Nu pricep. Descendenţe…

Am răsfoit în seara asta cîteva dintre însemnările lui Nicolae Iorga. Asta în urma unei căutări pricinuite de un motiv… subiectiv, de o întîmplare oarecare. Căutam nişte versuri, cele din „Brad bătrîn”: „Au fost tăind un brad bătrîn/ Fiindcă făcea prea multă umbră…” Le-am găsit, le-am citit şi gîndurile cu pricina mi s-au mai liniştit… Şi în cartea asta „N. Iorga – Ultimele” (Editura „Scrisul Românesc”, 1978), cum spuneam, am găsit însemnările, notele, editorialele, poeziile lui Iorga din 1940. Ani de restrişte. Ultimele însemnări ale lui Iorga înainte să fie asasinat…
După cîteva astfel de pagini nu poţi să nu te gîndeşti unde sîntem, ce fel de oameni sîntem, care ne sînt elitele, cine scrie „la gazete”, cine ne conduce, cine ţine astăzi discursuri în Parlament! Ce ani, ce cumpeni, ce tragedii… ce oameni, ce fibră şi ce Românie atunci!
Nu pricep care este, unde este filiaţia dintre acea Românie şi asta de astăzi…

Nicolae Iorga

Cu multă pază

Aşa sînt vremile acum, încît orice facem, să fie cu multă pază.
Nu mai e răgazul de a înfăţişa teorii şi nici de a încerca ambiţii. De jur împrejurul nostru, tot echilibrul lumii s-a prăbuşit, şi silinţi desperate vor trebui să se facă pentru ca să se ajungă din nou la o parte măcar din ceia ce a fost.
De aceia nu pot fi în de ajuns criticate trei categorii de oameni: conducătorii grăbiţi spre mărturisiri, care nu-şi au locul acuma, oamenii politici cari se îmbulzesc spre conducere şi frămîntătorii de teorii care nu se pot încerca pe pielea noastră.
Grozava noastră suferinţă să ni fie de învăţătură…

(din „Neamul românesc”, 9 august 1940)

P.S. – Cîntecul ăsta l-am mai postat cîndva pe aici, ştiu… Da’ zău dac-am găsit altceva mai potrivit…

De(z)virtualizarea… Gînd de noapte

Astăzi (mi)-am regăsit trubadurii pe Republicii. Ştiu că au mai cîntat zgribuliţi peste iarnă chiar dacă eu îi credeam de tot plecaţi încă de sfîrşitul toamnei, o dată cu umbrelele şi mesele ridicate de pe Corso… Da, nu i-am văzut eu. Astăzi am stat un pic sa-i ascult. De „vină” a fost, cu siguranţă, puţinul soare căzut pe colţul ăla de stradă, topirea vizibilă şi prematură a troienelor… Ascultîndu-i mi-am dat seama că de fapt dacă mi-aş fi dat silinţa aş fi putut să îi văd şi să-i ascult, oricît de îngheţat aş fi fost şi că eu i-am alungat de mine, i-am aruncat pentru o iarnă în… virtualităţile mele.
Trăim, pe nesimţite, tot mai mult în „Second Life”, ne cioplim altă viaţă şi alt chip, punem pe picioare ferme pe Facebook, dăm cu sapa şi întoarcem bălegarul, ne aruncam vorbe pe Twitter, ne plătim facturile, vedem dacă ninge sau dacă plouă, citim ziarul, povestim cu un amic vechi, regăsit, ne aventurăm în blogolume, fascinaţi şi cu garda jos, ne îndrăgostim nepermis, ne înarmăm şi ucidem, minţim, trădăm, ne trimitem flori şi prăjiturele de ziua noastră, urmărim, voyeurişti, paşii celorlalţi, ne mulţumim cu concertele de pe YouTube, înşelăm şi suntem înşelaţi, participăm la şedinţe, zise şi teleconferinţe, ne antrenăm, ne dăm restanţele online, ne „publicăm” poeziile, dizertaţiile, ne reparăm singuri calculatorul prin 3G, ba ne şi desfundăm conductele la îndrumarea meşterului instalator prin webcam, chatuim în toate limbile pămîntului fără să ştim vreo limbă străină, învăţăm să şofăm cu instructorul pe mess, ne comandăm prînzul şi cina, ne lăsăm „ghicit” viitorul, citim fraze pe Google cu senzaţia că am citit cartea întreagă, ba ne şi tratăm în clinici virtuale, ne deplasăm fără să facem un pas, dăm sentinţe, condamnăm, iertăm… Un amestec atît de straniu, încă, de realitate şi virtual…
Mă gîndesc, nu ar putea fi acest puzzle confuz de realitate si virtual pragul din care polii s-ar putea inversa? Virtualitatea să devină realitate şi invers? Dacă noi suntem „pionierii” unui experiment ciudat, al unei întorsături istorice care, peste cîţiva zeci de ani, va fi considerată drept „momentul 0” sau „momentul x” or „y”? 😉 Nu ar fi cazul să facem acum un pas înapoi evitînd astfel capcana, mirajul? Nu ar fi cazul să ridicăm piciorul de pe acceleraţie, să o lăsăm mai moale (unii dinte noi, desigur)?…
E doar un gînd aiurea de noapte… Oricum cred că Trubadurii din Transilvania, acolo în stradă, sunt un exerciţiu valabil de… de(z)virtualizare… O să trec mai des pe acolo, pe Republicii colţ cu Michael Weiss… 😉
Toate cele bune!

Un pahar de vorbă. De la Nenea Iancu…

Ion Luca Caragiale:
„Pe de-asupra acestei realităţi, ia să vedem acum ce politică, ce administraţie, ce cultură intelectuală se fac în acest Stat.
Partidele politice, în înţelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noue de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în Romînia. Cele două aşa numite partide istorice care alternează la putere, nu sînt, în realitate decît două mari facţiuni, avînd fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii facţiunilor sînt mai mult sau mai puţin ambiţioşi politicieni. Fireşte că nu punem la îndoială nici patriotismul, nici curatele lor intenţiuni: „toţi, toţi, cum zice Antonius, sînt bărbaţi onorabili !” Iar clientela este plebea incapabilă de muncă şi ne-avînd ce munci, negustoraşi şi precupeţi de mahalale scăpătaţi, mici primejdioşi agitatori ai satelor şi împrejurimilor oraşelor, agenţi electorali bătăuşi; apoi productul ibrid al şcoalelor de toate gradele, intelectualii semiculţi, avocaţi şi avocăţei, profesori, dascăli şi dăscălaşi, popi libercugetători şi răspopiţi, învăţători analfabeţi – toţi teoreticieni de berărie; – după aceştia, mari funcţionari şi impiegaţi mititei, în imensa lor majoritate amovibili. (Comerţul e cea mai mare parte în mîinile străinilor: în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albaneji, romîni supuşi unguri, toţi străini fără drepturi politice, nici comunale.)”

(din „1907 din primăvară până’ n toamnă”)

P.S. – Istoria merge mai departe, retrăită cu vîrf şi îndesat. Nu s-a schimbat mai nimic. Descoperind acest Institut de Memorie Culturală (cIMeC),  întîmplarea a făcut să-mi cadă ochii pe Caragiale fiindcă la sfîrşit de ianuarie ne amintim, în treacăt, de el… Ne amintim. Poate ar trebui să-l mai şi citim, pe îndelete, măcar din cînd în cînd şi, poate, mai ales prin preajma alegerilor…;)

De învăţătură astăzi

„Aşa sînt vremile acum, încît orice facem, să fie cu multă pază. Nu mai e răgazul de a înfăţişa teorii şi nici de a încerca ambiţii. De jur împrejurul nostru, tot echilibrul lumii s-a prăbuşit, şi silinţi desperate vor trebui să de facă pentru ca să se ajungă din nou la o parte măcar din ceia ce a fost.
De aceia nu pot fi în de ajuns criticate trei categorii de oameni: conducătorii grăbiţi spre mărturisiri, care nu-şi au locul acuma, oamenii politici cari se îmbulzesc spre conducere şi frămîntătorii de teorii care nu se pot încerca pe pielea noastră.
Grozava noastră suferinţă să ni fie de învăţătură…”

Nicolae IorgaCu multă pază (din „Neamul românesc” – august 1940″)

P.S. Acum cîteva zile îl găseam pe Eminescu atît de contemporan. Acum, pe Nicolae Iorga… E limpede că ne retrăim istoria, că nu am învăţat absolut nimic din ce am trăit, cum nu învăţăm nimic nici astăzi. Ba aş crede că neavînd şi acum un Iorga, un Eminescu ori pe alţii ca ei, stăm mult mai rău, suntem şi mai jalnici. Cu toate astea „cei ce ne reprezintă” trăiesc cu o voluptate şi strălucire demne de o cauză mai bună, superficialitatea, mediocritatea, prostia imaginîndu-se cu stea în frunte şi aşteptîndu-se la… respectul „poporului”!

P.P.S – Muzica… Muzica e altceva, ca de fiecare dată… Asemeni, sigur şi… „clipei celei repezi”, după cum scria Sorin Titel, scriitorul mare, dureros de dulce în cărţi şi amintiri, de care tot ziua de azi mi-a adus aminte. Este la îndemînă să nu rezişti tentaţiei de a privi în calendar… 😉

„De ruşinea şi cangrena ţării…” Eminescu

„De trei ori să fi prădat tătarii ţara în lung şi-n lat, de trei ori să fi căzut ca nuorii locustele pe lanurile înflorite ale României, totuşi n-ar fi produs pagubele pe care le aduc doi-trei ani de administraţie roşie.
Într-adevăr, dacă n-ar exista bietele tribunale cari de rău de bine tot sînt o ameninţare permanentă pentru aceşti oameni şi cari, cu toată starea precarie şi pururea primejduită a judecătorilor, tot îşi fac datoria cînd lucrurile se deoache, am asista la anarhia cea mai deplină de la un capăt pînă la altul al României.
E o datorie imperioasă pentru d. Cogălniceanu de-a curăţi atmosfera administraţiei judeţelor de mirosul de penitenciar răspîndit pretutindenea de partidul Warszawasky-Mihăilescu. Pe calea acestor schimbări l-ar binecuvînta poporul întreg, l-ar sprijini presa şi opinia publică în genere. Administraţia a devenit o adevărată pată pentru ţara aceasta, o pepinieră de candidaţi de penitenciare, un loc de refugiu şi de impunitate pentru cei ce au părăsit temniţele sau pentru cei cari sînt în perspectivă de a intra în ele de acuma-nainte. Ştim că trebuie un curaj extraordinar, cînd ai pe un Lecca sau pe un Stolojan alături, de-a mătura fără cruţare lepădăturile societăţii cu cari roşii pretind a administra, ştim că acest soi de oameni e-n stare a-ndrepta pistolul asupra pieptului unui ministru care ar încerca să-i înlăture, ştim asemenea că nu d. Brătianu, ci aceşti oameni sînt cei cari stăpînesc ţara, exercitînd o estremă tiranie asupra şefilor lor chiar; dar acest înalt curaj civic d. Cogălniceanu trebuie să-l aibă. Da, va avea în contră-i banda de exploatatori roşii, dar în tabăra sa ar fi ţara întreagă, sugrumată de adepţii lui Pazvantoglu.
Această satisfacere e datorită ţării întregi. Celelalte ramuri de administraţie publică, oricît de rău împînzite ar fi cu oamenii silei, au totuşi legi organice cari le fac contrabile. Dar în administraţia atîrnătoare de Ministeriul de Interne controlul lipseşte cu desăvîrşire.
În privirea administraţiei în sensul restrîns al cuvîntului România e dată în prada unei esploatări şi a unei silnicii nemaipomenite, pe care d. Cogălniceanu, ca om cu experienţă politică, trebuie si(n)gur să le fi cunoscînd.
Ne vine greu de-a vorbi de această administraţie roşie, căci de ruşinea şi cangrena ţării noastre sîntem siliţi a vorbi. Dorim din inimă ca d. Cogălniceanu să ne dea ocazie de a tăcea cel puţin despre ea; căci epoca în care am putea-o menţiona cu laudă ne pare încă foarte depărtată.”

(Eminescu – 20 iulie 1879)

P.S. De citit, de „tradus”, de căutat personajele şi… culorile… Pentru uzul… actualităţii şi după convingerile fiecăruia dintre noi…

Istorii şi isterii prescrise. Căutînd-o pe Elodia

Aud că, în disperare de cauză, anchetatorii ar fi apelat la clarvăzători, la modul serios, ca să dea de urmele ori de rămăşiţele Elodiei… Celebra Elodia care a dus… atît de departe… „brandul” Braşovului (prin cătune uitate de Dumnezeu). Încă o mai caută!… Privind în urmă îmi dau seama încă o dată cît de efemere sunt cele ce se petrec în „mediasfera” noastră dacă nu chiar într-un concret palpabil. Oricît de intense sau explozive ar fi fost. Subiectul Elodia cred că are azi o cotă de interes egală cu zero. Şi era un subiect din zona telenovelistică, populară prin definiţie care, a căzut mănuşă dorinţelor de expansiune ale oteveului… Subiect perfect pentru o ţară sensibiloasă rău.
Mă gîndesc cît de naivi mai pot fi azi cei ce caută… adevăruri despre Decembrie ’89, despre mineriade, flote, tunuri şi alte afaceri învecinate cu nume grele, sau despre ziarişti pierduţi şi recuperaţi prin Irak? Şi spun asta ghicind iminenţa unor astfel de „dezvăluiri” în proxima campanie electorală. Nu cred că românii vor fi foarte atenţi la copitele de cai morţi. Nouă ne place sîngele proaspăt. Şi, din păcate, am senzaţia că aceeaşi „consistenţă” ne-o are şi istoria recentă. Mă gîndesc la… zdroaba istoricilor noştri de azi de a indexa întîmplările recente care ar trebui să adauge pagini istoriei. Ce notează ei acolo, ce concluzii trag privind atîtea fapte, mai mult sau mai puţin „grele”, fără finalitate? Cum explică ei că ne ambiţionăm la nefîrşit să ne retrăim istoriile amare ba chiar jalnice? Sau poate, totuşi, privesc eu încă dintr-un unghi prea apropiat? Nu, nu mă grăbesc să… declam încremenirea noastră în proiect şi neterminarea a nimic din ceea ce începem, ceea ce ne-ar defini ca fiind nişte… fără cap şi fără coadă. Au spus-o şi o spun destui, în fiecare zi. E un truism. Sunt curios doar: la ce bun o mai caută pe Elodia, cînd la noi toate istoriile şi… isteriile se prescriu? Ca să nu mai vorbesc de procese. De ce nu ar lăsa băieţii ăştia şansa onoarei şi gloriei unui chipeş comisar ce va veni peste 30 de ani să dezlege misterul? Nu, nu ne-nvăţăm minte ;)”

Cerbul de Ceară

Nu ştiu alţii cum sunt atunci cînd vorbesc despre întîmplările oraşului sau satului lor, dar eu ramîn un sentimental. Cu toate că ştiu că nu este chiar aşa, mă încăpăţînez să consider Braşovul buricul pămîntului. Şi asta de cînd lumea. De cînd mă dădeam cu sania pe Dealul Melcilor, de cînd am măsurat cu braţele prima oară Strada Sforii, de cînd eram haiduc pe la Pietrele lui Solomon şi coboram noaptea Pe Tocile şi luam troleibuzul de la Poarta Schei pentru ca a doua zi să o iau de la capăt ca „alpinist” pe Drumul Vechi şi „turist” căutînd turnuri albe şi negre Pe După Ziduri şi pînă pe Sub Tîmpa şi Piaţa Sfatului. Şi astăzi mă mai  „pierd” pe după Inişte ori pe Warthe şi chiar pe dealul Cetăţuia, chiar dacă asta poate părea imposibil mai ales că, prin tot locul, eventualele spaime ale rătăcirii pe coclauri se pot rezolva rapid în „refugiile” cu bere rece găsibile la orice cot de potecă. Poate va găsi cineva de cuviinţă să aducă-n blogolume cuvinte mai multe şi imagini destule privind forma şi istoria acestor locuri şi drumuri superbe…

Pretextul acestui text este altul. Nu locurile, nu istoria, ci o întîmplare făcută, de la bun început, să pună o stea în plus în blazonul Braşovului: „Cerbul de Aur”. Mai sunt două zile şi începe a XVII-a ediţie a festivalului. Cerbul ăsta boncăluieşte pe aici de prin 1968 cu întreruperi mai mici sau mai mari, toate cu iz politicianist încă de pe vremea „revoluţiei culturale” a lui Ceauşescu. Prin coarnele Cerbului au trecut nume mari însă nu le voi mai povesti şi eu fiindcă nu am de gînd acum să fac nici o istorie a evenimentului, nici o avancronică a ceea ce va fi anul ăsta. Vorbesc despre un… „feeling”. Şi la mine acesta e al căderii în derizoriu a Cerbului de Aur care nu se mai poate ţine pe picioare la înălţimile locurilor de aici. Cu toate că festivalul începe, că este prezent, că Piaţa Sfatului e „în lucru” de o lună chestia asta este de un banal desăvîrşit pentru mine ca braşovean. Nu ştiu cum or vedea alţii lucrurile dar cu fiecare an ce trece Cerbul de Aur pare să fi devenit doar o obligaţie, o corvoadă pentru braşoveni. Oraşul nu mai rezonează la acest eveniment cred din perioada ediţiilor din anii 1992-1997. Întreruperile organizării lui l-au aruncat într-o aură de neseriozitate şi de… făcătură. Cu atît mai mult, cu cît spuneam, acestea pe fondul unor interminabile discuţii evident politic interesate (m-aş mira ca anul ăsta să nu văd ceva VIP-uri şi sepepişti aterizaţi din c(h)ampania electorală direct în ograda Cerbului! :)). Încet-încet s-a creat şi senzaţia (nu tocmai falsă) că Cerbul de Aur nu este altceva decît o afacere a Televiziunii Române, a Bucureştilor. „Armatele ” de showbizmeni teverişti, cu căţel şi purcel, care an de an sunt desantate în oraş (pe destui bani publici!) nu prea au ţinut niciodată cont şi de orgoliile braşovenilor. „Băştinaşii” s-au simţit şi se simt trataţi doar cu o superioară îngăduinţă în propria bătătură de către nişte bucureşteni de fiece dată cam prea… aroganţi. Nu o dată braşovenii au lăsat de înţeles că nu sunt împăcaţi cu ideea că, totuşi, Cerbul nu este al lor. Apoi, dincolo de atmosfera asta, paloarea Cerbului a devenit tot mai evidentă cu fiecare ediţie trecută din pricina prestaţiilor artistice tot mai subţiri. Vedetele „reformate”, scoase de la naftalină pe bani puţini aruncă festivalul nu numai în derizoriu ci şi în ridicol. Pe la începuturile lui organizatorii se străduiau mai mult, mai cu… talent. Şi nu mă refer neapărat la vremurile lui Tudor Vornicu… Cred astfel că Cerbul de Aur mai supravieţuieşte doar prin amintiri, prin gloria trecută şi că în felul ăsta, curînd, nu se va mai alege nimic din el. Poate îi vor găsi, eventual, un loc într-un muzeu al figurilor de… ceară…

P.S. – Steve Vai… Singurul mai răsărit la Cerbul 2009, cu care eu cel puţin am ceva de… împărţit. Dar, Vai, am auzit că nu ar cînta decît două piese!

Huţulii, haiducirea vieţii şi sfîrşitul deşteptătorului

Din cînd în cînd caut, pe ici şi colo, reportaje… Reportajele alea adevărate, care fac din gazetărie literatură. Le caut asemeni unui ceasornicar mîngîind un ceas vechi pe care l-a mai reparat cu cîteva zeci de ani în urmă şi pe care nu credea că îl va mai vedea vreodată… Caut scriitura, mă bucură în rarele dăţi cînd o găsesc, dar mai ales caut poveştile.
De data asta s-a întîmplat fără să vreau: am dat o tură prin canalele televizorului şi m-a oprit ceva pe TVR 3. Era întradevăr un reportaj, de prin primăvară cred, făcut de o echipă TVR Iaşi sub rubrica „Necunoscuţii de lîngă noi”. Ce m-a oprit acolo? Vorba molcomă şi cu tîlc a unui pădurar vînjos, un munte de om. Şi am rămas să privesc, furat. Omul povestea despre bătăura unei case vechi de lemn, din vatra unui sat rupt de lume, despre pădure şi frumuseţea copacilor, despre cum vorbeşte el cu pisica şi cu văcuţa din grajd, despre lemnul de brad troznind în cămin ca să alunge spiritele rele, despre neamul lui… uitat.

Şi am aflat că pădurarul de acolo de prin Fundu Moldovei şi Vatra Moldoviţei este neam de huţul, se numeşte Casian Balabasciuc, este inginer silvic şi scriitor şi corespondent la „România Pitorească” (chiar, ce o mai fi şi cine se mai îngrijeşte de această frumoasă revista?!!). Este prima dată cînd aud de huţuli, ultimii urmaşi din sămînţă de daci liberi, după cum văd că se mîndresc a fi. Pe urmele reportajului amintit am pornit o căutare pe Google, desigur, ale cărei semne le las pe aici. Şi nu puţine mi-au fost surprizele…. Citesc „Huţulii sunt un trib vechi de munte, risipiţi de-a lungul Carpaţilor, începând din Polonia şi până în Maramureş şi Bucovina. În ţară, ei pot fi găsiţi la Moldoviţa, Argel, Breaza, Moldova Suliţa, valea Suhei (zona Ostrei), Cârlibaba, şi în zona Maramureşului, unde sunt din ce în ce mai puţini, fiind asimilaţi de ucraineni.” Spune undeva, cu amărăciune, Casian Balabasciuc: „Huţulii sunt pe cale de dispariţie. Toată istoria a dat de înţeles că cei slabi se supun celor puternici. Şi nu slabi ca putere economică, ci în sens cultural, spiritual. Omul reacţionează întotdeauna în direcţia confortului, în direcţia binelui material(…). Huţulii au fost tâlhari, hoţi de vite, prădători şi probabil că istoria i-a dirijat în sensul acesta(…). Huţulii sunt copiii orfani ai istoriei. Orfani, pentru că nu îşi ştiu originile. O altă similitudine între daci şi huţuli este aceea că nu şi-au scris istoria. Nu au avut dorinţa de a-şi păstra istoria, identitatea, memoria strămoşilor, şi de a-şi cultiva originile…”
Iar oamenii ăştia – se zice că ar mai fi vreo 20.000 – haiducesc viaţa acolo în universul lor absolut liber, împreună cu pădurile lor, cu caii lor huţani şi cu Dumnezeu, cu gîndul că nu vor vedea prea curînd lumina electrică în casă – „Ni ma lumini” – asta chiar dacă becul va însemna, de bună seamă, şi sfîrşitul lumii lor.

Din ce am văzut şi citesc sunt convins că pe dealurile alea bucovinene sunt nişte locuri şi mai este un neam, de huţuli, care merită să fie cunoscuţi, înţeleşi, înainte să dispară. Şi mă mai gîndesc că onor guvernanţii noştri ar putea face un pustiu de bine în a-i recunoaşte ca etnie, iar o ministresă blondă ar putea să-i întrebe de sănătate pe aceşti… daci autentici în loc să danseze „Zărzărică-zărzărea” într-o cetate a Rîşnovului năpădită de kitsch.
Dar cum am constatat, surprins, că de mult nu mai am nici eu un ceas deşteptător în casă (mai ţin minte chiar şi ceasurile alea mari din casa bunicilor, cu glas hodorogit, CFR, care trezeau şi morţii din mormînt la cinci dimineaţa!) şi că englezii care zic că aceste dragi obiecte intră în istorie au dreptate, pot constata şi cum prin voia noastră tăiem nu numai rădăcinile copacilor dar şi sufletul acelor păduri cu care ne-am fi putut arăta mai ţanţoşi în faţa lumii.

P.S. – Dintre muzici… pe alese!

La catafalcul Gazetei de Transilvania

Aş fi fost tentat să scriu despre Octavian Paler, ar fi împlinit 83 de ani… Am făcut-o însă acum două luni şi ceva şi consider acele rînduri încă suficiente. Însă cred că în aceeaşi notă voi scrie despre altceva. Acum cîteva zile, cu o oarecare întîrziere ce-i drept, am aflat, din blogul lui Ovidiu, că Gazeta de Transilvania s-a închis. Fapt cu totul surprinzător pentru mine, în ciuda presupuselor dificultăţi ale momentului şi chiar dacă despre această… „trecere în nefiinţă” s-ar putea zice că a survenit după… „o lungă şi grea suferinţă”. Vestea m-a bulversat fiindcă mă leagă multe de Gazetă. Nişte ani petrecuţi acolo, o reală şcoală de presă (fapt unanim recunoscut de cîteva serii de jurnalişti), ucenicia şi locul pe care acolo l-a avut tatăl meu acum mai bine de, iată, 17 ani… Toţi anii aceştia au trecut cu destulă uitare, cu multe ingratitudini faţă de ce a însemnat în timp – renunţări, compromisuri, iritări, nopţi albe şi suflet – viaţa lăsată de noi în redacţia Gazetei…

Scriam în postul meu anterior despre dorul acela faţă de literele de plumb, faţă de acel fel de facere a ziarelor, faţă de cuvintele care rămîn să îţi curgă prin sînge. Mă gîndeam la acele vremuri, la acele multe pagini, petece de rubrici, texte, machete, nopţi şi iar nopţi, lăsate ofrandă, şi Gazetei…  Mă gîndeam la moartea unei meserii, aceea de tipograf, dar nu la moartea unui ziar. Un ziar, oricum ar fi fost, dar de inimă… Ironia sorţii, iată. Cu toate astea voi încerca măcar să nu fiu excesiv de subiectiv şi să afirm, poate patetic, că odată cu acest trist eveniment s-ar fi rupt ceva şi din mine. Apoi, se zice că despre morţi nu se cade să vorbeşti decît de bine, cu atît mai mult cu cît cadavrul nici măcar nu s-a întors bine de la… medicina legală, nici măcar nu s-a odihnit pe catafalc… Şi nici nu e foarte sigur că e… mort, deşi ferparul cam asta anunţa iar vorbind despre un ziar e ştiut că o ediţie, sau mai multe, ratate, înseamnă începutul sfîrşitului. Imaginea asta o am în minte, a unui catafalc, a unui priveghi pustiu (probabil subconştientul lucrează…). Pustiu, fiindcă îmi pare că la căpătîiul acestui ziar nu este nimeni acum, iar cortegiul funerar va semăna cu acela ce duce la groapă un… homeless aruncat într-un sicriu ieftin de brad de cioclii de la serviciile sociale. Un cortegiu trist, indiferent, urmărit prin oraşul pe care-l părăseşte, dinspre ganguri, şi de feţe rînjinde satisfăcut.

Gazeta de Transilvania a murit. Îmi sună straniu cuvintele astea zdruncinîndu-mi încă o veche naivitate, aceea a perenităţii unor… instituţii de presă. Ziarul ăsta ar fi putut fi mare cu adevărat dacă resursele lui, brandul lui ar fi fost manageriate cum se cuvine, dacă nu s-ar fi ratat nişte oportunităţi pe care puţine ziare care, au crescut mult mai frumos, le-au avut. Ar fi putut fi un ziar naţional şi nu doar al braşovenilor însă a murit puţin cîte puţin, de mult. A murit, anunţat, cu fiecare cititor pe care şi l-a alungat sau cu fiecare cititor bătrîn care s-a dus, după cum zicea cineva. A murit cu fiecare dinte pe care şi l-a pierdut fără luptă devenind atît de ştirb. Şi nu el, Ziarul, a făcut asta, cât lipsa de viziune şi interesele mărunte ale unora. Un ziar nu se sinucide ci este aruncat de viu, sau stîrv, în groapă. Şi cînd fac această… metaforă despre Gazeta de Transilvania îmi dau seama că e mai mult decît trist, e strigător la cer! Nu voi ceda tentaţiei de a căuta vini, de a pune diagnostice sau de a arăta cu degetul spre cineva sau spre nişte întîmplări ştiute. O vor face alţii şi mă gîndesc la acel soi de… medicină legală. Dincolo de oamenii care au trecut pe acolo, de condeie, de breasla onorată acolo, de prejudecăţi şi categorisiri, Gazeta de Transilvania a lăsat multe în urmă şi a adus valoare în presa românească. A fost şi rămîne un simbol chiar dacă o bună bucată a existenţei sale s-a datorat prea puţin prezentului, cotidianului, cît istoriei. Chestie fatală pentru un ziar. Istoria în aşa fel exploatată a vrut să se răzbune şi să rămînă doar atît, istorie. Şi să îşi ia ziarul înapoi, la muzeu…

P.S.: Se speculează că decesul Gazetei de Transilvania e doar o… înscenare, o altă conspiraţie, o… victimizare. Aşa cum se spune despre Michael Jackson că nu a murit ci a… fugit. Se spune că asemenea Păsării Phoenix sau a unui Făt-Frumos, G.T. va învia din morţi, în ciuda orgoliului ei justificat şi rănit enorm, în ciuda neputinţei şi ruşinii îndurate de a fi fost plînsă de bocitoare. Se spune că va fi o vreme săptămînal şi va reveni, deşi nu ţin minte să fi văzut ca vreun cotidian căzut la pat şi devenit săptămînal să-şi fi revenit. Se spune că nu i se va elibera certificatul de deces şi că va fi cuplat la nişte aparate miraculoase şi scumpe care să îl ţină atîrnat de viaţă… Aşa să fie… Să fie doar un „deocamdată” şi un „cîndva”, să mă înşel eu… Aş fi bucuros să mă înşel! Dar nu mai cred de mult că morţii se întorc de la groapă. Cu atît mai puţin în vremurile astea. Nici măcar schimonosiţi în chip de… stafii!
Păcat.

Veniţi să vedeţi Junii! Şi alte ringhişpiluri

În Duminica Tomii, prima duminică de după Paşte, la Braşov e sărbătoare. Mare sărbătoare. Coboară Junii din Şchei spre centrul oraşului. Încolonaţi, călare, junii  din cele şapte „cete”  Tineri, Bătrîni, Curcani, Dorobanţi, Braşovecheni, Albiori şi Roşiori, vin conduşi de vătafi, mîndri, să salute orăşenii şi să dea de veste că Hristos a Înviat. Se spune că întreaga procesiune îşi are rădăcinile încă din vremea dacilor şi că serbează ieşirea localnicilor din iarnă, izbânda vieţii. Cred că acest moment, precedat încă din Duminica Floriilor de fel de fel de alte tradiţii păstrate cu sfinţenie (de la „aruncarea în ţol” pînă la „aruncarea buzduganului”) este cel mai frumos şi semnificativ din viaţa Braşovului.
Traseul junilor coborînd din minunatul Şchei, acel… cartier cu străduţele şi căsuţele lui cocoţate pe dealurile de dincolo de zidurile Cetăţii şi pînă pe Republicii (pe Corso) este pigmentat de momente memorabile care merită să fie descoperite. De la început, acum mulţi ani, de cînd i-am văzut prima oară, Junii mi-au rămas în minte ca dăruitori ai unui moment ce nu trebuie ratat. Îi văd an de an şi îi găsesc la fel de impresionanţi, de demni, de la înălţimea cailor lor frumoşi, în costumele lor unice. Este în demnitatea lor, în trecerea lor prin oraş, orgoliul natural şi întreg al Braşovului în faţa lumii.
Cei ce spun că le place acest oraş, că îl cunosc, că se bucură aflîndu-se aici, ştiu că aceste vorbe ar fi aproape goale dacă nu ar fi văzut Junii, dacă nu s-ar fi dus măcar o dată după ei pînă la capătul călătoriei şi serbării lor, sus, la Pietrele lui Solomon. Aşa că, haideţi să vedeţi Junii Braşovului, duminică.
Şi veţi mai vedea şi altele adunate în „Zilele Braşovului”, cele alipite oarecum… barbar vechii tradiţii, cu muzici, tarabe, cu fel de fel de suveniruri, tîrguri, parade, expoziţii, concursuri, flori, vinuri şi beri şi alte… ringhişpiluri.

Junii Braşovului
Junii Braşovului

O altă bibliotecă… din Alexandria. 2.0

Album of a Journey through Southern Russia and the Crimea, by Way of Hungary, Wallachia, and Moldova
Album of a Journey through Southern Russia and the Crimea, by Way of Hungary, Wallachia, and Moldova

Noua Bibliotecă din Alexandria, născută din ambiţia contemporanilor noştri de a reînvia vestitul edificiu al antichităţii a fost construită în şapte ani şi inaugurată în 2002. Este o realizare monumentală. În vremea asta, noi ne chinuim de 20 de ani să terminăm ceea ce se doreşte a fi Biblioteca Naţională a României. Demers marcat de impotenţa dîmboviţeană care ne cam defineşte.
Dar nu ăsta e subiectul. Ieri a fost deschisă Biblioteca Digitală Mondială, un alt fel de… Bibliotecă din Alexandria. O bibliotecă digitală şi destul de accesibilă care urmează altor două proiecte de acest gen: Google Book Search şi proiectul Uniunii Europene, „Europeana„.Este interesant să vedem cum istoria se scrie şi se transformă sub ochii noştri. Iată cum, încet-încet, pînă şi bibliotecile nu vor mai fi ce au fost iar opere pe care nu bănuiam să le privim vreodată ne vor fi la îndemînă la un simplu click. Este remarcabil.
Am căutat, desigur, România în această bibliotecă virtuală şi am găsit doar două lucrări, jurnalul unei expediţii a unui industriaş rus, Anatoli Demidov, care prin 1837 prospecta terenul prin această pare a Europei în cinstea ţarului Nicolae I şi un atlas al Deltei Dunării şi al braţului Sulina, din 1856, realizat la comanda Comisiei Europene a Dunării… Probabil, pe parcurs, vom mai avea destule surprize care să ne privească, venind dinspre această Bibliotecă Digitală Mondială.
Un instrument care, probabil, va fi folosit, nu peste multă vreme, în orele de istorie, geografie sau literatură ale puştilor noştri. Cred că ei nu vor mai avea nici măcar nostalgia fişelor de lectură, a permiselor de bibliotecă şi a cărţilor scorojite împrumutate cu săptămîna… 🙂

Maps of the Danube Delta and Comparative Maps of the Mouth and Fluvial Sections of the Soulina Branch Indicating the Latest Constructions Completed There.
Maps of the Danube Delta and Comparative Maps of the Mouth and Fluvial Sections of the Soulina Branch Indicating the Latest Constructions Completed There.

De ce îndurăm istoria?

istorie4
"Discussing the Divine Comedy with Dante" Painting by Dai Dudu, Li Tiezi, Zhang An - 2006

Unde suntem, ce am ajuns, se datorează şi (sau mai ales) unor oameni care au fost. Alţii, care sunt, lucrează la temelia a ceea ce vom fi sau la ceea ce vor fi copiii noştri. În rest, vorbim despre gîze sau despre furnici, despre noi restul, care nu contribuim decît, eventual, la propria istorie. Orgoliul de a face istorie ţine, cred, de o anumită stea şi de un fel de nebunie. Cîţi sunt cei dintre noi, sau cei printre noi, care ar putea ocupa un loc într-un asemenea tablou? „Dacă nu pot să fac istoria, o îndur„, spunea Octavian Paler. Îndurăm tot ceea ce ni se întîmplă. Este puţin probabil să trăim cu plăcere istoria. De ce? Pentru ce? Din pricina cui? Privind la aceste personaje, din acest tablou inedit (pe care într-un tîrziu îl regăsesc la Gala şi la al cărui joc al descoperirilor, mai clar acum, ne putem „înrola”) am putea intui un răspuns… 🙂 Veţi găsi chiar şi un român acolo!

Blat cu istoria!

Poate părea puţin alarmistă declaraţia istoricului Florin Constantiniu: „Trăim o perioadă în care istoria naţională este lichidată cu bună ştiinţă”… Totuşi nu aş avea de ce să nu îl cred şi cînd zice că în manualul de istorie de clasa a VII-a „al Doilea Razboi Mondial este o lecţie facultativă, în timp ce manualul include un studiu de caz consacrat muzicii tinere„. E adevărat, nu am mai văzut de mult un manual de istorie, ţin însă minte că „pe vremuri” învăţam cu sfinţenie istoria şi că marile momente ale ei, peste care acum se trece cu atîta uşurinţă, erau pentru mine… monumente. Pe zi ce trece însă realizez că „cine nu-şi cunoaşte istoria e condamnat să o (re)trăiască” iar asta contribuie decisiv la altă vorbă şi anume că „istoria se repetă”. Nu cred că este o fatalitate ca istoria să se tot repete pentru noi românii pe cît este vorba despre prostie, despre ignoranţă, despre lipsa de instrucţie. Florin Constantiniu ne dă cea mai simplă explicaţie a condamnării pe care o ispăşim zi de zi.

Dacă privesc din această perspectivă realizez că nu ar trebui să ne mai facem iluzii. Poate nici măcar să ne mai luăm atît de în serios în… bălăcărelile noastre zilnice. Pe terenul pe care ne aflăm senzaţia zilnică de deja-vu nu mi se mai pare stranie. Nici cînd constat cum cu un… Floricel şi doi spioni nu se face primăvară, nici cînd văd că Băsescu plînge la căpătîiul băncilor şi bancherilor (în mare parte străini), nici cînd privesc siderat cum „don” Costel Iancu a legat un om în pielea goală de un gard şi apoi a primit o portocalie demnitate publică, nici cînd Geoană pozează în victimă strînsă la pungă, alături de poporul flămînzit de criză, nici cînd Boc promite că luptă cu lefurile umflate ale birocraţilor şi cu nepotismul dar procedează exact pe dos, nici cînd îmi dau seama că trăim încă un an electoral la fel de mizerabil şi mincinos ca toţi ceilalţi, nici cînd observ cu cîtă umilinţă mergem la Bruxelles ca odinioară la Stambul, la Înalta Poartă, cum inspirat scrie Cristian Unteanu într-un editorial …

Pentru mine este destul de clar că toate astea sunt efectele acelei lichidări a istoriei despre care vorbeşte Florin Constantiniu (care chiar şi el are propriile pete în istoria personală!). La care se adaugă, zilnica noastră „dezistorizare” consimţind să trăim curbele de sacrificiu dictate nouă la televizor, consimţind să înghiţim realitatea paralelă care ne este servită cotidian. Poate tocmai de aceea, acum, aş vrea să mă „dematurizez” un pic măcar pînă acolo, la vechile mele cărţi de istorie!