Răbdarea unui haiku

Ce rămîne şi după aceste zile? Din timp, din spaţiu, din noi, navigatori bezmetici prin timp şi spaţiu? Care mai e însemnătatea lucrurilor? Resimţim fiecare altfel, ne raportăm la aceste zile, la zile în general, fiecare altfel, cu alte… preţuri, cu alte vorbe, cu alte tăceri, cu alte bucurii… Pălesc cele ce ni se păreau ieri importante şi descoperim că „breaking-news-urile” noastre erau atît de derizorii…
Eu cred că, de aici încolo, rămîne cu noi răbdarea unui haiku, precum acesta:

Primăvara fuge
O pasăre plînge, şi-s lacrimi
Şi-n ochii peştilor

Bashō

Ah da, astăzi am văzut şi prima gărgăriţă, o gărgăriţă mică, un pui de gărgăriţă, nu-i aşa?, alergînd către niciunde pe o frunză uscată din balcon, pe muzica unui graur dezmorţit…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Mersul lucrurilor. Şefi şi… şefuţi

Acum ceva vreme am stat la un pahar de de vorbă cu un manager dintr-o „multinaţională”, vechi amic de altfel. Am întârziat un timp la întâlnire, drept pentru care cînd am dat ochii cu el i-am remarcat privirea mustrătoare. „Păi acu’ se vine, mon cher?!”, m-a apostrofat arătîndu-mi semnificativ ceasul… M-am scuzat spunîndu-i că m-au reţinut la birou, peste program, unele lucruri de ultimă oră. Atît mi-a trebuit fiindcă omul s-a lansat într-unul din subiectele care-i plac la nebunie: managementul. Managementul de toate felurile. Gestionarea relaţiilor cu oamenii, a crizelor dintr-o organizaţie, a comunicării interne sunt teme care-i vin mănuşă şi la care mă supune, aproape în chip de cobai, la mai toate rarele noastre revederi. „Păi cum, voi faceţi ore suplimentare? Adică nu vă ajunge timpul să vă rezolvaţi problemele? Hmm, păi nu ştiţi că ăsta e semnul clar de amatorism într-o afacere? Nu vă respectaţi timpul, asta înseamnă că nu vă respectaţi pe voi şi că nu sunteţi în stare să faceţi nimic de la cap la coadă”. „Hai măi, că doar nu trăieşti pe Lună! Asta-i România, să nu-mi spui că tu nu-ţi ţii oamenii la ore suplimentare!”, i-am zis. „Niciodată! Şi lucrurile merg ca unse. Fiecare ştie exact ce are de făcut şi pentru asta nu le trebuie timp mai mult. De altfel ar fi şi păgubos să-i plătesc în plus iar asta m-ar penaliza pe mine „, mi-a răspuns.  Atunci am încercat să schimb subiectul, să aduc vorba despre mai vechile noastre amintiri, ştiind că altfel mă va copleşi cu demonstraţiile lui de management occidental. Asta însă l-a întărîtat şi mai tare, vrînd parcă să-mi arate neapărat de ce nu merg lucrurile în ţara asta. „Vezi tu, de-aia nu merge nimic în ţara asta! Asta ar trebui făcut, aş lua un sfert din români şi i-aş băga într-un stagiu, la şaibă, la mine şi să vezi cum s-ar mişca treburile! Şi aş începe cu directorii, cu primarii, cu parlamentarii!”, a continuat amicul meu şi mai îndîrjit, convins fiind de victoria fără drept de apel pe care avea să o repurteze asupra mea în urma întîlnirii noastre…
Nu aveam cum să nu-i dau dreptate. Îmi amintesc acum discuţia asta şi o reproduc aici sumar exasperat fiind de obsedanta retorică privind cauzele care ne-au adus pe noi toţi în haosul pe care-l trăim. Aşa e cum zicea vechiul meu amic: nu avem respectul timpului nostru şi responsabilitatea lucrurilor duse, cu cap, la bun sfîrşit. Nu avem un proiect şi nu comunicăm ce avem de făcut. Mai totul, în încrengătura noastră de relaţii, stă sub umbra suspiciunii, a secretului, a omniscienţei unui şefuţ sau a altuia, a delegării „responsabilităţilor” însă fără a delega şi scopurile şi mijloacele pentru îndeplinirea acelor responsabilităţi. Apoi, spunea el, uităm prea uşor de unde am plecat şi ce avem de făcut şi, mai ales, nu ascultăm şi nu stăm de vorbă asupra scopurilor noastre cu „coechipierii” noştri, ascundem detalii esenţiale, dar avem pretenţia să fim respectaţi şi intenţiile noastre să fie ghicite în chip… telepatic! Ca să nu mai spun observaţia că „managerul român” mai are o mare „calitate”: bolnav de suficienţa de sine şi conştient că-i lipsesc mijloacele, imaginaţia şi… vocabularul pentru a realiza un proiect, acesta are grijă să-şi trateze subordonaţii ca pe nişte sclavi punîndu-i să execute în termene limită lucrări aberante – despre care ştie că nu pot fi rezolvate şi pe care la va uita imediat după ordin pentru zile întregi! – pentru a se împopoţona în final drept ăla care poate să zică „v-am spus eu!” sau care are mereu dreptul suveran de a-şi umili „uneltele” bătînd furios cu piciorul în podea.
Da, (şi) din motivele astea nu merge nimic în ţara asta – îmi zic şi eu, superior! 🙂  Dar cum vă zic, mi le-a spus un amic, manager multinaţional (între timp) peste Europa Centrală şi de Est al unei vestite companii din Vest…

Servus, Blogolume!
Aş fi curios să aflu cum văd mersul lucrurilor, referindu-se la şefii mai mici sau mai mari ai ţării ăsteia şi Teo, Gina, Deea, Anti Băsescu, Dispecerul, Vania, Melami, Cristi, Geo, Daurel, Karla, Onu, Camelia, Dan, Cati, Saturnianul, Gabriela, Mircea, Adi, Petrov, Manole, Ola, Ticke, Athe, Andrei, Rodica, Cella
Nu, nu e o leapşă ci doar un… sondaj de opinie, ale cărui rezultate le voi face, probabil ;), publice!

Toate cele bune!

P.S.: Danezii ăştia de la Volbeat chiar mi-au lăsat o impresie faină, după ce i-am văzut prin iunie la Bucureşti…

Împăcarea lucrurilor. Cîmpiile sufletului

Azi trebuie să fie zi de poezie. Trebuie. Aşa ca să mai împac lucrurile şi să ascund sub preş intruziunile-mi mai recente sau mai vechi care, văd, deranjează… „peste poate” sensibilităţi asupra cărora unuia… ca mine nu-i poate fi îngăduit să privească. „Cine-i ăsta, de-şi permite să vorbească?!”, întreabă unii ridicînd din sprîncene … 🙂 Eheeei, e drept, a curs… ceva pe apa Sâmbetei de cînd barda cuvîntului mînuită de mine provoca emoţii prin târg şi mulţi habar nu au de asta, nefiind, probabil „născuţi” pe atunci ;). Mda, e vina mea, barda s-ar fi cuvenit reascuţită şi memoria unora reîmprospătată din cînd în cînd. Ha Ha Ha, vorba lui Ticke!…
Eiii… dar prea mă avînt iar în chestiuni minore. Vorbeam despre împăcarea lucrurilor. A lucrurilor cu ele însele, a lucrurilor cu mine, a mea cu lucrurile… Şi pentru asta – m-au ghicit  Karla şi Cella 😉 – am, slavă Domnului, de unde alege…
Grigore Hagiu, „Boieru’ Grig”, după cum îi spunea Nichita, are un loc rezervat în primul rînd, pe aici. Despre el, Fănuş Neagu zicea aşa (şi cine şi-ar îngădui să se ia la trîntă fie şi cu un singur cuvînt spus sau scris de Fănuş Neagu?): „Toate cărţile pe care Grigore le-a publicat pe cînd trăia sînt scîntei exaltate, fulgere ajunse de tunet şi inundînd cu ploi misterioase cîmpiile sufletului. Poetul, între aripile miracolului, rosteşte decîntece, fundamentînd magia scărilor de opal. Înşelătoarea şi necredincioasa noastră putere de a-l intui pe toate ramurile pomului vieţii (ah, cît de multe nu ştim la tinereţe şi niciodată nu le vom învăţa!) îl aşezase între poeţii buni. Superstiţia creşterilor cu scăzămînt, boala Orientului de-a fi viclean, jocul lacom al neiertării greşelilor altora, bunăcuviinţa în derîdere – iată cîteva, foarte puţine, caracteristici ale celor care închipuindu-se în judecători ai istoriei literare contemporane, s-au ferit să-l înscrie pe Grigore Hagiu în rînd şi umăr la umăr cu marii poeţi de după război. Această carte ce se publică astăzi, în care Grigore bate în dungă clopotele pe care nu le-a putut turna:
cînte înfăţişările şi oasele noastre
pe cele mai proaspete
şi tinere dintre prăpăstii…,

va fi o rafală de vînt care va izbi ulcioarele între ele. Ea transcrie daruri inaccesibile şi peisaje ieşind din nuiele de laur şi mai ales setea de fruct agonisit în insomniile iernilor rare cînd se iveşte curcubeul nu ca o seceră a cumpătării cuminţi, ci ca o suferinţă în plus, improprie splendorilor anotimpului alb. Grigore Hagiu a dat vamă pămîntului doar trupul lui ca un lujer de pasăre zburînd vertical. Cuvintele ce l-au chinuit ne-au rămas, să se amestece în gestul spicelor de grîu unduind spre malul apelor…”

Grigore Hagiu

Şi totuşi ce slabă viaţa se prinde-ntre lucruri

noaptea intră în arborii pădurii
cu-ncetineala păcurii
lăţindu-se pe orizontul mării
mîine părul femeilor va mirosi a gaz de lampă
sticlind în gangurile cele mai întunecate
prin pieţele oraşelor vom găsi
cîteva cîntare publice sparte
vor dărîma cazărmile recruţii
cu trupurile grele goale şi gurile căscate
prin magazii
pachetele trimise fără timp
umflîndu-şi hrana groasa şi stîrvită
vor înălţa la diguri să se verse
gările murdare şi pustii

şi ni se face frică
să ne mai luăm în braţe
ne cîntărim doar din priviri
lăsaţi prin parcuri singuri să se joace
copiii strînşi în grupuri seara
abia-i mai pot despărţi
zvîrliţi dintr-o corabie în flăcări
prin schelăria dublei lor alcătuiri
au mers de le lebădă la ţărm îndrgăgostiţii
crescute-n zborul des
în pomii cu coranele mai mari
şi florile-nţepate de albine
grăbesc să se petreacă-n fructele amare
îngreunate dureros

de prin cetăţile-ngropate-n lavă
tot mai răzbate-n nopţi senine
miros de cîine ars uitat în lanţ
una de la alta şi din ce în ce mai mărunt
se sparg prin bărăgane pietrele din cumpeni de fîntînă
circulă sîngele numai pe jumătatea
corpului călduros în nevăzuta blană de fiară
dacă te sprijini prea mult de un pom înflorit
s-ar putea să porneşti în amurg lipit cu el de spinare
şi totuşi ce slabă
viaţa se prinde-ntre lucruri
în timp ce-n adîncuri
nemărginită şi-n toate aceeaşi
poate ne-aşteaptă demult.

(din „Descîntece de gravitaţie” – 1977)


P.S. – Muzichia, ar fi greu să fie alta decît din uriaşa stepă a sufletului rus, înzăpezită. Bineînţeles, Serghei Nagovitcin, şi el dus prea devreme, pare-mi-se într-un februarie, ne cîntă ceva despre soartă… cred…

Dirijorul şi partiturile. Ceea ce contează…

Nu era prima dată cînd lucruri care nu depindeau de el i se puneau în cîrcă. Cînd deşi îşi executase partitura recuperată de pe jos de la prima pînă la ultima notă i se reproşa, pe un ton zbierat, că lucrarea nu sună bine, iar dirijorului absent la toate repetiţiile, şi care nici nu mai ştia la ce simfone participă, nimeni nu-i spunea un cuvînt. Acum dirijorul, deodată atent, îi comanda să o ia de la zero, cu toate notele din partiturile lipite din bucăţele şi cu toate simfoniile restante. De la zero, dar în graba de a fi fost cîntate toate… ieri şi după partituri amestecate!
Pînă la nelipsitul ţîrîit al telefonului mobil şi la gestul nervos din baghetă însoţit de bătaia cu talpa în parchet… Desigur, dirijorul plecă din nou spre rezolvarea unor cestiuni mai… importante… El trebuia să-şi facă treaba mai departe, pînă tîrziu în noapte… Mîine, bineînţeles, lucrurile vor fi şi mai presante, concertul amînat a cîta oară se va monta, inevitabil, în zori… Afişele cu poza mare a şefului de orchestră erau deja tipărite şi împînzite în oraş… Probabil spectacolul avea să fie un fiasco – asemănător durerii lui ascuţite din tîmple – aşa că îşi luă ghitara şi plecă acasă, nu fără a mai recupera din drum şi cîteva din foile pierdute ale partiturilor. Nu mai conta că le vedea pentru prima oară. Tot pentru prima oară, calm, îşi dădu seama că sunt de făcut şi alte lucruri, mai… importante…

Metatext bricolat din blogotecă

O fi sau n-o fi revoluţie la Chişinău? O fi lovitură de stat? Moldova plânge, aflu, văd, aud surprins că vreo cîteva sute de tineri au ieşit solidari în stradă şi prin oraşe din ţară… Dar mă încăpăţînez să încerc să mă ţin şi azi ceva mai departe de perdeaua aia de fum. Chiar şi de o Italie cutremurată, de un Băsescu pierzător, de scenarii şi arestări ori de un Gigi erou. Apoi observ că fumul şi isteriile zilnice mă lasă tot mai indiferent... Primăvara o fi de vină, cu tot alaiul ei de astenii, de flori de cireş şi îndrăgosteli. Aşa că, iată, dau o raită prin blogoteca-mi personală, aici unde se întîmplă lucruri mult mai cuprinzătoare decît ar crede un Ion Cristoiu (pe care altfel îl stimez) care preia şi el o subţirică şi… intelectualistă prejudecată şi vede în bloggeri tot nişte frustraţi care, nu au altundeva loc să scrie

În momente din astea de confuzie, de mizerie citadină uneori acolo unde te aşteptai mai puţin, de injustiţie poate, ar fi ok să reînvăţăm să privim în urmă pentru a desluşi ce este cu noi. Ne vom da astfel seama cît de insignifiante ne pot fi problemele şi ne vom lămuri. La fel, rămîn fidel gîndului că în vremuri din astea, crizate, pline de umbre, întoarcerea la cărţi, tipărite sau nu, la muzee, la cetăţi, la muzici, regăsirea culturii astfel şi a comunicării ne pot salva, ne pot face să credem în umanitatea noastră. Acestea, laolaltă cu privirea spre lucrurile mărunte. Nu atît de mărunte însă, încît să nu ne mai dea o dată de gîndit asupra  putinţei zborului, asupra resurselor nebănuite din noi.

În felul ăsta cred că nu ne vom mai mira sau ruşina de firescul nostru. În felul ăsta am putea noi înşine să ne fim mai suportabili, să ne putem privi iar în oglindă, să ne oglindim în apă. Ştiu, uneori adunarea de cuvinte nu e mereu totuna cu adunarea de gînduri, poate fi însă un soi de poezie. Aşa mi se întîmplă acum, departe de murmurul unor talk-show-uri din care nu (mai) înţeleg nimic, departe de perspective care ar trebui să mă revolte. Dincolo de sensuri, bricolajul acestei clipe poate deschide bricolajele altor întrebări