Singurătatea unui expirat

„Expirat”… „Nu mai departe de mîine”, mi-a zis azi, pe stradă, un prieten vechi, „nu mai privesc mai departe de mîine”. Vine o vreme cînd pentru ceilalți (societatea) nu mai conteaza deloc ce ai făcut, așa cum pentru tine asta e de fapt tot ce contează. Pentru ei e vorba doar despre „sarcinile” zilnice și despre felul în care le poți duce și în niciun caz despre raftul tău de trofee… coclite. Probabil, jungla românească își va avea curînd și partea ei binemeritată de cimitir al elefanților, aceea în care cei „bătrîni” și puțin obosiți se duc din vreme să moară un pic, să le facă loc, cu generozitate, celor tineri, grăbiți și avizi de afirmare.
Povestea prietenului meu e cît se poate de comună și ușor de găsit în felurite ipostaze, variante. Un tip sclipitor, încă tînăr în accepțiunea unei lumi normale, dintre primii decreței de felul lui ca vîrstă, a muncit „cu spor” doar pe cont propriu, doar cu mintea și cu mîinile lui, pînă în vremurile astea, cînd niște lupi tineri și pupători în curul sus pus al unuia, l-au rezolvat cu o țeapă și cu niște lucrări suflate la preț de nimic. Singur și fără proptele, aruncat în șanț, l-au lăsat puterile, suflul, și s-a lăsat ros și la trup și de… oameni. În cîteva luni și după o… masă de operație a ajuns de nerecunoscut. Singur, la propriu, obosit, fără piese de schimb și la rîndul lui doar o piesă uzată, bună să fie schimbată. Schimbată cu o alta, „a voastră, societății”, lustruită și în putere, fără zăbavă gata să spargă pietre pentru un viitor nu mai lung de o limuzină și de niște nopți albe de club. Mîinele, pentru prietenul meu e numai un mîine probabil și atît. Ros la trup și de oameni, îmi zice, în loc de „la revedere” (acel incert „la revedere”, cu jumătate de gură) un: „Sănătate, las’ că și mîine e o zi!” „Da, las’ că vine și rîndul lor!”, zic și eu, în gînd, printre dinți…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Baza Budila. Hohotul interior

Câţiva kilometri, din care vreo şase nenorociţi mai ales pentru pivoţi sau amortizoare (dar fac şi ei parte din… brand! 🙂 )… Din Budila (expresul de Budila al lui Muşina nu ştiu dacă mai circulă! 😉 ) la dreapta se face un drum spre Valea Morii şi acolo în fundu’ văii – la ceva minute de mers după pierderea oricărui semnal telefonic – într-una din vâlcelele de pe marginea pîrîului Brădet ne-am găsit ascunzătoarea. Sălbăticia curată de la marginea oraşului, de la marginea firului subţire de stres şi interminabile poliţe de plătit… 🙂 Departe de telefoane, e-mailuri, ştiri aiuritoare despre imbecili cu şezuturile dospind în fotolii moi (care, oricum mă lasă tot mai indiferent) departe de lume… Departe de toţi şi de toate este de dorit azi să îţi instalezi „baza” alături de cîţiva prieteni de nădejde. O zi şi o noapte în felul ăsta pot fi o reţetă nimerită pentru oricine s-ar plînge de plictis sau lipsa chefului de viaţă, ba chiar şi pentru cei diagnosticaţi cu alte probleme de supravieţuire… minore. Ba chiar, zic eu în cunoştinţă de cauză 😉 pentru cei în criză de identitate de factură existenţială sau… estetică.
Liniştea desăvîrşită amorsată un pic de corul greierilor şi al altor nenumărate insecte, limpezimea tăioasă şi rece a pîrîului (de care prin nescrisa lege a bazei e obligatoriu să te laşi acoperit din cap pînă-n picioare de măcar trei ori pe zi!), noaptea incredibil de curată spartă doar de mii de stele care par să-ţi cadă în spate, focul înalt de tabără şi zicerile lui tîrzii, pămîntul tare aplicat coastelor, coloanei, muşchilor, genunchilor, sternului, nevrozate, timp de o noapte întreagă,  şi apoi roua ierbii, ca un cearşeaf ud bandajîndu-ţi tălpile goale dimineaţa şi mirabilele descoperiri prin ochii şi îmbrăţişarea copilului… toate astea mie îmi dovedesc acum inutilitatea cuvintelor, ba chiar şi a gîndurilor!
Mi-am promis că voi căuta asemenea locuri dimpreună cu locuirea lor alături de ai mei şi de o seamă de prieteni veniţi, fără îndoială, doar cu poveştile lor, cât mai des cu putinţă.
Şi mă voi întoarce de acolo, la fel ca acum, zîmbind sau chiar cu un mare hohot de rîs interior. Pentru toţi şi toate!… 🙂

Această prezentare necesită JavaScript.


Budila-Express
(fragmente)

Cei care m-au iubit au murit înainte de vreme,
Cei care m-au înţeles
Au fost loviţi pe la spate şi înmormîntaţi în grabă, cei
Care mi-au tras la xerox programul genetic au înnebunit
Şi-şi plimbă în soarele amiezii
Privirea tumefiată, creierul mirosind a cloroform.
(…)
Şi noi am curtat inaccesibile băştinaşe
Cu basmale roz şi mirosind a Transpirantz, şi noi
Am vorbit la nesfîrşit şi am ascultat la nesfîrşit, şi noi
Am consolta văduve triste şi neînţelese soţii, şi noi am mîncat
Pe colţul meselor roşii sandvişuri cu salam,
Cu pui pane, cu brînză, cu omletă, şi noi
Am violat Legea jucînd
Cărţi, bînd ţuică şi rom, şi noi am călcat în picioare
Principiul invizibil al demnităţii de sine.
(…)
Şi noi am visat în cîmpul cu iarbă, pînă ce
Vacile ne-au înghiţit, mestecat, defecat, şi noi
Am ascultat cimpoiul şi glasul castrat
Al lui Titir răsunînd pe scenele locale, şi noi
Ne-am întors vii şi teferi seară de seară
În Budila-Express.

Budila-Express! Budila-Express! Budila-Express!
Şi noi am ştiut, şi noi am iubit,
Şi noi am avut şi-am putut, am scris şi-am citit!
Budila-Express, garnitură cu bou-vagoane,
Garnitură dublată, uneori, garnitură bondoacă,
Iute şi verde-murdară printre grămezile de cartofi
Putrezind pe cîmpuri, pe lîngă peroanele
Pline de cioburi şi capace de bere,
Budila-Express ruginind nevăzut
Precum tinereţea, la încheieturi.
(…)
d) „OK” am zis
Şi am îmbătrînit.

(Alexandru Muşina, din „Antologia poeziei generaţiei ’80)

Servus, Blogolume!

Vă mulţumim, dragilor şi dragelor de… prieteni! :  Dan, Georgiana, Karla, Lia, Daurel, Ervin, Manole, Cella, Teo, Zamfir, Bogdan, Gina, Athe, Ion, Onu, Cornelius, Mircea, Ramona, Orry, Rodica, Lilick, Inu, Mirela, Mădălina, Oana, Forevergreen, Gabi, Anamaria
Şi ştiţi de ce: pentru cea mai frumoasă zi!

Presa ca o pradă

Au trecut ceva… vremuri de cînd am mai folosit acest titlu, pe atunci într-un colţ de ziar. Cred că, mult mai ataşat fiind de breaslă, îmi exprimam o oarecare amărăciune despre mersul şi independenţa ziarelor şi a ziariştilor. Poate chiar îmi şi făceam iluzii că ar citi cineva acele rînduri ce prevesteau vremuri grele pentru libertatea cuvîntului şi pentru tot mai micul preţ al acestuia… Ţin minte că atunci mass-media încă mai erau considerate a nu ştiu cîta putere în stat şi că românii aşezau presa la nivelul încrederii undeva sus, în rînd cu biserica şi armata.
Cu trecerea timpului însă iată că, în loc ca atmosfera să devină mai respirabilă şi respectabilă în lumea presei şi în loc ca această instituţie să îşi consolideze verticalitatea şi prestigiul, lucrurile s-au înrăutăţit. Şi asta nu se vede doar din sondaje, precum acesta de azi al Transparency International privind corupţia ci chiar din producţiile media tot mai tabloidizate şi partizane. Tabloidizate şi din cauza ieftinirii lor în peisajul autohton, din cauza pierderii încrederii în sine a presei.
Astăzi românii spun limpede, fără dubii, că presa este în topul corupţiei, alături de partide, Parlament, afacerişti şi Justiţie. S-a mai deşteptat şi publicul, e adevărat, însă şi gazetele şi televiziunile au uitat pînă şi meşteşugurile elementare ale disimulării prostituîndu-se pe faţă. Acum ceva ani, mai erau ziare care bravau în „independente” şi îşi apărau „onoarea” asta chiar dacă se ştia că adevărul este altul… Astăzi nu cred că se mai oboseşte vreun ziar să se manifeste astfel sau să îşi spună aşa. Bătălia corectitudinii la nivel moral şi politic a presei noastre a fost pierdută.
Dintr-o pradă oarecum potenţială, cu cîţiva ani în urmă, acum din presă şi din meseria asta se înfruptă cu sete fel de fel de hiene. Chiar dacă presa, ca marfă, arată mai bine (nu zic că e şi mai bine făcută însă în conţinutul ei!) e mai frumos ambalată şi mai bine pusă pe sticlă sau hîrtie, iată este mult mai puţin credibilă, coruptă, chiar mincinoasă.
Şi cum asta se vede cu ochiul liber, cum a devenit o percepţie comună, de ce se mai miră oare gazetarii şi… mogulii lor că nu li se mai vînd ziarele? Cine are încredere într-un popă curvar, într-un poliţist dovedit hoţ, într-un judecător corupt sau într-un contabil escroc? Aşa e şi cu presa. Dacă i s-a aplicat şi ei eticheta de coruptă sau mincinoasă, la revedere!
Şi cum rămîne cu acel… „quality” pe care unele dintre ele se străduiesc să şi-l pună în frunte?

P.S. Două analize mult mai pertinente pe tema soartei presei de azi am găsit în Pagina lui Dragoş Stanca şi în Media lui Comănescu.