Firimiturile de dimineață ale porumbeilor

în fiece seară
cînd soarele închide ușile
și le stinge lumina
se duc pesemne la culcare sau
mai stau o vreme să asculte liniștea fotoliilor vechi:
vecinii mei de la trei n-au aprins niciodată vreun bec
și uneori uită toată noaptea geamul deschis
pregătiți din vreme parcă pentru
firimiturile din zori ale porumbeilor.
cred că acolo-i paradisul nopților
și iasca zilelor.

Un gînd pentru azi

„Cine salvează viaţa unui om, salvează lumea întreagă”, zicea cineva. Restul sunt povești și ipocrizii spoite. Poate, tot o ipocrizie e să spun și eu asta tocmai astăzi. Mai cred însă că îmi stă în putere, cum cred că ne mai stă în putere! Fiindcă e cel puțin stupid, mă gîndesc, să te grăbești să-ți repari televizorul sau frigiderul sau mașina cînd nu mai merg, dar să arunci ușor un om la coșul de gunoi cînd s-a stricat sau ți se pare vechi.
Față de alte zile, astăzi ghena de gunoi mi-a părut mai… plină cu oameni decît cu resturi menajere. Un gînd pentru azi… Atît.
Sărbători Luminate vă doresc, oameni buni!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Vecinul de seară

de la trei pîn’ la parter
ai destul timp să eviţi
întîlnirea cu vecinul de scară
şi n-o faci.
şi e a doua zi cînd în loc de ochelarii de orizont
îi porţi pe ăştia de litere şi te doare capul
şi-ţi vezi realitatea mai aproape de cît e.
acum i-a rămas cheia înţepenită în butucul uşii
şi i s-a rupt punga de gunoi
i-a curs pe șosete.
e miop şi e seară
şi automatul de scară stinge prea repede lumina.
în aia a mă-tii spune imparţial vecinul de jos
ori de cîte ori treci pe lîngă el.

Vine o vreme

Vine o vreme cînd întorci iarba, soarele, norii, căldura ca pe o cămaşă şi-ţi dai seama că asta ţi-e de ajuns. Când nebunia lumii (oamenilor tăi, nu de aiurea!) e-un ghem de hîrtie scris/nescris pe care-l arunci la coş. Şi cînd grozăvia timpului se obişnuişte cu sine în tine. Atunci pragurilor de dor le urmează pragurile de linişte. Începi să le zăreşti, să le numeri şi să te obişnuieşti, aşa cum se obişnuieşte orbul cu întunericul.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Fără. Împrimăvărare

Ce faci cînd ultimul anestezic e pe terminate? Când a ieșit din producție și toate flacoanele orașului-s goale? Ce mai storci pentru câteva picături? Poate pervazul ferestrei şi geamătul luminii, poate manuscrisele mucegăite, poate genunchii, poate șuruburile cârjelor de lemn? Toate se termină: gîndurile, cuvintele, uitările, lenea, lămîile, somnul, nopţile, ceaiul, diminețile. Și atunci o iei de la capăt cu ce rămîne verde, fără anestezice, fără numărătoarea inversă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Vă mai e toamnă?

Nicicînd, toamnă mai frumoasă… Atît de alintată prelung cu orașul și chiar și cu oasele și cuvintele – pînă la pierderea de sine a acestora din urmă. De ne-ar acoperi și sluțirile și fandosirile, de-ar pune sub frunze nervii, de-ar lungi zilele și de-ar pune copilăria aia bună în loc! Mă uit de jur-împrejur, ghicesc pe după oameni și n-o văd, toamna nu-i… Rupți, urîți, gonaci de suflete și de urlete, ne dăm peste cap drept făpturi rotunde și? Cred că da, toamna e toamnă și superbă și atît. Pe ici pe colo vezi porumbei căzuți de frig. Pe la colțuri inși buimaci, căzuți de umărul stâng, fără timp (prezent, trecut, viitor) puși să aleagă „un ceva”. Unii, înaripați, și-au avut toamna, fără-ndoială, ceilalți n-o au. Toamna-i vreme de depresii și de amnezii, se zice. Era, pe vremea unui Bacovia, aș spune și eu. Și revin, învîrtindu-mă „în jurul cozii”: toamna poate fi și fără noi. Toamna e. E ca atunci cînd un individ fuge să tragă jaluzelele fiindcă-l deranjează la culme soarele (cum îi poate enerva pe unii soarele, nu-nțeleg! sic!) și imediat după aceea aprinde becul… Pe bune, să vă mai intreb? Vouă vă mai e toamnă?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Dor de-un titlu. Vitralii

Poţi scrie scurt, poţi trăi uşor cu o propoziţie pe zi. De altfel, poţi şi vieţui scurt, poţi fragmenta totul: oameni, cuvinte, întâmplări, iubiri, ore. Poţi fărîmiţa totul. Am întâlnit destui oameni a căror viaţă aşa a fost mereu, ca un vitraliu. Ba cred că majoritatea celor pe care i-am cunoscut aşa au fost: vitralii fragile care-au exclus amplele, dezvăluitoarele si obositoarele treceri de lumină. Ca pe ceva nenecesar.
Încerc să-mi caut în memorie oamenii-ferestre sau oamenii-oglinzi sau oamenii care au reuşit să înlocuiască un cnp, un număr, cu un titlu. Oamenii-titluri. Au fost cîţiva… Nu mi-i amintesc acum…
Cred că parcurg şi eu un pasaj în care memoria mi-a fost fărîmiţată de această trecere. E ţăndări. Cioburi. Memoria, amintirile, cuvintele. Vitraliu temporar?. Iluzie? Poate fi un simptom periculos, bănuiesc.
Ăsta, comod, trebuia să fie un gînd scurt cu un număr deasupra (nu un aforism, nu un vers). Mi-a scăpat însă de sub control, a răbufnit, s-a revoltat cerîndu-şi dreptul la text, la cuvinte curgătoare unele după altele. Şi dreptul la titlu. „Cum rămîne cu restul”, mă întreabă? „Cu firimiturile? Ce va fi de acum înainte?”. „Nu ştiu, habar nu am”, zic. Şi îmi aprind o ţigară, privindu-l. Cu un fum fluid, indiferent.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Suflete tabloide. În balanţă

Trăim într-un petec de lume plin de etichete, de candele „oficiale”, o lume „nebună” şi bolnavă, depersonalizată, grăbită peste măsura dată timpului ei. Zilele astea care încep şi se termină cu searbădul „Fie ca…” îmi dau parcă şi mai mult „măreţia” golului care ne înconjoară şi ne acaparează. Toată fraza asta e un truism pînă la urmă şi cred că e o introducere neinspirată la cele pe care vreau să le spun. De fapt, de mai mult timp, vreau să las aici un gînd la adresa reportajului şi reporterilor, atît şi atîţia cîţi au mai rămas în presa „noastră”. Şi nu am cum să fac asta fără a avea drept reper altceva decît emisunea Antenei 3, „În premieră”, cea a lui Carmen Avram. În toată galeria asta găunoasă de plastic, carton şi pereţi virtuali a mass-media în care tot mai greu găseşti ceva consistent sau digerabil, emisiunea despre care vorbesc a rămas o oază de firesc şi bun-simţ (împreună cu altele cîteva de numărat pe degetele unei mîini). Şi o spun şi cu nostalgia coclaurilor bătute ca să stau de vorbă cu un stareţ pierdut de lume, cu un pădurar însoţit cu urşii, cu un ceasornicar bătrîn ori cu un meşter în chitări şi piane, sau să „sap” prin dărîmăturile unor foste „citadele” industriale. Cei care aşteaptă săptămînal premierele „de la În Premieră” bănuiesc că ştiu despre ce vorbesc. Împotriva „modelelor” dâmboviţene sper ca sezoanele emisiunii să ţină mult şi bine fiindcă sunt multe din realitatea românească de spus, de dezvăluit şi de pansat în felul ăsta. Mă întreb doar dacă această oază va şi putea repune la locul lui reportajul cu gustul şi desfătarea în faţa luminii şi umbrelor bine împletite cu fraza corectă, documentată şi bine spusă în româneşte.
În chiar această perioadă a Sărbătorilor Sfinte ale Paştelui, bun pretext pentru regăsire şi normalitate, aşa aş aşeza în balanţă lucrurile: între tabloidizarea şi, din păcate, subţierea pînă la moarte a paginii de ziar, şi greutatea adevărurilor răscolite prin unghere nebănuite de ţară. Iar de aici şi pînă la balanţa din noi înşine nu cred că e o distanţă prea mare: cum cîntărim, fără ipocrizie, sufletele noastre tabloide cu rămăşiţele adevărurilor, ale liniştii, ale muzicii, verdelui şi poeziei eşuate pe… acolo pe undeva?

Lumină în toate, vă doresc!
Paşte Fericit!

Johnny, cu toamna. Restul cu restul…

Îndeobşte ştiu că toamna vine cu alint, cu încă o îngăduinţă pentru respirări, cu acel soare călduţ care îţi filtrează neliniştile, tristeţile, şi ţi le aşterne o dată cu frunzele la picioare… Mustul toarce ca un motan sub teascuri şi mierea luminii te ţintuieşte ore în şir pe o bancă lîngă o gutuie… Aşa ştiu eu toamna, aşa ca un susur… Şi mă încăpăţînez să o primesc astfel.
Dar în tabloul ăsta de acum, din acest an, nu ştiu cum să înrămez, iată, plecarea lui Johnny Răducanu, cum nu ştiu să prind în bolduri sluţenia unor gînduri, hîdoşenia unor gesturi, ingratitudinea unor indivizi, ura unor ruperi în carne vie pînă la sînge, mizeria ascunsă într-un toc de pumnal. Ştiu, toamna nu are nicio vină nici măcar fiindcă la fundul unui coş de nuiele plin cu nuci şi castane proaspete colcăie viermii…
Sau, poate, aşa a fost mereu doar că lucrurile erau ceva mai bine cernute. Nu erau aşa amestecate în ochii şi mintea mea. Da, dacă îl scot pe Johnny din peisajul de mai sus, el va rămîne cu toamna şi restul cu… restul. O despărţire bună, aşadar… Da, parcă e mai bine aşa, toamna cu… toamna, restul cu restul… Ne va fi dor de el, de vorbele-i colorate şi de picurii de muzică risipiţi peste firele de păianjen de sub un pian cu coadă lungă…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune…

Mi-e vară încă…

Încă nu mi-e… toamnă. Deşi dimineţile astea au fost altfel, aburul cafelei a avut o culoare suspectă şi m-au bîntuit nişte frunze, o lumină mierie, iar boabele de rouă mi-au părut mai mari… Ţin minte că gîndul toamnei m-a ispitit mereu repede şi de multe ori, în anii trecuţi, porneam prin tîrg să o pîndesc, să-i caut umbra, să o adulmec… Azi am căutat ceva… pda-uri de vară, ca să constat, suspect, că mai toate sunt de… toamnă. Da ştiu, cred că vreau să înşel gîndul… 😉 Încă mi-e… vară… Mai sunt ceva pepeni de cules, ceva struguri de lăsat în pace, ceva fluturi de stăpînit, ceva seri de ascultat printre greieri, ceva praf de desenat pe glezne… De data asta voi alunga, voi cenzura, o să-mi refuz cît voi putea de mult bucuria gălbuie, amăruie a gîndului ăluia colorat: „Mi-e toamnă!” 🙂

Sfîrşit de anotimp

Eram atît de atent,
încît se stingea-n cupole amiaza,
iar sunetele îngheţau în jurul meu,
prefăcîndu-se-n stîlpi răsuciţi.

Eram atît de atent,
încît plutirea ondulată-a mirosurilor
se prăbuşea-n întuneric
şi parcă niciodată n-aş fi-ncercat
frigul.

Deodată
m-am trezit atît de departe
şi de străin
rătăcind înapoia chipului meu,
ca şi cum mi-aş fi-nvelit simţurile
cu relieful fără de noimă al lunii.

Eram atît de atent,
încît
nu te-am recunoscut, şi poate
că vii mereu,
în fiecare oră, în fiece secundă,
şi treci prin aşteptarea mea de-atunci
ca prin fantoma unui arc de triumf.

Nichita Stănescu

Plimbare-n zi de vară

Brazii pitici vărsau ozon în alba dimineaţă
Şi ierburi-nalte, mai-mai te-acopereau,
Păşeai pierdută-n rouă şi-n verdeaţă,
Vorbind cu munţii cari recunoşteau.

Pasul tău mic şi iute închis într-o sandală,
Cuvântul tău fierbinte şi gestul tău ştiut.
Şedeam pe-un trunchi de carpen în liniştea totală
Ce urcă în amiază – altar necunoscut.

*

Acuma, când zilele trec iute şi toamna întârzie
Aş vrea să stau cu tine în tren sau într-o vie
Şi să privim cum norii, de ploaie, se sfâşie.

Avea-vom doar o carte cu strofe dragi, de Jammes
Şi vom ceti şi astăzi, aşa cum ieri ceteam,
Bunica n-o trimite merinde prin Avram.

*

Terţinele cântate sunt albe vise numa,
Eu însăpentru toamna ce ne îneacă via
Şi pentru tine, bună prietenă de-acuma,
Îmi scot, ca în biserică, spre ceruri pălăria.

Ştefan Baciu

Salutare, Blogolume! 😉

Îmbălsămez realitatea. Pur şi simplu

Ploaie măruntă, frig…  Oboseală, somnolenţă, dureri sîcîitoare, nervi zvîrcolindu-se spre sleire… Nevoia aceea de somn… Defilări cu Crucea şi Cuvîntul, fără noimă, fără pudoare,  pe stradă, la televizor… Cu Lumina adusă cu avionul, în procesiune electorală…  Rugăciuni puţine în îmbulzeală. Onoarea beizadelei linşată mediatic, spălată şi servită poporului în porţii mici ca o nobleţe rară. Jandarmi şi jafuri… Patimi crîncene, nestatistice, ţară dureros de săracă şi tristă şi bolnavă şi fără speranţă… Bucurii mimate, mici şi mari… Gesturi fireşti de refuz, de alungare, de ştergere, în urma necontenitelor agresiuni virtuale irositoare de cuvinte, fără gînduri, aducătoare de rating sterp şi deschizătoare de uşi… a vînt, fără oaspeţi… Plouă şi îmbălsămez realitatea în două poezii rare… în răspunsuri tăcute, în aşteptarea nopţii şi a zilei de mîine…

Darie Magheru

Icoană cu ţara
(anno domini – fanariot)

cad seduse-în fărăfiinţa somnului
toate ţărmurile maicii domnului
pe ventricul s-a lăţit eclipsă
pleoapa de la răsărit e lipsă.

numuliţi şi var şi var cît numeri
din conceptul nopţii pînă-în umeri.
nu-îi mai umblă în avala condurii
geografia sînului şi-a gurii…

bate-un vînt stă cuarţ în martie omu’
ape-au curs dar păstrăvu-îi de os
maica domnului cu flori şi frunze
– aici sub cruce împietri frumos!

(din „Exclusiv tauri” – Editura Arania, 1991)

Salvatore Quasimodo

Alt răspuns

Au ce voiţi, păduchi ai lui Hristos?
Nimic nu se-ntîmplă în lume iar omul
continuă să-adune ploaia-n aripile-i
de corb şi strigă iubire şi dezbinare.
Cu voi nu i se-mpuţinează sîngele
veciei. Doar oaia
răsucitu-s-a la-ntoarcerea-i cu capul
chel şi găvanele goale.
Nu s-a-ntîmplat nimic. Şi muşchi e-acum
hronicul de pe zidul oraşului
dintr-un arhipelag îndepărat.

(din „Versuri – Pămîntul neasemuit” – Editura Univers, 1992)

Sărbători Liniştite, Paşte Fericit, dragilor şi dragelor, voi care mai ajungeţi pe aici… pur şi simplu!
Toate cele bune!

S-a topit. Şi a devenit apă. Mile..

Mile Cărpenişan, ziaristul, a murit astăzi. Atît de tînăr… Reporterul nostru de război… Unul dintre cei cîţiva pe care-i avem, pe care i-am avut. Un om excepţional, după cum spune multă lume. Un om modest. Un om dedicat cauzelor, aşa cum astăzi sunt tot mai puţini… Un Om. Un om dintre cei pe care nu i-am cunoscut dar, nu-i aşa?, toţi avem senzaţia că îl cunoaştem, că l-am cunoscut… De fiecare dată cînd se duce un jurnalist, se duce o lume. Se duc mărturii, se duc ştiri, se îngroapă istorii şi, mai ales, mor cuvinte. Asta fiindcă ziariştii nu prea au viaţă personală (după cum ar zice Nichita), nu-i prea pun preţ şi rup din ea pentru a le-o împărţi celor ce privesc spectacolul fără să aplaude însă, de astă dată… Asemeni unor soldaţi… Şi spun asta ştiind că, poate, o vor înţelege numai aceia care, au gustat măcar, din pîinea asta… a cuvintelor.

De cîteva ori am răsfoit şi eu şi blogul lui Mile Cărpenişan. Era acolo un refugiu în contrast poate cu cele transmise de reporterul Mile Cărpenişan… Un refugiu plin de viaţă, de poezie, de expresii fruste, de umor, de tristeţi, împliniri şi neîmpliniri, de revolte, de provocări. Şi, şi acolo erau cauze, gesturi nobile, francheţe, solidaritate. Privesc şi acum acele pagini, mă uit la date, citesc în diagonală, răsfoiesc. Mă gîndesc: acesta e blogul lui Mile şi Mile nu mai e… Ciudat… E prima oară cînd citesc blogul unui om care nu mai e, al unui om de care ceva, cumva, m-a legat… Fie şi doar cuvintele. E foarte ciudat să privesc astfel un blog. Este viu, foarte viu. Mile e acolo şi voi avea senzaţia asta şi peste mai multe zile, sau luni, citind mereu cîte ceva din rîndurile lui ca şi cum ar fi fost scrise azi, de el.  Blogul „jurnalistului în vremuri interesante”, sunt convins, va rămîne acolo şi el ne va scrie mereu cîte ceva… acolo. De… Acolo…  Din cînd în cînd. Îi vom asculta şi muzica, mai departe. Muzica lui, postată de el… din cînd în cînd.  Nu poate fi altfel, fiindcă el doar s-a… mutat…
Mile ar fi vrut să fie un om de zăpadă, curat, „într-o ţară plină de ură faţă de orice mai puţin faţă de oamenii de zăpada”.  Şi ar fi vrut ca în primăvară să se topească, să devină apă… „să se scalde toţi copiii în ea şi să se bucure să se bălăcească şi bunicii şi da şi părinţii ce odată au fost şi ei copii„…
Aşa e Mile, a venit primăvara, ai devenit apă… Apă curată…

P.S. – Prietenul Padrino l-a cunoscut pe Mile. A avut norocul ăsta. Şi într-un comentariu la postul meu de ieri, cel despre româneştile catalogări, mi-a scris aşa:
Aş mai adăuga ceva… O altă “definiţie”: MILE = JURNALIST… Cu J mare… Azi a murit şi e păcat, mare păcat…Încă o dată se demonstrează ca fiind adevărată axioma aceea care spune că Dumnezeu îi cheamă la El mai repede pe cei ”adevăraţi”. Îi citeam blogul pe care scria superb. Auziţi ce frumos: „Am iubit, am zambit si am plans, am avut partea mea la paguba, iar acum cand lacrimile au devenit substitut pentru bucurie ma uit in urma si ma amuz. Cand ma gandesc ca am fost capabil pentru toate astea si nu intr-un mod rusinos…e clar. A fost in felul meu. Si istoria o va spune. Mi-am asumat toate bunele si relele si pana la urma am mers pe calea mea. Da, e calea mea”… Poate fi un testament mai frumos? L-am admirat pe Mile Cărpenişan, mai ales că l-am întâlnit undeva, departe de ţară, într-un loc unde iadul pare o grădină suspendată faţă de ce poate face omul când se dezlănţuie monstrul din el şi pe mine a reuşit să mă impresioneze cum nici un reporter TV nu a făcut-o… Ba, să fiu cinstit, ar mai fi vreo doi…. Mi-a inspirat curaj, hotărâre, obiectivitate.. mai ales ca om dar şi ca profesionist… Încă un om tânăr a plecat dintre noi. S-a dus să facă reportaje din Rai, dar acolo ar cam fi pace şi linişte, iar un reportaj despre Lumină nu prea îşi are locul în media noastră tabloidizată…
Dumnezeu să te ierte după mare mila sa şi să te odihnească în pace, Sârbule!…

P.P.S. – Bineînţeles, astăzi s-au întîmplat lucruri mult mai importante… Prea puţine şi scurte au fost ştirile şi comentariile pe care le-am văzut sau citit despre… confratele  Mile Cărpenişan…

Huţulii, haiducirea vieţii şi sfîrşitul deşteptătorului

Din cînd în cînd caut, pe ici şi colo, reportaje… Reportajele alea adevărate, care fac din gazetărie literatură. Le caut asemeni unui ceasornicar mîngîind un ceas vechi pe care l-a mai reparat cu cîteva zeci de ani în urmă şi pe care nu credea că îl va mai vedea vreodată… Caut scriitura, mă bucură în rarele dăţi cînd o găsesc, dar mai ales caut poveştile.
De data asta s-a întîmplat fără să vreau: am dat o tură prin canalele televizorului şi m-a oprit ceva pe TVR 3. Era întradevăr un reportaj, de prin primăvară cred, făcut de o echipă TVR Iaşi sub rubrica „Necunoscuţii de lîngă noi”. Ce m-a oprit acolo? Vorba molcomă şi cu tîlc a unui pădurar vînjos, un munte de om. Şi am rămas să privesc, furat. Omul povestea despre bătăura unei case vechi de lemn, din vatra unui sat rupt de lume, despre pădure şi frumuseţea copacilor, despre cum vorbeşte el cu pisica şi cu văcuţa din grajd, despre lemnul de brad troznind în cămin ca să alunge spiritele rele, despre neamul lui… uitat.

Şi am aflat că pădurarul de acolo de prin Fundu Moldovei şi Vatra Moldoviţei este neam de huţul, se numeşte Casian Balabasciuc, este inginer silvic şi scriitor şi corespondent la „România Pitorească” (chiar, ce o mai fi şi cine se mai îngrijeşte de această frumoasă revista?!!). Este prima dată cînd aud de huţuli, ultimii urmaşi din sămînţă de daci liberi, după cum văd că se mîndresc a fi. Pe urmele reportajului amintit am pornit o căutare pe Google, desigur, ale cărei semne le las pe aici. Şi nu puţine mi-au fost surprizele…. Citesc „Huţulii sunt un trib vechi de munte, risipiţi de-a lungul Carpaţilor, începând din Polonia şi până în Maramureş şi Bucovina. În ţară, ei pot fi găsiţi la Moldoviţa, Argel, Breaza, Moldova Suliţa, valea Suhei (zona Ostrei), Cârlibaba, şi în zona Maramureşului, unde sunt din ce în ce mai puţini, fiind asimilaţi de ucraineni.” Spune undeva, cu amărăciune, Casian Balabasciuc: „Huţulii sunt pe cale de dispariţie. Toată istoria a dat de înţeles că cei slabi se supun celor puternici. Şi nu slabi ca putere economică, ci în sens cultural, spiritual. Omul reacţionează întotdeauna în direcţia confortului, în direcţia binelui material(…). Huţulii au fost tâlhari, hoţi de vite, prădători şi probabil că istoria i-a dirijat în sensul acesta(…). Huţulii sunt copiii orfani ai istoriei. Orfani, pentru că nu îşi ştiu originile. O altă similitudine între daci şi huţuli este aceea că nu şi-au scris istoria. Nu au avut dorinţa de a-şi păstra istoria, identitatea, memoria strămoşilor, şi de a-şi cultiva originile…”
Iar oamenii ăştia – se zice că ar mai fi vreo 20.000 – haiducesc viaţa acolo în universul lor absolut liber, împreună cu pădurile lor, cu caii lor huţani şi cu Dumnezeu, cu gîndul că nu vor vedea prea curînd lumina electrică în casă – „Ni ma lumini” – asta chiar dacă becul va însemna, de bună seamă, şi sfîrşitul lumii lor.

Din ce am văzut şi citesc sunt convins că pe dealurile alea bucovinene sunt nişte locuri şi mai este un neam, de huţuli, care merită să fie cunoscuţi, înţeleşi, înainte să dispară. Şi mă mai gîndesc că onor guvernanţii noştri ar putea face un pustiu de bine în a-i recunoaşte ca etnie, iar o ministresă blondă ar putea să-i întrebe de sănătate pe aceşti… daci autentici în loc să danseze „Zărzărică-zărzărea” într-o cetate a Rîşnovului năpădită de kitsch.
Dar cum am constatat, surprins, că de mult nu mai am nici eu un ceas deşteptător în casă (mai ţin minte chiar şi ceasurile alea mari din casa bunicilor, cu glas hodorogit, CFR, care trezeau şi morţii din mormînt la cinci dimineaţa!) şi că englezii care zic că aceste dragi obiecte intră în istorie au dreptate, pot constata şi cum prin voia noastră tăiem nu numai rădăcinile copacilor dar şi sufletul acelor păduri cu care ne-am fi putut arăta mai ţanţoşi în faţa lumii.

P.S. – Dintre muzici… pe alese!

Lumină din Genunchiul Lumii…

Bine ar fi ca Lumina gîndurilor bune să rămînă cu noi, ca bucuriile simple să ne umple viaţa, ca sinceritatea să ne petreacă fiecare rînd, să descoperim limpezimea cuvintelor şi comunicării şi să avem parte de schimbările pe care fiecare ni le dorim. Alături şi împreună cu toţi cei dragi sufletelor noastre. Nu doar azi, nu doar în Noaptea Învierii!…

Sărbători Fericite şi un Paşte Fericit, cu sănătate, vouă celor pe care vă citesc, vouă celor care, cîteodată, zăboviţi pe aici, prin… genunchiul lumii!
Cristos a Înviat!