Fotografia zilei

Omul ăsta îşi face, la fiecare 24 de ore, o poză. În oglindă, fiindca n-are cine să-i facă şi, chiar dacă ar avea cine, doar nu ar putea cere cuiva una ca asta. Seara, cînd ajunge acasă, respiră şi îşi face poza, de fapt mai multe, dar o păstreaza pe cea mai reuşită. Altfel, ai zice că toate pozele astea sunt la fel: profiluri în care doar unghiul de încadrare diferă puţin. Şi tremurătura mîinii e oarecum alta în fiecare seară. Uneori şi gulerul cămăşii sau maieul e altul. Sau tenta de culoare. Detalii. Şi-a făcut şi cîteva, întreg şi gol, după ce abia ieşise de la duş, dar nu i-au plăcut deloc şi a rămas la aceste portrete. Bucăţi de portret, cu faţa pe jumătate ascunsă. Fiindcă dacă nu-l ştii, nu l-ai recunoaşte din nicio imagine sau cel puţin aşa crede el. E sigur că e mai bine aşa, să nu fie desluşit ca în pozele de buletin. Profiluri sau bucăţi de profil: părţi de obraz, unghiuri tăiate de ureche şi buze, frunţi în echer, sferuri de ochi, etc. Ştie că asta are voie, că atît are voie: să se pozeze aşa. Şi fiecare seară îi aduce bucuria clipelor ăstora care-l fac să se simtă ca un boier. După care îşi salvează poza pe un hard extern pe care-l încuie cu grijă în sertarul cu cheie al noptierei şi se culcă. Se întîmplă ca mîine să fie o altă, nu nouă, zi.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Netimpul. Neviaţa. Necuvintele

Am tot mai puţin timp pentru cuvinte, tot mai puţin timp pentru sunete, tot mai puţin timp pentru priviri, pentru zîmbete, pentru îmbrăţişări, pentru iubit, pentru dor, pentru amintiri, pentru sinceritate, pentru vară, pentru timp, pentru viaţă. Dar am tot mai mult timp pentru ticăloşii, pentru suspiciuni, tot mai mult timp pentru ură, pentru minciună, pentru frică, pentru ipocrizie, pentru foame, pentru trădare, pentru dispreţ, pentru nesimţire, pentru iarnă, pentru netimp, pentru neviaţă. Şi ştiu că asta e scuza perfectă!

Din totmaipuţinultimp ţin minte, vag, doar o seamă de gînduri, de fraze:
Flavius, dreptul de a fi născuţi cîndva
iar nu chinul de a ne naşte tot timpul.”
Cum ar fi arătat “pămîntul numit România” la umbra pasului Său, cum ne-am fi simţit ca “locuitori ai limbii române”, avîndu-l vecin?
Cuvintele au fost mereu aşa, ale lui şi la EL.
Schimbă-te în cuvînt ca să nu te roadă viermii.”
Mirat şi uluit de ideea că există timp, vede în orice ceas, în orice orologiu, în orice clepsidră, forma unui posibil sicriu.”
Azi, ele, cuvintele îşi fac singure treaba şi nu mă supun niciunei cazne…
Ce mai este azi, mîine şi ce va rămîne peste mîine, peste mine? Necuvintele.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Îmbălsămez realitatea. Pur şi simplu

Ploaie măruntă, frig…  Oboseală, somnolenţă, dureri sîcîitoare, nervi zvîrcolindu-se spre sleire… Nevoia aceea de somn… Defilări cu Crucea şi Cuvîntul, fără noimă, fără pudoare,  pe stradă, la televizor… Cu Lumina adusă cu avionul, în procesiune electorală…  Rugăciuni puţine în îmbulzeală. Onoarea beizadelei linşată mediatic, spălată şi servită poporului în porţii mici ca o nobleţe rară. Jandarmi şi jafuri… Patimi crîncene, nestatistice, ţară dureros de săracă şi tristă şi bolnavă şi fără speranţă… Bucurii mimate, mici şi mari… Gesturi fireşti de refuz, de alungare, de ştergere, în urma necontenitelor agresiuni virtuale irositoare de cuvinte, fără gînduri, aducătoare de rating sterp şi deschizătoare de uşi… a vînt, fără oaspeţi… Plouă şi îmbălsămez realitatea în două poezii rare… în răspunsuri tăcute, în aşteptarea nopţii şi a zilei de mîine…

Darie Magheru

Icoană cu ţara
(anno domini – fanariot)

cad seduse-în fărăfiinţa somnului
toate ţărmurile maicii domnului
pe ventricul s-a lăţit eclipsă
pleoapa de la răsărit e lipsă.

numuliţi şi var şi var cît numeri
din conceptul nopţii pînă-în umeri.
nu-îi mai umblă în avala condurii
geografia sînului şi-a gurii…

bate-un vînt stă cuarţ în martie omu’
ape-au curs dar păstrăvu-îi de os
maica domnului cu flori şi frunze
– aici sub cruce împietri frumos!

(din „Exclusiv tauri” – Editura Arania, 1991)

Salvatore Quasimodo

Alt răspuns

Au ce voiţi, păduchi ai lui Hristos?
Nimic nu se-ntîmplă în lume iar omul
continuă să-adune ploaia-n aripile-i
de corb şi strigă iubire şi dezbinare.
Cu voi nu i se-mpuţinează sîngele
veciei. Doar oaia
răsucitu-s-a la-ntoarcerea-i cu capul
chel şi găvanele goale.
Nu s-a-ntîmplat nimic. Şi muşchi e-acum
hronicul de pe zidul oraşului
dintr-un arhipelag îndepărat.

(din „Versuri – Pămîntul neasemuit” – Editura Univers, 1992)

Sărbători Liniştite, Paşte Fericit, dragilor şi dragelor, voi care mai ajungeţi pe aici… pur şi simplu!
Toate cele bune!

Un tip de modă veche. Cravata mov

Era un tip de modă veche – asta în ciuda vîrstei, fiindcă oricine îi dădea cu cel puţin zece ani mai puţin. Nu s-ar fi votat niciodată singur şi nici nu ar fi angajat pe doi lei aplaudaci să-l perie, de exemplu. Era dintre naivii care credeau că nu se cade să vii şi să te aşezi fudul într-un fotoliu de la prezidiu fără să fi fost printre ăia care au bătut înainte măcar nişte cuie în scîndurile respectivului loc… În sfîrşit, de la credinţele astea i se trăgeau toate, era convins de asta: şi trădarea şi urmăririle şi ascultările şi batjocura. Acum bătea străzile la pas şi găsea în asta mici satisfacţii, împreună cu gîndurile primăverii înşelătoare. Şi ar fi vrut să ierte. Totul. Să nu mai dea vina pe nimeni şi nimic. „Uite casa asta n-am văzut-o niciodată. Şi cînd te gîndeşti că suntem vecini! Crescuseră multe în jur, iar aleiile şi copacii pe care se plimba odinioară i se păreau mici, prăfuite, triste. Se minuna recunoscînd bucuria acestor descoperiri. „Dacă lucrurile ar fi rămas la fel, poate nu aş mai fi revăzut niciodată locurile astea” îşi zise încercînd, fără succes, să-şi amintească chipurile vecinilor. „Hmm… uite că se deşteaptă filozoful din mine„, se miră mai departe văzîndu-se atins de ispita vorbelor de duhZiua se lungise deja şi la preţ de cîteva ceasuri de umblat fără ţintă se aşeză pe băncuţa de lemn din faţa scării unui bloc privind spre un petec de zăpadă, rămăşiţă a iernii. „Cred că aici stătea Maria, cred… Maria sau?…” Da, băncuţa era aceeaşi, vopsită doar altfel. Şi vegetaţia era mai îngrijită cîndva… Petrecuse multe ore aici cu fata aceea pe care o conducea seara acasă… O iubire, dintre primele… Acum nu voia să recunoască, dar începuse să uite tot mai tare, tot mai multe detalii – şi nu se gîndea la amintiri ci la întîmplări curente. Tot aşa, nu voia să recunoască durerea aia surdă din partea dreaptă şi amorţelile pe care le resimţea în mîna şi-n piciorul stîng… Adevăru-i că nu-mi strica o pauză, o vacanţă. Obosisem, asta e… Cînd Excelenţa Sa mi-a spus că fac tot mai multe greşeli, că nu mai nimeresc nici măcar cuvintele, pe taste, că abia mi-am reamintit parola blogului i-am rîs în nas… Na, uite… avea dreptate! Sunt incoerent şi nici nu ştiu ce caut aici!” Se ridică şi porni spre casă, împăcat cu descoperirile acestei lungi plimbări. După ce o să-şi facă un ceai de sunătoare şi o să asculte ceva muzică veche, o să se bage în pat pînă la zece cum nu mai făcuse de ani buni… Apoi osteneala asta îi va provoca un somn adînc. Mîine avea să se ducă la Procuratură să depună plîngerea aia, o să treacă pe la Pensii să vadă cum vine treaba cu recalculările alea şi poate o să treacă şi pe la doctorul de familie. Poate… De asta nu era sigur niciodată. „Ah da, mîine-i şi ziua lui Victoraş!… Mda… prieten vechi… Să nu uit să-i iau o cravată movE ziua lui…” îşi zise, iuţind pasul spre casă…