncoace 😉