Am aşteptat toată săptămîna dimineaţa asta să-mi fac o cafea turcească, aşa cum m-a învăţat un amic. Adică am lăsat apa să clocotească-n ibric, după care am pudrat-o cu puţin zahăr şi linguriţele de cafea. Apoi am aşteptat ca muntele de cafea să se scufunde în apa fierbinte, să se ducă la fund. Am aşteptat cam mult şi cafeaua nu mi s-a părut mai altfel, nici măcar turcească şi cu atît mai puţin mai tare, aşa cum voiam. Sau cafeaua turcească nu-i tare sau eu am greşit cu ceva? WTF? 🙂
Nici azi n-am oprit la talciocul din colţ. O mare de lume în parcarea unde în restul zilelor cîţiva şi cîteva fac jogging cu căştile-nfipte-n urechi. Înghesuială, umbrele de soare, indivizi năduşiţi la bustul gol. Nu ştiu dacă cineva chiar cumpără şi altcineva chiar vinde ceva aici în tîrgul de vechituri. Cred că doar vor să se întîlnească sîmbătă de sîmbătă şi să-şi dea cîte-un „like” fiindcă „dislike” n-au. Nici aici.
Durerea aia surdă din dreapta mi se mutase-n stânga. Acum a trecut.
Căldură mare, mare mon-cher! Pînă şi cuvintele parcă se topesc şi se scurg ca un toping prin îngheţata tot mai rarefiată a memoriei.Da, la un moment dat trebuie să te obişnuieşti cu memoria rarefiată. Şi dacă şi la toamnă, mai pe răcoare, o să fie tot aşa ai să te bucuri măcar când îngheţata îşi va recapătă densitatea. Şi gustul.
Mă încurc tot mai tare în parole.Parolele conturilor de tot felul. Pe cîteva le-am uitat de tot. Probabil, încet-încet, o să le uit pe toate, fără nuş’ce efort. Şi cu asta basta. Mare pagubă! ))
Constatare: dependenţa de FB ucide sigur blogosfera. Тютюнопушенето сериозно уврежда: cam aşa scrie pe pachetul de ţigări. E clar, trebuie să le răresc! Din nou! 😉
Pe toate lucrurile de aici din jur e un praf auriu. Totul sclipeşte la soare. Cred că e o pulbere care iese din ceva, dintr-un pled sau din draperii. Bănuiesc că a venit vremea să arunc ceva. Nu de alta, dar şi eu sunt plin de sclipici. Devine enervant dacă nu alergic! Şi nu-i praf de stele. Dacă aş fi zărit vreo zînă pe aici mai ziceam…
Am devenit insensibil la prostie, isterii şi fudulie. E de bine. Dacă ei cred că modul fundamental de a ieşi din rahat este şedinţa zilnică de scară, treaba lor! Ei sunt deştepţi, ei le ştiu pe toate. Ultimul raport (normal, fiecare şedinţă se încheie cu un raport!) afişat prevede: se numeşte un responsabil cu număratul becurilor; se sancţionează vecinul de la parter fiindcă a uitat uşa deschisă aseară; în fiecare zi, prin rotaţie vom număra şi nota în caiet străinii care sună la interfon; vom supraveghea zilnic, personal, ca femeia de servici să măture scările cu simţ de răspundere; vom fi vigilenţi cu conţinutul reclamelor străine, previzibil duşmănoase, strecurate în cutia poştală; vom avea grijă la consumul de apă; nu vom permite nimănui să intre în zona verde; vom urmări cu atenţie cine vine şi cine pleacă pentru a lămuri definitiv dacă dama de la doi îşi înşală sau nu bărbatul plecat prea des în delegaţie. Fiecare ne vom prezenta raportul de activitate, depus în scris, la şedinţa duminicală. Neîndeplinirea sarcinilor se sancţionează cu plata la pauşal. Şi aşa vom ieşi din rahat! (Eu aş fi chemat vidanja!)
Zbîrnîie elicopterele pe deasupra. Cîteva pe zi, razant. Parc-ar fi o staţie de taxi-elicoptere pe-aici. Mda, „trăim bine”, ne grăbim şi nu ne place aglomeraţia stradală ci… aeraţia rarefiată! 😉
Am găsit un vin fain („de suflet” roşu, Feteasca „Varancha”, de Vrancea) şi „ieftin” la Crama Gârboiu (puţin mai jos, al doilea bloc pe stânga): „… Alcoolul de 14,5% este bine integrat, vinul creând rotunjimi nebănuite într-un final lung, uşor amărui ce-i măreşte complexitatea.” Ce ştiu e că după acel… final lung adus de acele… rotunjimi nu te doare capul! Cel puţin de data asta! 😉
Nu deschid tv-ul, ştirile mă lasă cam rece. Încă, deocamdată. Ca fapt divers poate mă uit diseară la meciul lui Bute. Şi poate o să înţeleg şi utilitatea şi preţul frunzei de urzică. Poate o să-i văd (deşi „cu purici” pe Pro – nu ştiu ce are!) pe „oamenii zilei”, aşezaţi în primul rînd, zîmbind celebri şi pentru „posteritate”, satisfăcuţi, intraţi în istorie. Sau poate nu!
Răzvan îmi aminteşte de nişte vremuri şi-i mulţumesc. Ţin minte, ca ieri. Dar văd că încet-încet ne vedem tot mai rar şi tot mai puţini, pe Republicii, prin terasele şi printre umbreluţele de acolo care, transformă frumos, vara, Corso-ul nostru parcă în plajă sau în faleza de la Eforie! Şi acest încet-încet devine parcă tot mai repede-repede şi unii dintre noi îşi iau deja tălpăşiţa fără dea măcar o bere. Şi uităm repede şi asta! Şi nu recunoaştem că-i semn de bătrîneţe…
Citesc una-alta. Ascult una-alta. Asta-i de făcut pentru ca lucrurile şi oamenii să rămînă suportabili. Bloggerii scriu ce scriu, da’ iată că se cam şi plictisesc şi scriu tot mai rar şi tot mai fără chef şi mai fără sens. Şi, cum spuneam, se citesc şi mai rar. Sigur ăsta-i semn de maturitate, de statornicie, de bucurie rară dar rafinată şi intensă. Da, bloggerii scriu ce scriu (nu mulţi, câţiva care contează!) şi ca să rămînă şi să revină în concret pun în cărţi ceea ce au scris. E fain, e semn că avem valoare, aşa ca breaslă! Perioada romantică a blogolumii s-a dus, acum ne clasicizăm (la gen mă refer!) şi urmează să murim, precum ziarele.
Citesc „Scrisorile către Rita” ale lui Kaos Moon (de-aia am scris ce am scris mai sus). E „o lectură fără denivelări”, aşa cum mi-a presupus autorul în dedicaţia de pe prima pagină. Da, viaţa-i ca în cartea asta, în bună măsură contextual-erotică (că o recunoaştem sau nu, tot aia-i!). Şi ca să te dumireşti ce şi cum merită, pe bune, să citeşti cartea asta. Să te laşi, poate, surprins pentru ca apoi să te obişnuieşti şi să realizezi (dacă nu ai făcut-o pînă acum!) că aşa-i în… viaţă. Nici nu ştiu dacă de fapt citesc scrisorile astea sau dacă nu cumva îi număr t-shirt-urile! Nu-i de povestit, nu-i de estetizat pe margini, e de căutat, de citit şi de văzut cum stăm, cum ne raportăm la… „trăit”. Da „băi, asta e!” 😉
E sâmbătă… A fost al 502-lea post aci. Mîine-ar fi duminică, înc-o zi bună (teoretic) de… blogăreală.
Servus, Blogolume!
Toate cele bune!
Genunchiul Lumii 