„Ai grijă de tine”

Cînd vrei să arăți că ți-ar păsa ori să-ţi exprimi condescendenţa faţă de cineva sau, de ce nu, cînd vrei să… scapi de cineva îi arunci formula: „ai grijă de tine” şi gata, ai scăpat, adică îţi poţi tu lua grija faţă de dînsul, lasîndu-i-o lui… Da, e ajutătoare formula asta, de n-am şti că, poate, nu mai am chef să am grija asta de mine și atunci, cum ramîne cu… grija ta? La fel… mai avem o zicere de bine în portofoliu, în loc de „la revedere”: „să ai spor!”. Adică? Chiar ştii tu că sporul (era să zic sportul!) ăla zilnic ar fi (și) al meu, și că vine el din vorba ta… bună? Spor la ce, pentru ce, și de cele mai multe ori, pînă la urmă, pentru cine?… Zic și io, așa, despre frumoasa și, poate, uneori ipocrita dulce limbă românească… 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!  🙂

De Limba Română…

Avem o zi a limbii române azi. Prin lege. Ni se mai dă o zi cu titlul de „sărbătoare”, aşadar, în buna tradiţie festivistă a ipocriziei noastre. Încă o zi fără instrucţiuni de utilizare însă, şi fără folos, atîta vreme cît noi oricum nu funcţionăm altfel decît după indicaţii. Dar să ni se dea, asta contează! Şi să fie primit! La ce bun? „Ziua limbii române” e în fiecare zi, întocmai după chipul şi asemănarea noastră, nu a ei, a limbii! Uitaţi-vă doar la „televizoarele” cu bandă galbenă, ascultaţi hiturile de la radio, citiţi de pe buzele imberbilor de pe stradă, auziţi-vă copiii din faţa blocului, aruncaţi o privire peste titlurile din ziare şi peste frazele de pe… wall-uri, citiţi-vă e-mail-urile, ascultaţi-vă „aleşii”!… Aia e limba noastră… română! Şi să nu-mi spuneţi că o „sărbătoare” o va readuce acasă, o va pune în capul mesei şi o va cinsti aşa cum normal ar fi să fie tratată în fiecare zi. O, nu! Limba Română nu mai e de mult aici. Avem o sărbătoare, da’ o sărbătoare cît o înmormîntare (că tot ne plac, aşa cu dichis, cu coşciuge deschise, cu coroane mari, cu bocete şi cu restul alaiului)! Fie-i ţărîna uşoară!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Netimpul. Neviaţa. Necuvintele

Am tot mai puţin timp pentru cuvinte, tot mai puţin timp pentru sunete, tot mai puţin timp pentru priviri, pentru zîmbete, pentru îmbrăţişări, pentru iubit, pentru dor, pentru amintiri, pentru sinceritate, pentru vară, pentru timp, pentru viaţă. Dar am tot mai mult timp pentru ticăloşii, pentru suspiciuni, tot mai mult timp pentru ură, pentru minciună, pentru frică, pentru ipocrizie, pentru foame, pentru trădare, pentru dispreţ, pentru nesimţire, pentru iarnă, pentru netimp, pentru neviaţă. Şi ştiu că asta e scuza perfectă!

Din totmaipuţinultimp ţin minte, vag, doar o seamă de gînduri, de fraze:
Flavius, dreptul de a fi născuţi cîndva
iar nu chinul de a ne naşte tot timpul.”
Cum ar fi arătat “pămîntul numit România” la umbra pasului Său, cum ne-am fi simţit ca “locuitori ai limbii române”, avîndu-l vecin?
Cuvintele au fost mereu aşa, ale lui şi la EL.
Schimbă-te în cuvînt ca să nu te roadă viermii.”
Mirat şi uluit de ideea că există timp, vede în orice ceas, în orice orologiu, în orice clepsidră, forma unui posibil sicriu.”
Azi, ele, cuvintele îşi fac singure treaba şi nu mă supun niciunei cazne…
Ce mai este azi, mîine şi ce va rămîne peste mîine, peste mine? Necuvintele.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

E ţara lor!

„E ţara lor. Asta e ţara lor”, am auzit-o spunînd pe jurnalista Mirela Voicu, într-o discuţie la tv. mai zilele trecute. Vorbea despre niste beizadele (ah, un nou termen in vogă!), despre nişte manelişti care tulburaseră liniştea unei străzi, despre nişte „oneşti oameni de afaceri” care umpluseră cu Bentley-uri strada din faţa unui restaurant unde se petrecea o nuntă, despre fiţe siliconate şi play-boi tolăniţi pe plaje, ecrane şi coperţi colorate… Am simţit cumva în plex constatarea ziaristei. Poate că a spus-o într-un anume fel, pe un ton tare şi amar, pentru a mă convinge mai tare de acestă realitate. Da, e limpede, chiar aşa e! Pînă la urmă, de fapt, ce căutăm noi în „ţara lor” şi-n realitatea lor? Pe bune, de ce am simţi noi un sentiment de excluziune cînd de fapt ar trebui să ne punem în pielea lor şi să judecăm că de fapt… ei ar trebui să se simtă ameninţaţi? Ameninţaţi că le călcăm trotuarele, că le vedem casele, că le vorbim limba (chiar dacă ei au un dialect al lor!), că le deranjăm tihna şi afacerile cu bolnăvicioasa noastră curiozitate. Şi nu, nu-şi împart numai ei „ţara”, mai e o mînă de birocraţi şi „politicieni” cu care-şi pun în ordine în deplină frăţietate teritoriul. Chiar nu vedem, oare, că suntem în plus? Crimele sunt ale lor, afacerile la fel, jocurile electorale pe sub masă îi privesc, meciurile, ştirile… Atunci? Putem să ne căţărăm prin toţi copacii şi stîlpii care adăpostesc zonele de maximă audienţă şi vizibilitate, putem să dăm din aripi, să umbrim locul şi să croncănim în megafoane: un stol uşor de speriat şi de… zburat la primul „Huşşş!”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

P.S. – E toamnă, iar, p-aci prin ţara… lor?!

Îl aşteptau de multişor la o carafă cu vin…

Fănuş Neagu (Foto: Karina Knapeck / Jurnalul Naţional)
Fănuş Neagu (Foto: Karina Knapeck / Jurnalul Naţional)

Aş fi vrut să îl ştiu aici pe Fănuş Neagu. Într-o lume nebună, pustie de frumoşii nebuni şi de iubiri aş fi vrut să îl mai ştiu… acolo, mai departe… Pîndeam să-i aflu o vorbă de duh, să-i citesc un interviu în Jurnal sau să-l aud vorbind despre ultimul meci din sezon sau despre infirmierele care-i stăteau pe aproape la spital. S-a grăbit însă să plece, sastisit… Nu şi-a luat nici măcar umbrela acum cind ameninţă ploile de mai cu parfum de liliac. Nu a mai aşteptat nici măcar finala Cupei. A văzut el o zare, pe care o pîndea de mult ca pe o nălucă cu fustele sumeţite pînă-n şoldurile rotunde asemeni unor jumătăţi de lună şi a plecat să o prindă. Ne-a salutat, ne-a zîmbit a lehamite şi s-a dus după dropiile lui Istrati, alergîndu-le pînă-n buza Dunării, înainte de Brăila, dincolo de nisipuri… S-a dus, fiindcă era sătul de adulmecările hienelor, de nesimţirea proştilor, de îngîmfarea cefelor groase. Şi fiindcă prea se încăpăţînase şi obosise să ne tot îmbuneze şi să ne înveţe să trăim frumos în cuvinte româneşti, în vreme ce de-alde Nichita, Preda, Sorescu, Alexandru, Barbu, Băieşu, Hagiu, Micu, Păunescu, Ivănescu, Stancu, Bogza sau Labiş îl aşteptau de multişor sub un tei la o carafă aburindă cu tămîioasă… S-a dus. Aş fi vrut să-l mai ştiu aici să-mi facă plînsul cailor mai uşor şi gustul ierbii şi al strugurilor mai dulce…
Iartă-ne, Maestre, îmbunează-te şi dă-ne voie să ne fie dor, măcar de azi încolo, şi de tine!…

Servus Blogolume!
Toate cele bune!…

Incident în trafic… Prima iubire

Am zărit-o astăzi din fuga maşinii. Am oprit la trecerea de pietoni şi am îndemnat-o să treacă… Micuţă, pipernicită, cu un rucsac mare în spate, dar vioaie aşa cum o ţineam minte… A privit spre mine dar sigur nu m-a văzut, a trecut mai departe… Cred că i-am zărit pînă şi albastrul privirii şi linia aceea tăiată a bretonului a la Mireille Mathieu… Aş fi sărit din maşină să o salut dacă şoferii nervoşi din spate nu m-ar fi împins mai departe la drum… Ochii mi s-au împăienjenit o secundă în urma acestui… „incident rutier”. Era, este ea, profesoara mea de română, după atîta vreme incredibil de… la fel! Rescriind acum această clipă a vederii ei realizez timpul trecut şi regretul neîntîlnirii cu ea atîta amar de vreme. Asta ca să nu spun că dragul meu de română, graţie rigurozităţii şi cerbiciei ei l-am prins. Româna, aproape ca o primă iubire ţesută în divane de versuri mai tîrziu… Doamnă Profesoară, mulţumesc!

P.S. – Prin Braşov miroase a must… Se colorează toamna pe şevaletele sufletelor cărora încă nu li s-au uscat vopselele… În pieţe e o aşa-zisă „Zi a Recoltei”, copie nereuşită şi inoportună a celor de acum ceva ani. Nu mă întrebaţi ce fel de recoltă şi a cui… 🙂

Servus, Blogolume!
Un pat cald găsesc la Onu… O dorinţă acută de vis, la Andreea… Vio, spune aici cum se face că un umăr nu e… suficient ;)… Despre un… individ, la Pisica Neagră :)… Rimele nu trebuie să fie musai rimate ci doar… ritmate, mă încuviinţează Vania… 😉 Peste un peisaj din Salzburg nimeresc la Camelia… De toamnă şi dor citesc la Roxana… Cîndva, timpul ne minţea, şi noi credeam, da, Cella! Înţeleg… admiraţia lui Valentin pentru „şpicheri” ;)… M-am regăsit, pe ici pe colo, la Ştefan… Sonuri irlandeze la Mirela, pentru un mâine mai bun…

Cum fac licuricii spume verzui de frig?

În fiecare vară mă amuz copios pe tema perlelor elevilor supuşi caznelor bacalaureatului. Probabil există culegeri cu astfel de „realizări” dar, din păcate, încă nu am pus mîna pe niciuna… În orice caz, examenul maturităţii de astăzi, dincolo de rîsu’ plînsu’, nu mai seamănă deloc cu cel de pe vremea mea… „Eheeheee… pe vremea meaaa!” 🙂 Sunt convins însă că aceste perle nu ne dau imaginea completă şi deci corectă asupra nivelului pregătirii adolescenţilor români la ieşirea din liceu şi mă gîndesc că atunci cînd aceste perle nu vor mai fi voi avea un motiv de tristeţe în plus.

Anul ăsta parcă am văzut mai puţine astfel de „bijuterii” şi mai lipsite de haz. Ori tinerii noştri îşi pierd simţul umorului ori, cum ziceam, perlele dispar fiindca încep ei să înveţe mai bine, mînaţi de la spate de grijile zilnice? Anul ăsta „le-a picat” Blaga, Slavici, Camil Petrescu. Superbi autori, minunate subiecte… Eu unul aşa le-aş fi întîmpinat. Una peste alta, mai împăcaţi sau nu cu româna, materie cam desuetă oricum în ziua de azi, unii dintre liceeni au devenit ei înşişi poeţi în exerciţiile lor de… stil. Păi nu sună bestial nişte consideraţii ca astea: „Toamna este rece şi licuricii au făcut spume verzui de frig până când a surâs iubita poetului” sau “Descrierea padurii este portretul ideal al femeii iubite. Aceasta are gura inghetata, precum strugurii inghetati, si cand o saruta pe buze, simte intre dinti cocoloase de gheata scoase din congelator”.? Fapt este că nu îmi este teamă că tinerii noştri nu pornesc pregătiţi să înfrunte viaţa din moment ce zic că „Iubirea asta vine de aiurea, te trăsneşte de mori şi te duci urgent pe lumea ailaltă, cu tot cu ea” Aşadar cu simţul realităţii la purtător nu vor mai cădea şi ei pradă deziluziilor în amor. Şi de ce ar mai cădea dacă dintr-un vers doar şi nu dintr-o iubire ei cred că „Iubita i-a surâs greu poetului pentru că avea la gură un strugure îngheţat”? Cam mult frig la Blaga, nu-i aşa? Mai mult chiar, ei adolescenţii, bănuiesc că în viaţa asta se poate “(…) scăpa de puterea destinului” pentru o… „adîncire în propria conştiinţă”!

Bănuiesc că parte din generaţia asta de tineri nu prea se lasă prinsă în mrejele înţelesurilor literare şi trec prin cărţi cu aceeaşi acuitate asupra textelor ca şi cea asupra vieţii de fiecare zi (şi încă nu am citit nimic anul ăsta din tezele lor la istorie!). Mă întreb atunci, la ce bun ca literatura română să le mai fie servită, în… unanimitate, ca materie obligatorie, din moment ce pentru ei un Ştefan Gheorghidiu e cam tot una cu nea Dorel de la colţul blocului care, tocmai s-a întins la un grătar şi o bere mică? Celor ce însă mai văd cum licuricii fac spume verzui de frig le-aş mai da parcă o şansă 🙂

PS: – şi cum îmi trecură pe sub ochi nişte reci iubiri, nu-mi vine acum altceva decît să ascult şi o melodie tristă. 🙂 Helene Segara, după un fado de-al Amaliei Rodrigues de prin 1969, „Solidao”… De ascultat şi de adus aminte despre… ale maturităţii valuri.

Limba română cu bluştuţ

Identitatea noastră ţine de limbă. Chestia asta ar trebui să o ştie toată lumea. Iar de aici pleacă toate. Într-o emisiune recentă, Hurezeanu şi CT Popescu croşetau acest subiect constatînd că an de an bagajul limbii române devine tot mai sărac ceea ce ar duce pînă la dezrădăcinarea noastră. Dacă limba nu îţi este printre primele sfinţenii, atunci nimic altceva nu îţi este sfînt. Sau „dacă limba română nu e, nimic nu e…”. În raţionamentul ăsta le dau dreptate. Dacă nici măcar grija vorbirii curate, cît de cît, a limbii noastre nu ne macină deloc, dacă nu respectăm nici măcar „drepturile limbii române”, atunci la ce să ne mai aşteptăm privind spre alte „drepturi”… cetăţeneşti, economice, politice. Să ne mirăm de starea şcolii româneşti, de nivelul la care se poartă discursurile publice la noi („Yes, but you know, aviara gripa…” , apud premierul Boc!) de starea mass-media româneşti? Tot căutînd explicaţii la criza morală şi la dezamăgirile noastre ar trebui să privim în primul rînd spre limba română. Noi care am făcut aşa de uşor din România, „Românica”, şi am lăsat-o pe mîna unor… Dorei ca să ne rezolve… ASAP problemele! Adică… “As Soon As Possible”, „cît de repede posibil”, fiindcă, „by the way”, la nivelul „fiţoşit” şi scrobit al „ştabilor” de azi, limba română nu mai este destul de încăpătoare pentru a le exprima vastele cunoştinţe şi abilităţi… manageriale, deprinse oricum la şcoala tupeului decît la alte şcoli, de doi lei şi astea. Noi ar trebui, zic, să îndreptăm lucrurile…
Şi nu voi fi atît de „puritan” încît să arăt şi eu, cu mînie, spre producţiile tv şi spre reclamele în care limba română este batjocorită, persiflată, „americanizată”, fără ca măcar să li se aplice acestor făcături o atenţionare care să semnaleze că limbajul este voit măcelărit. Pînă la urmă, „bluştuţ-ul” în cauză poate fi şi o privire superioară şi ironică venită tocmai dinspre limba română spre importul excesiv de „englezisme”… Dar cred, mai curînd, că şi aici efectul este invers şi devastator şi că ne aflăm într-un cerc vicios din care eu, acum, nu văd nicio ieşire… Adică nu cred că vom reuşi să îndreptăm ceva, la fel cum nu suntem în stare să facem o… stradă de la un capăt la altul…

O speranţă blondă în… curtea Primei Şcoli Româneşti?

Astăzi a trecut prin Braşov blonda guvernului, ministresa Elena Udrea. A poposit pe aici desigur în „interes de serviciu”, parte a turneului ei întru renaşterea turismului  ecumenic, balnear, carpato-danubiano-pontic.  Adevărul e că, dintre toţi miniştrii cabinetului Boc, Elena îmi pare cea mai cuprinsă, aproape revoluţionar vorbind, de înalta-i misie. Nimic rău în asta. Chiar dacă nu reinventează roata ea încearcă să îşi lase amprenta fie în nisipul încă rece de pe Litoral, fie prin chiliile Bucovinei, fie iată prin hergheliile Ţării Bîrsei în căutarea unui slogan de ţară pus pe melodia unui imberb „cantautor” şi gata de scos la licitaţie pe milioane de euro…

Ei bine, edilii din Braşov să au adus-o pe… „ministră” şi pe poteca pietruită a Bisericii „Sfîntul Nicolae”, la Prima Şcoală Românească din Şchei. Şi acolo ajunsă Elena Udrea a recunoscut că nu auzise pînă azi de această Primă Şcoală a Limbii Române. A fost sinceră, probabil altcineva şi-ar fi dat ochii peste cap şi s-ar fi dat erudit… Mai mult chiar, distinsa doamnă a turismului românesc a grăit că Prima Şcoală trebuie inclusă într-un circuit turistic, împreună cu Braşovul care, desigur nu se pune problema să lipsească dintr-o asemenea construcţie… Chiar dacă drumurile ce duc încoace sunt înfundate la propriu şi braşovenilor nu le este îngăduit pentru scurtarea lor nici măcar un aeroport…

De data asta, văd partea plină a paharului, dincolo de orice glumă. Chiar dacă aici, la Prima Şcoală Românească, ridicată la 1495, au venit destui demnitari, chiar dacă acest muzeu unic adăposteşte, simbolic vorbind, ieslea în care s-a născut slova românească scrisă şi scoasă, de sub „teascul” tiparului de către Diaconul Coresi şi perfăcută în chip de „Carte Românească cu Învăţătură” prin 1556, nimeni nu fost în stare să o includă într-un program viabil. Chiar dacă Biserica „Sfîntul Nicolae” este o bijuterie iar micul cimitir de lîngă ea odihneşte rămăşiţele marelui Nicolae Titulescu, tot acest complex din Piaţa Unirii a Braşovului a dus şi duce o viaţă… cenuşie, nedrept uitată. Ironia soartei face ca despre această Şcoală să se fi scris mai multe chiar, prin presa ultimilor ani, atunci cînd i s-au spart lacătele şi tîlharii i-au furat din nepreţuitele vestigii de credinţă şi cultură românească…

De data asta, da, distinsului părinte-profesor Vasile Oltean, cel ce ţine viu acest monument i-a trecut pragul un ministru… Să zicem că se arată ceva speranţă şi aici, în curtea Primei Şcoli Româneşti, căreia ar trebui să i se recunoască şi să i se pună în valoare bogăţia, cu aceeaşi măsură precum cele ale Voroneţului, Săpînţei, Coziei ori Mănăstirii Sâmbăta, Branului sau Peleşului… La Poarta Primei Şcoli Româneşti ar trebui să fie coadă zi de zi. Cozi formate mai ales din români, din aceia, turişti prin Braşov, şi care ar trebui să ştie unde le este Prima Şcoală. Hai să vedem dacă doamna ministru Udrea reuşeşte asta, aşa fără obligaţii şi fără a-şi face sieşi imagine. Şi… fără să apeleze de data asta la o placă cam fumată şi inutilă cu Hagi, Năstase şi Nadia!…  Atunci, tonul nostru va fi mult mai puţin… suspicios.

Nichita Stănescu: „Să nu puneţi niciodată mîna pe poet”

Astăzi, Nichita Stănescu ar fi împlinit 76 de ani… O vîrstă deplină de creaţie şi lauri pentru un poet viu. Un alt prag al nemuririi pentru Nichita, cel plecat într-un 13 decembrie 1983. Astăzi, ca în fiecare an în preajma acestor date mă întreb doar: cum ar fi arătat „pămîntul numit România” la umbra pasului Său, cum ne-am fi simţit ca „locuitori ai limbii române”, avîndu-l vecin, cum şi cîte din cele ce se întîmplă zi de zi s-ar mai fi întîmplat cu Nichita aici?…

Nichita Stănescu:

Poetul ca şi soldatul

Poetul ca şi soldatul
nu are viaţă personală.
Viaţa lui personală este praf
şi pulbere.

El ridică în cleştii circumvoluţiunilor lui
sentimentele furnicii
şi le apropie, le apropie de ochi
pînă cînd le face una cu propriul său ochi.

El îşi pune urechia pe burta cîinelui flămând
şi îi miroase cu nasul lui botul întredeschis
pînă cînd nasul lui şi botul cîinelui
sunt totuna.

Pe căldurile groaznice
el îşi face vânt cu aripile păsărilor
pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare

Să nu-l credeţi pe poet cînd plînge
Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui
El a stors lucrurile de lacrimi
El plînge cu lacrima lucrurilor.

Poetul e ca şi timpul
Mai repede sau mai încet
mai mincinos sau mai adevărat

Feriţii-vă să-i spuneţi ceva poetului
Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat
Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit
Imediat el o să spună că el l-a zis,
şi o să-l spună într-aşa fel încît şi voi
o să ziceţi că într-adevăr
el l-a zis

Dar mai ales vă conjur,
nu puneţi mîna pe poet!
Nu, nu puneţi niciodată mîna pe poet!

…Decât numai atunci cînd mîna voastră
este subţire ca raza
Şi numai aşa mîna voastră, ar putea
să treacă prin el

Altfel ea nu va trece prin el,
şi degetele voastre vor rămîne pe el,
şi tot el va fi acela care se va lăuda
că are mai multe degete decât voi.
Şi voi veţi fi obligaţi să spuneţi o da,
că într-adevăr el are mai multe degete…

Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare,
cel mai bine ar fi să nu puneţi
niciodată mîna pe poet.

…Şi nici nu merită să puneţi mîna pe el.
Poetul e ca şi soldatul
nu are viaţă personală.

(din „Belgradul în cinci prieteni” – 1972)

Şi fiindcă „Muzica e un răspuns căruia nu i s-a pus nicio întrebare„, după cum spunea tot El, Poetul, şi fiindcă aici şi acum nu mai este loc de alte cuvinte în plus şi fiindcă oricine poate găsi… aproximativ 543.000 de răspunsuri, pe… Google, despre Nichita, cred că teribilul David Garrett e cel mai nimerit să încheie acest gînd de 31 Martie:

Limba română… fără permis de şedere!

alvakulovski
Alexandru Vakulovski

Aflu, în seara asta, de la Gala că scriitorul  Alexandru Vakulovski a fost obligat să părăsească ţara, acum două zile, fiindcă i-a expirat „şederea temporară”. Alexandru Vakulovski este un român născut în 1978, undeva în Basarabia părinţii săi pierzîndu-şi cetăţenia, abuziv ridicată de autorităţile comuniste… Alexandru a studiat şi scris în România, la Cluj, iar fratele său Mihail este om de litere şi el, profesor în Braşov. Vakulovski este unul dintre scriitorii în vogă ai tinerei generaţii, poet, dramaturg, prozator, editorialist, traducător şi co-fondator al revistei “Tiuk!” iar cărţile sale au fost primite extrem de favorabil în lumea literelor, semne ale unei cariere de viitor: “Pizdeţ„, “Oedip regele mamei lui Freud”, “Ruperea”, “Letopizdeţ. Cactuşi albi pentru iubita mea”, “ecstasy”, “TU” şi “BONG”.

Se pare însă că Alexandru, un rebel în felul lui, cu toate că a depus de câţiva ani cererea pentru cetăţenia română, a întîrziat să-şi prelungească viza şi astfel a fost poftit afară din ţară şi pus să plătească 12 milioane amendă! Posibil că, din punct de vedere funcţionăresc, tînărul scriitor a greşit, nu o fi respectat legea, nu zic nu… mai ales fiind născut… extracomunitar! Absolut, legea este egală pentru oricine şi noi, românii, ştim asta foarte bine! 😉 Legea e lege, inclusiv pentru un „scriitoraş teribilist” ar zice unii mai… scrobiţi… Însă ce lege este aceea care, face posibil azi ca un român să fie alungat din ţara limbii române, limba în care-şi scrie cărţile?! Şi ce lege este aceea care l-a făcut cetăţean român, în cîteva zile, pe un fotbalist neamţ născut e adevărat din părinţi foşti cetăţeni români? Funcţionarii aceia de la vamă sau de la paşapoarte, care or fi fost ei, care i-au dictat „expulzarea” habar nu aveau, probabil, că acest Alexandru Vakulovski este scriitor şi că pun în mişcare, simbolic vorbind, o condamnare împotriva limbii şi literaturii române, interzicîndu-i acestuia revenirea în ţară pentru doi ani jumătate. Asta, desigur, nu era în sarcina lor de serviciu! Asta este o problemă de… cultură.

Tot de cultură, cel puţin, ar fi ţinut să aud un oficial de-al nostru (de la Cultură, M.I. sau Externe…) care, să spună ceva măcar, din oficiu, privitor la acest caz strigător la cer. Dar, probabil, Vakulovski este un „caz minor” faţă de alte subiecte „la ordinea zilei”. Cum nu am văzut nici vreo emisiune tv dedicată subiectului, aşa cum s-au făcut cele pentru românii ce riscă expulzarea de prin Italia! Dincolo de orice, problema este că sunt necesare unele „ajustări” fundamentale ce ţin de istoria noastră vizavi de românii de dincolo de Prut, încă prizonieri ai unor vremuri cu rădăcini sovietice, pentru ca astfel de întîmplări să nu se mai producă (de aceea, simbolic, ilustrez acest text cu un cîntec venit de acolo, de-al marelui trubadur şi poet Vladimir Vîsoţski, tradus de altfel de fraţii Vakulovski)…
Cam ăştia suntem, cam asta e ţara în care trăim, ţara în care, uneori, a fi născut român poate fi, iată, o infracţiune, ca şi şederea în limba română fără permis!

UPDATE: Citiţi aici o scrisoare despre această ruşine naţională şi puteţi subscrie, sau nu…

Grigore Vieru, ca şi Don Quijote… A murit!

poetulViaţa poetului Grigore Vieru atîrnă de un fir acum. L-am văzut, l-am cunoscut, i-am auzit limba aia românească pioasă, dulce, blîndă de peste Prut. A dus o luptă incredibilă pentru limba română… Iar acum cînd aceasta pare să nu mai valoreze nimic, ai zice că a fost o luptă inutilă de Don Quijote… Pe urmele lui încă mai respiră gîndurile şi versurile unor Labiş, Nichita, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, şi ale… Mioriţei. Grigore Vieru vine de acolo din patria poeziei lor, este unul de-al lor. Unul dintre ultimii care a mai folosit cuvîntul ăsta, „Patrie„, ştiind despre ce vorbeşte, cîntărind greutatea lui. Şi nu am vrea să plece, acum, atît de stupid, la două trei zile după ce îl vizitase pe Eminescu, „stăpînul” lui…

Pregătindu-mă de fericire

Să iubesc pînă la capăt –

Cine iubeşte pînă la capăt,

Trăieşte mult, se zice.

Să cuget pînă la capăt –

Cine gîndeşte pînă la capăt,

Are unde se-ntoarce,

Pînă la capăt să cred –

Cine crede pînă la capăt,

Se dezleagă de spaimă.

Să spun albului alb

Şi negrului negru

Să iau pulsul proverbelor.

Să bat eroic în piatră:

Poate că dau

De apele tămăduitoare.

Să îndrept albia izvorului

Spre tîmpla încinsă

A veacului,

Pregătindu-mă astfel

De fericire,

Şi nu numai de ea.

Grigore Vieru

UPDATE: Poetul a murit… azi noapte, 18 ianuarie, la ora 1 şi 20… Şi toate cuvintele au murit cu el… Dumnezeu să-l ierte!