Ceva timp și nelalocul meu

Experimentez „cîteva” zile fără să fiu conectat. Fără rețele. Fără „socializare”. Să văd dacă așa și în felul ăsta aș avea și ceva timp „pentru”… Ceva timp să-mi amintesc. Ceva timp să văd rostul ploii și rostul pereților camerei mele. Ceva timp să întreb și să mi se răspundă și altfel decît „as soon as possible” (ASAP). Ceva timp să ajung mai departe de coperta cărții. Ceva timp fără aberațiile unor știri sau păreri de o secundă. Ceva timp încît gîndurile, cuvintele, imaginile, muzicile sau liniștea să nu mi se mai pară facile, efemere. Ceva timp încît să nu mai macin poate înjurăturile din rînjetele unora, nervii din șuierăturile unora, jignirile din căutatura altora, depresiile din împleticelile altora, aparențele din declarațiile altora, singurătățile, tristețile, tacerile, nel(al)ocurile mele… Experimentez „ceva” ca să-mi mai aduc aminte de mine, cum spunea Borges, undeva, cîndva.

Vincent van Gogh - Bedroom in Arles,1888 (Van Gogh Museum, Amsterdam)
Vincent van Gogh: Bedroom in Arles, 1888 (Van Gogh Museum, Amsterdam)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Servicii complete de memorie

Într-o bună zi, a luat oraşul la picior, mînat de o neliniştită curiozitate, pornită dintr-o precară memorie, aceea de a revedea străzile, casele, împrejurimile lor, de a căuta semnele pe care le lăsase cîndva în urmă. Avea această obsesie: să lase urme. Erau cinci sau şase astfel de puncte în oraş, de la casa în care s-a născut, la cele în care a copilărit sau în care şi-a petrecut adolescenţa. A trecut şi a cotrobăit prin toate aceste locuri.
Căuta povîrnişul-derdeluş din spatele unui bloc, o groapă cu nisip străjuită de cîteva leagăne de fier şi-un balasoar, băncile scufundate în zăpadă, cutiile poştale – pline cîndva – de la porţi, copacii, frunzărişul îngheţat al gardurilor verzi şi îngheţate acum, scările înguste, balustrada… Unghiurile de privire, acelea din spatele unor ferestre comune care dădeau spre un anume aliniament al străzii şi al caselor de viazavi, toate, văzute acum i se păreau însă stranii. Pe ici, pe colo, a avut senzaţia aia de deja-vu, a simţit cîte un nod în stomac dar, de cele mai multe ori, în fapt descoperea „doar” straniul nimic… Clădirile acelea nu mai au aceeaşi culoare, nici aceeaşi tîmplărie, fragmentele de memorie pe care se aştepta să le recupereze i-au fost înlocuite prozaic cu alte sensuri ale străzilor şi cu alte vecinătăţi. A pătruns în fiecare astfel de incintă şi s-a apropiat, aproape ca un hoţ, pe ascuns, ca nu cumva să îl surprindă cineva, de uşile ştiute. Nici ele nu mai erau la fel cum le lăsase. A avut chiar tentaţia să sune la acele uşi, să încerce să zărească ceva din „cele de dincolo de uşă”, dar nu a îndrăznit. Nici pe pereţi nu a mai găsit semnele, scrijeliturile. Nici primprejur… A citit listele locatarilor, nişte nume oarecare, fără ca vreunul să-i mişte vreun muşchi de pe faţă. Tresăririle erau, dar altundeva, în el, zîmbindu-i parcă de departe ca în urma unei farse bune. Ciudat e că în niciunul dintre aceste locuri nu a întîlnit ţipenie de om. Teama ca nu cumva să fie recunoscut de cineva nu avusese astfel temei. Şi totuşi, emoţia venea de undeva… Locuise acolo, îşi amintea atîtea dar nimic din cele prezente şi reale nu-l îndreptăţeau să creadă că acele locuiri au existat cu adevărat.
Înainte să se întoarcă „acasă” un „flash” i-a străfulgerat mintea şi vederea. Se făcea că privea de la geamul etajului patru al casei scării spre sufrageria vecinului de la parter. Comisese de atîtea ori indiscreţia asta. Ei bine, în ziua aceea sufocantă de vară zărise prin ferestrele deschise agitaţia unor persoane ce se învîrteau iute, ca într-un film mut, în jurul unui coşciug  instalat pe masa dîn mijlocul camerei. Era în timpurile în care morţii încă se ţineau, chiar şi la oraş, două sau trei zile în casă, nu la capelă, ca azi.
Aruncă şi acum o privire, din colţul aleii, spre acel apartament şi tresări zîmbind la vederea unei firmei cu neon, instalată deasupra acelor ferestre: „Servicii funerare complete”. De bună seamă, se întorcea liniştit din această excursie buimacă: ştia că s-a vindecat definitiv de obsesia urmelor şi de reazămul deprimant al prezentului pe idilicele fantome ale trecutului.

Servus, Blogolume! 🙂
Toate cele bune!

Crochiuri pe genunchi… Efectul buretelui

Nu sunt atent la riduri şi la fire albe. Nu ştiu dacă e vreo deformare în felul în care îmi revăd… oamenii vechi. După nişte ani, trei, cinci sau zece i-am regăsit la fel. Aceleaşi chipuri pe care le ştiu de… cînd mă ştiu. M-a bucurat să constat această neîmbătrînire, m-a revigorat gîndul că poate şi eu sunt la fel de uşor de recunoscut ca fiind la fel ca pe vremea cînd petreceam printre ei mult mai mult timp… Da, pesemne privirii mele de acum i s-a suprapus privirea mea de atunci şi ştiu că aşa va rămîne…

Îmbrăţişare strînsă, puternică, reproş dureros fără cuvinte, fără privirea în ochi… Neînţelegere a faptului că lucrurile nu mai sunt la fel. Că nu mai sînt. Lacrimi şi priviri ascunse… Promisiunea stîngace – amăgire a unor vechi vinovăţii – a revederii în locul în care nu mai e nimic. Gândul: „la ce bun”?

Goană de cîteva sute de kilometri dus-întors într-o singură noapte.  Şi cîteva ore „împreună”, privindu-ne stînjeniţi peste masă… Venirea, precum încă o despărţire. Goana, prin beznă, precum o alungare… purificatoare de… gînduri, de remuşcări. Viteza în noapte, fără peisaje, fără opriri, ca un burete care şterge tot. Obositoare, întîlnirea cu somnul…

Abia acum înţeleg şi eu: de ce „Genunchiul Lumii”?… Poate am bănuit doar frumuseţea acestui loc: „Genunchiul este un exemplu de măestrie a Dumnezeirii, pentru că nici cele mai prefecţionate tehnologii nu au reuşit performanţa unei asemenea suprafeţe netede, fără rugozităţi precum suprafeţele oaselor din genunchi.” Da, „Toate necazurile lumii se strâng în genunchi”, în Jurnalul Naţional! Superb titlu pentru un articol… ortopedic! Am să-l fur! 😉

Cîteva zile fără Internet mi-au reprodus un scurt-circuit din care îmi „revin” cu greu. De fapt nu ştiu dacă e, de fapt, o „revenire” şi dacă îmi doresc asta. Poate că nu vreau să recunosc că de fapt acea stare, acea realitate „fără” era cea firească. Greutatea resimţită acum în faţa ecranului alb, reamintirea greoaie a parolelor şi comenzilor, senzaţiile stranii privind unele chipuri, privind unele cuvinte care mi se îngrămădesc acum sub ochi… Efectul buretelui aici începe să dispară…

Consimt, din nou, asupra celor scrise de Andrei Pleşu: „N-am argumente solide – cel puţin deocamdată – pentru a credita resursele de solidaritate, vigoare sufletească şi dinamism civic ale unei populaţii risipite interior, sleite de lipsuri, hărţuite de tot felul de „zbierători şi dibaci“, înrăite de lupta pentru subzistenţă. Uneori, oricît m-ar întrista ceea ce simt, mă întreb dacă nu oblojim, în fibra noastră, un virus (mai vechi) al disoluţiei, dacă nu stăm sub steaua sumbră a unei ratări istorice, a unei „moşteniri de nenoroc“ – cum spune undeva Iorga, într-o pagină de călătorie prin Haţeg.” Moralistul ar îndemna la speranţă şi entuziasm, în cele din urmă… Dar e undeva o „oboseală cronică” care-l face să o spună doar cu jumătate de gură, pentru un sfîrşit de text într-o notă… pozitivă. Ştiu acea oboseală… Anulează tot.

Sunt „fixat” încă asupra lui Mircea Cărtărescu. Îi studiez metamorfozele, alături de ale altor cîţiva: „Astăzi suntem, economic şi moral, la nivelul anilor 1992-1993, am dat deci înapoi cu optsprezece ani, şi spectrul falimentului ne pândeşte din nou. Cetăţeanul e iar sărac ca degetul, instituţiile nu func ţionează, clasa politică e jalnică, imaginea noastră în afară e din nou grotescă. Ce-i de făcut? Pe unde scoatem cămaşa? Aş vrea să ştiu să răspund la aceste prea multe întrebări.”

Prim-preşedintele de partid şi de stat denunţă legitimitatea poliţiei ca instituţie a statului acesta, aruncă copilul din copaie odată cu lăturille. O face fără echivoc, discreţionar, şi nu doar simbolic, cum a făcut-o cu alte instituţii ale aceluiaş stat. Din asta înţelegem că asta e calea: nimic nu contează, „statul sunt eu”. „PPPS” („vremelnicul chiriaş”) acreditează ideea că o „instituţie a legii care nu respectă legea” poate fi anulată, ignorată, ştearsă în bloc din fundamentele şi constituţia ei. Aştept aceeaşi măsură (dublă măsură?) şi în privinţa Camerei Robertei şi a zămislirilor ei… legale! 😉
Afară plouă.

Servus, Blogolume!
Totul poate să doară. Totul doare de fapt… Minciuna e un mizilic pînă la urmă. Aflu asta, răstălmăcind rîndurile Cellei...  Duhul vorbelor trece pe la Rodica… Şi eu am căzut pradă aforismelor 😉 Dumitru explică şi el lehamitea… O aşteptare la Deea… Vio, în Oplisme, despre o stare arhicunoscută, despre penibil… Oh, ce amor la prima vedere şi la vară cald! 😉 Un fel, alt fel de rău, găsesc la Paul... Iulia Haşdeu şi Maria Tănase, la un loc. Locul lui CorneliusMircea renunţă şi el la nişte… servicii. Mă alătur! Doar Vania şi prietenii ştiu de ce ! 😉 Genunchii de iarbă… Îi descopăr, cu un pic de invidie, la Teo! 😉 Cristian găseşte locul oamenilor, în cuştile cu zăbrele de fier… Un manual de… curăţenie răsfoiesc de la Daurel… Aş mai fi adăugat cîteva… pagini, legate de nişte… indivizi.  Omul şi… căţelul, la Cristi! 😉 O chestie… esoterică, asta-i mai lipsea lui Milf şi Petrov! 😉 O carte superbă, pentru copii şi nu numai, începe să ni se dezvăluie dintre… coperţile Mirelei! Rătăciri ale minţii să fie? Ne-o spune Onu… Bărbi şi bărboşi, la Andi… Nu ştiu… Binecuvîntez inventarea lamei de ras! 😉 Viaţa ne e jucată la ruletă… Da, Cati, ar trebui să ieşim din cazinou şi să trîntim uşa în urmă!

Colecţionar de octombrie: ziduri, speranţe, trubaduri

Zilele astea m-am lăsat din nou vrăjit de toamnă. Zile roşcate, superbe, calde. Mi-am urmat şi astăzi traseul obişnuit dinspre Biserica Neagră în jos. Am fotografiat din nou aceleaşi locuri însă cu altă lumină, cu alţi oameni cu alte întîmplări. Înţeleg că de săptămîna viitoare toamna îşi ia iar pardesiul şi umbrela. Mijloc de octombrie aproape… pastelat. După un vînt subţire şi nişte ploi dese acuarelele se vor scurge spre canale. Presimt că Tîmpa va fi cenuşie şi despuiată. Urmează ceaţa, bruma probabil şi cum sunt, evident, meteosensibil mă voi resimţi şi eu. Îmi încarc însă bateriile cu soarele ăsta toate zilele ce vin.
Hospice "Casa Speranţei". Se poate!
Hospice "Casa Speranţei". Se poate!

În Piaţa Sfatului am găsit voluntarii de la Hospice „Casa Speranţei”. Mîne, sîmbătă este Ziua Mondială a Îngrijirii Paliative. Această braşoveană Casă a Speranţei, cine nu ştie?, este o uriaşă dovadă de umanitate pentru vremurile pe care le trăim. Un loc clădit cu suflete de oameni frumoşi pentru alinarea ultimelor drumuri ale atîtor semeni… Sau pentru scoaterea lor la liman. Nu voiau decît să atragă atenţia trecătorilor că se poate şi că de cele mai multe ori contează şi pe zece lei de la noi pentru misiunea lor nobilă. Am văzut oameni interesaţi să afle ce şi cum…
Cine-l mai ajută pe Băsescu?
Cine-l mai ajută pe Băsescu?

Mai jos, la început de Corso, alţi voluntari strîngeau semnături pentru Băsescu. Nu am văzut pe nimeni să se înghesuie. Prea puţini sunt cei ce sunt dispuşi să-i sară-n ajutor marinarului cu semnăturile necesare. Probabil tocmai de-aia se strîng, după cum am auzit, semnătri pe liste ca sarcină de serviciu prin fel de fel de instituţii oranj…
Trubaduri regăsiţi
Trubaduri regăsiţi

Şi mai jos mi-am regăsit Trubadurii cu bucuria că am fost contrazis atunci cînd am scris că s-ar putea să nu mai apară toamna asta. I-am ascultat cît să-mi ajungă mai mult timp. Am mai văzut şi nişte ziduri rîcîite de vrăbii azi. Am mai văzut şi o cunoştinţă care, a trecut „pe trotuarul celălalt”, privind pieziş ca şi cum nu m-ar fi văzut or sperînd să nu îl văd. Salutare! 😉 E interesant să devii colecţionar de zile frumoase de toamnă…
Zidul. Şi aripile
Zidul. Şi aripile

Cerbul de Ceară

Nu ştiu alţii cum sunt atunci cînd vorbesc despre întîmplările oraşului sau satului lor, dar eu ramîn un sentimental. Cu toate că ştiu că nu este chiar aşa, mă încăpăţînez să consider Braşovul buricul pămîntului. Şi asta de cînd lumea. De cînd mă dădeam cu sania pe Dealul Melcilor, de cînd am măsurat cu braţele prima oară Strada Sforii, de cînd eram haiduc pe la Pietrele lui Solomon şi coboram noaptea Pe Tocile şi luam troleibuzul de la Poarta Schei pentru ca a doua zi să o iau de la capăt ca „alpinist” pe Drumul Vechi şi „turist” căutînd turnuri albe şi negre Pe După Ziduri şi pînă pe Sub Tîmpa şi Piaţa Sfatului. Şi astăzi mă mai  „pierd” pe după Inişte ori pe Warthe şi chiar pe dealul Cetăţuia, chiar dacă asta poate părea imposibil mai ales că, prin tot locul, eventualele spaime ale rătăcirii pe coclauri se pot rezolva rapid în „refugiile” cu bere rece găsibile la orice cot de potecă. Poate va găsi cineva de cuviinţă să aducă-n blogolume cuvinte mai multe şi imagini destule privind forma şi istoria acestor locuri şi drumuri superbe…

Pretextul acestui text este altul. Nu locurile, nu istoria, ci o întîmplare făcută, de la bun început, să pună o stea în plus în blazonul Braşovului: „Cerbul de Aur”. Mai sunt două zile şi începe a XVII-a ediţie a festivalului. Cerbul ăsta boncăluieşte pe aici de prin 1968 cu întreruperi mai mici sau mai mari, toate cu iz politicianist încă de pe vremea „revoluţiei culturale” a lui Ceauşescu. Prin coarnele Cerbului au trecut nume mari însă nu le voi mai povesti şi eu fiindcă nu am de gînd acum să fac nici o istorie a evenimentului, nici o avancronică a ceea ce va fi anul ăsta. Vorbesc despre un… „feeling”. Şi la mine acesta e al căderii în derizoriu a Cerbului de Aur care nu se mai poate ţine pe picioare la înălţimile locurilor de aici. Cu toate că festivalul începe, că este prezent, că Piaţa Sfatului e „în lucru” de o lună chestia asta este de un banal desăvîrşit pentru mine ca braşovean. Nu ştiu cum or vedea alţii lucrurile dar cu fiecare an ce trece Cerbul de Aur pare să fi devenit doar o obligaţie, o corvoadă pentru braşoveni. Oraşul nu mai rezonează la acest eveniment cred din perioada ediţiilor din anii 1992-1997. Întreruperile organizării lui l-au aruncat într-o aură de neseriozitate şi de… făcătură. Cu atît mai mult, cu cît spuneam, acestea pe fondul unor interminabile discuţii evident politic interesate (m-aş mira ca anul ăsta să nu văd ceva VIP-uri şi sepepişti aterizaţi din c(h)ampania electorală direct în ograda Cerbului! :)). Încet-încet s-a creat şi senzaţia (nu tocmai falsă) că Cerbul de Aur nu este altceva decît o afacere a Televiziunii Române, a Bucureştilor. „Armatele ” de showbizmeni teverişti, cu căţel şi purcel, care an de an sunt desantate în oraş (pe destui bani publici!) nu prea au ţinut niciodată cont şi de orgoliile braşovenilor. „Băştinaşii” s-au simţit şi se simt trataţi doar cu o superioară îngăduinţă în propria bătătură de către nişte bucureşteni de fiece dată cam prea… aroganţi. Nu o dată braşovenii au lăsat de înţeles că nu sunt împăcaţi cu ideea că, totuşi, Cerbul nu este al lor. Apoi, dincolo de atmosfera asta, paloarea Cerbului a devenit tot mai evidentă cu fiecare ediţie trecută din pricina prestaţiilor artistice tot mai subţiri. Vedetele „reformate”, scoase de la naftalină pe bani puţini aruncă festivalul nu numai în derizoriu ci şi în ridicol. Pe la începuturile lui organizatorii se străduiau mai mult, mai cu… talent. Şi nu mă refer neapărat la vremurile lui Tudor Vornicu… Cred astfel că Cerbul de Aur mai supravieţuieşte doar prin amintiri, prin gloria trecută şi că în felul ăsta, curînd, nu se va mai alege nimic din el. Poate îi vor găsi, eventual, un loc într-un muzeu al figurilor de… ceară…

P.S. – Steve Vai… Singurul mai răsărit la Cerbul 2009, cu care eu cel puţin am ceva de… împărţit. Dar, Vai, am auzit că nu ar cînta decît două piese!