Mici și mitici

Cînd altcîndva și cum altfel, dacă nu acum de Centenar, era momentul suprem în care să ne dovedim și să ne lustruim micimea și… miticismul?  Acum, fiindcă evident pînă la… Bicentenar alții vor avea, probabil… „onoarea” s-o facă la rîndul lor. Cred că a devenit un truism plictisitor și obositor să mai enumerăm faptele ultimilor ani (de la penale, la constituționale și de proprietate) – pe care, pînă la urmă, fiecare le știm și le recunoaștem sau nu potrivit percepțiilor, cogniției și memoriei noastre, suficient încît să le subiectivăm ca să ne devină „adevăruri” personale. Iar de aici și pînă la a ne folosi de aceste „adevăruri” într-o nouă luptă de clasă, noi între noi, despre care se va scrie în manualele de istorie peste 50 de ani (istoria cui însă nu vom ști: a unei nații, a unui teritoriu?) nu a fost decît un pas mesteșugit și umplut atît cu ignoranța, amnezia la trecutul apropiat și frustrările noastre (ale tuturor, indiferent de „culoare”) cît și cu manipulările necesare. Necesare cui și de ce? Să nu fim naivi, țara nu mai e azi altceva decît o marfă și totul se joacă la fel ca între negustori… cinstiți. Și nu ar fi fost doar o marfă dacă noi eram altceva decît mici și mitici în ultimii 30 de ani și nu am fi îngăduit asta. De ce avem acum senzația că criza asta este mai acută, asemănătoare celor din anii ’90? Probabil fiindcă acum s-a făcut „sorocul” să se desăvîrșească ceva și să se pună capacul… De ce acum realizăm acut că țara asta a fost golită în ultimii ani de conținut, de conținutul ei uman? La propriu, mai ceva decît bulgarii, grecii, albanezii, polonezii, sîrbii sau ungurii din care nu știu cîți au luat calea bejeniei așa cum ne-am depopulat noi! Probabil, fiindcă trebuia să ne resemnăm și la asta, ca să ne fie mai… ușor, am mai adăugat (cu mîna noastră și cu ajutorul „dezinteresat” al altora) și puțină cucută și dușmănie și ne-am rupt încă în două-trei ăștia care am mai rămas.
centenar
La 100 de ani de la Marea Unire suntem acum vreo optsprezece milioane de Românii dezbinate și încolțite de suspiciune și ură – fapt din nou istoric și, cred, unic prin părțile de lume care contează pentru scripte. Ce-i drept… altfel prea am fi fost… bogați!

P.S. – Și cum zicea cineva, să nu mai vedem conspirații peste tot, cînd de fapt toate se explică prin ticăloșie și prostie! Sau cum spunea Mitică:  „- Nu face pe prostu’, monşer, c-apoi te pomeneşti că rămâi aşa!”  😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Check-in din 5

„asta-i viața!”, a ținut să ne-nvețe
nea Mitică în cinciul de seară.
nu te-ai aștepta să vină de la chanel no. cinci,
da’ nici de la cei cinci ai lui repausați
în ultimele cinci luni:
unul, cel mai tînăr, „de la aprozar”,
abia ce apucase pensia și a făcut atac
de cord, al doilea, „finu’ de la circulație”,
cancer la plămîni, al treilea, camaradul de cătănie,
părăsit de nevastă, s-a agățat în ață,
al patrulea, „colegu’ de strung”, tot cancer, la ficat
(„e în noi toți, dom’le, da’ alcoolu-l scoate la lumină!”)
și-al cincilea, „cu el mai mergeam la pescuit”,
lovit de tren, acu’ o săptămînă…
îi fuseseră toți amici de viață pe linia cinci
și chiar și pe el, cu vreo doi ani în urmă,
îl încercase c-un accident vascular,
da’ l-a mai lăsat că fusese bun la matematică…
văd că de la o vîrstă te obișnuiești cu ideea,
ți-i aliniezi ca la apel și
povestești și-i numeri ușor,
da’ eu check-in din 5 nu mai dau!
asta-i viața!

Mitică al nostru

Nea Mitică, directorul, avea oroare de ieşirile în public, ba mai mult, de confruntările directe cu subordonaţii. „Mueiiii, Bueiiii….” aşa-şi începea sau încheia, însoţindu-şi broboanele de transpiraţie de sub nas, monologurile cu angajaţii, cu gesturi tăioase despicînd fumul de tutun scump care-l însoţea peste tot … Probabil neputinţa-i, lipsa argumentelor şi suspiciunile îl frustrau profund; se simţea mereu nesigur pe situaţie, furat şi dezbrăcat pînă-n cele mai mici secrete. Şi pe bună măsură, toţi îl vedeau ca pe-un măscărici mizantrop, o marionetă, ştiindu-i dedesubturile, aventurile, furtişagurile în ciuda impresiei de teroare cu care încerca să-şi acopere îngustimile de tot felul. Să nu credeţi că era vreo autoritate în ceva, că-i putea domina cu ceva. Avea doar pîinea şi cuţitul pe care le folosea după propriile-i umori. Pusese mîna pe firmă, alături de alţi cîţiva nomenclaturişti, la „marea privatizare” şi-i înlăturase în timp pe toţi acţionarii cu care participase la prăduiala de început, prin jocuri de conjunctură şi lovituri sub centură. De ultimul, un naiv mizericordos scăpase acum cîteva luni, printr-o „majorare de capital” – cel care de altfel ţinuse barca la suprafaţă în toţi aceşti ani şi pe care mulţi îl regretau spre ura „şefului”.
Acum, nea Mitică sau Dumitrică (diminutivat, vezi bine!) încă se bucura de mersul lucrurilor în voia inerţiei. Suficient cît să-şi permită un trai îmbelşugat, dătător de invidii, cu weekenduri în Alpii austrieci sau relache-uri… orgiastice în Creta, alături de amicii pupători în fund şi de amantele culese de la  TESA. „Oficiala”-i nevastă fusese de mult înţărcată la domiciliu, departe de ochii şi urechile lumii, unde se achita resemnată şi cu onoare de obligaţiile legate de cele două progenituri (oficiale) minore…
Una peste alta, domn’ director ar fi avut toate motivele să doarmă liniştit încă o vreme. Mai avea cîţiva slujbaşi care-n ciuda derapajelor şi atmosferei pestilenţiale pe care le-o administra zilnic îşi făceau treaba şi-l jucau pe degete atît cît să le fie şi lor un pic de bine, la fel ca în alte sute de „companii”, fruntaşe pe ramură, din ţara asta.  Le-ar fi avut, dacă darul trufiei, zgîrcenia maladivă şi un inexplicabil vierme de invidie nu i-ar fi dat definitiv peste cap existenţa, începînd cu cîteva săptămîni înainte. Atunci a venit la el preşedintele de sindicat, Vasile Gogu, unul mic, un pigmeu piţigăiat să-i zică:
– Domn’ şef, vezi că trebe să semnăm contractu’ colectiv de muncă şi oamenii nu vor dacă nu le dăm douăj’ la sută în plus, aşa că ai grijă, dacă nu, vezi că-s cîţiva de-ai matale care-ţi poartă sîmbetele, şi ştiu, ştiu multeee!…
– Ce ştiu, bă Gogule, ce ştiu!?
– Las’ că ştii tu dom’ şef. Or’ ai uitat de campania electorală cînd n-ai vrut să cotizezi unde trebe de le-ai dat la ăilalţi? Şi de transportu’ ăla de potcoave fără factură dat la turci ai uitat? Da’ de roşcata aia de la control cu care te-o prins bărba-su la instruirea aia de la Trei Brazi? Sau de deconturile false şi hîrtia igienică luată pe firmă?… Aşa că vezi tu, dom’ şef… îi bai…
– Lasă bueiiii… lasă! Vă ştiu eu pe voi ăştia! Şi ce? Sunt o sută la poartă şi abia aşteaptă să vă dau eu afară pe toţi! Jigodii!… O să vă zvîrcoliţi de foame, în genunchi o să-mi veniţi bueeeiiii!
– Bine dom’ director, bineee… ieşi Vasile Gogu din „audienţă” spre holurile întunecoase dinspre Potcovărie.
Şi nea Mitică, directoru’, mai dormi bine vreo două săptămîni ticluind nu atît semnarea contractului cît desfiinţarea sindicatului şi concedierea celor pe care-i bănuia… „Cum adică, ăştia au uitat cine-i stăpînu’ aici? Au uitat cine-i patronu’?! Sclavii dracului! Nişte viermi!”, îşi tot zicea îndîrjit, încurajîndu-se în fiece dimineaţă.
Pînă în ziua zet, cînd să intre la şedinţa cu pricina, alături de directorimea (încă) de încredere găsi la uşa consiliului doi străini care-l luară scurt:
– Domnuuu’… Mitică, sunteţi domnu’ Gheorghe Dumitru? Vă rugăm să ne urmaţi. Aici aveţi mandatul…
– Cine? Ceeee? Unde?… îngăimă abia, bîlbîit, Mitică al nostru, alb ca varul, sub ochii holbaţi ai cohortei fidele şi în aplauzele micului grup alăturat din care se zărea rînjind Vasile Gogu.
Una peste alta, povestea-i comună şi fără pic de literatură: 28 de zile de arest preventiv – pentru început – aveau să-i fie șefului suficiente pentru a-și despica conștiința, pentru a-şi revizui opţiunile politice, prietenii, şi simpatiile sindicaliste. Asta fiindcă în rest se ştia curat „în acte”, potlogăriile-i nu erau, credea cel puţin, nici mai mici, nici mai mari decît ale altora asemeni lui.  Cu spaima unui final şi a unei libertăţi incerte (probabil avea să piardă Potcovăria) şi cu întrebarea chinuitoare „de unde mi se trage?”, Mitică, previzibil fost şef şi patron, fost alintat de soartă, avea să se întoarcă în cele din urmă, după vreo doi ani de mititica, la cele… casnice şi sfinte şi la a-şi scrie, în foileton, memoriile, asta după ce va fi trecut prin hăţişurile birocratice ale unei ieşiri problematice la pensie.
Peste toate şi cu nădejdea că sintagma aia cu „orice asemănare e pur întîmplătoare” cu situaţii la fel de banale, ale unor personaje reale i-o vor aplica şi lui, unii-alţii, mai cu seamă familia, vecinii…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Proprietate privată! Întrebări, Mitică?

Pentru început aş remarca faptul că Anul Caragiale este, iată, cinstit în chip fabulos. N-ar fi sperat, cred, nici Nenea Iancu şi nici Mitică la un asemenea festin de ziua lor!
În prelungirea acestui gînd apoi, fapt deloc surprinzător pînă la urmă, constat că românii (n-aş spune România, fiindcă nu are cum!) s-au rupt din nou în două sau trei. În cîteva zile s-au acumulat şi consolidat duşmănii pe cap de locuitor de ne-au cocoşat (adăugate la cocoaşele noastre oricum suficiente şi foarte concrete). Sunt de-a dreptul surprins cîte lecţii mi-au fost aplicate, cîte sfaturi, cîte învăţături mi s-au dat de către o sumă de cetăţeni (desigur binevoitori anonimi) sau de docte personaje cu nume şi prenume, aici pe această pagină sau pe altele ce-mi aparţin. Toţi au considerat necesar să mă îndrepte, să ma aducă pe drumul cel bun, spre binele meu şi al ţărişoarei, fiindcă sunt, nu-i aşa, o oaie rătăcită care nu poate sau nu vrea să înţeleagă răul la care e părtaş şi pe care-l propagă spre întortochiatele căi ale minţilor celor mulţi. Citind de-a curmezişul, ca să-şi satisfacă obsesiile şi să-şi justifice exhibările partizane, le-am surprins rînjetele satisfăcute în a-şi argumenta lipsa argumentelor, simptomatic, fie cu cîte o înjurătură sau aducere a mea la zidul epitetelor… dezonorante, fie cu ameninţări trecînd de benignul „las’ c-o să vezi tu!”…

În privinţa celor ce-au dus la această situaţie, da continui să cred că lucrurilor trebuiau să li se schimbe cursul. Şi eu am fost de părere însă că modul în care ele s-au schimbat ar fi putut fi altfel, fără derapaje. Dacă ele s-au produs asta nu însemnă şi că e sfîrşitul lumii. Cum am fost de acord şi cu faptul că, din grabă şi nepricepere, iată unui anumit personaj i se atribuie acum o nedreaptă statură de erou naţional, cu aferentele beneficii electorale. Eu unul aş fi preferat, şi aştept încă, anticipatele, cît mai grabnic. Despre insuportabilitatea „atmosferei” am scris de altfel constant pe aici de ani buni iar cine e curios să-mi afle motivele poate căuta ce şi cum. Lucrurile îşi urmează, iată cursul, şi vor intra, sper, în firescul lor, în sfîrşit, respirabil (în alte „avantaje” pentru noi, muritorii de rînd am învăţat de mult să nu mai cred!).

Binevoitorilor sau nu, de mai aproape sau de aiurea, aş vrea să le spun că mă bucură vizitele lor, mă onorează cu atît mai mult cu cît au a aduce argumente şi mă pot incita la dezbateri oricît de contradictorii ar fi acestea. Celor (postaci de meserie sau nu) ce au însă chef să mă „pună în discuţie”, pe… prispă sau la… telefon cu cunoştinţele, fiindcă am avut tupeul să le ating idolii de mucava sau convingerile n-au decît, în orice termeni o fac. Trăim într-o lume… liberă. Totuşi le-aş aduce aminte că gîndurile-mi, opiniile-mi sunt proprietate personală (pînă la o contrară asumare a… răspunderii pe tema asta!). Le-aş spune că e de bun-simţ ca atunci cînd te duci la cineva să baţi la uşă, să te ştergi pe picioare, să îţi laşi bocancii pe preş şi să dai bineţe. Pînă acum nu am închis nimănui uşa-n nas însă de azi voi avea grijă să nu mai dau satisfacţie rînjetelor celor care aveau senzaţia că li se cuvine să-şi verse cuvintele şi lăturile aici sau în alte locuri „virtuale” cere-mi aparţin. Din cînd în cînd, salubritatea e necesară!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

P.S. Făceam şi în alt loc o analogie: ceea ce se petrece e ca în fotbal. Microbişti şi cunoscători înfocaţi fiind, asistăm la un meci. Cele două echipe joacă, cu trofeul pe masă, şi joacă pe prime grase de joc. Noi vociferăm, cîntăm, huiduim şi din cînd în cînd spargem cîte-o sămînţă şi mai bem o bere. La final, băieţii îşi încasează trofeul, primele în uralele mulţimii. Cîţiva microbişti îşi smulg părul de ciudă şi strigă că i-a furat arbitrul. Ascultînd „recursul etapei” mai căutăm o bere însă de cele mai multe ori constatăm că frigiderul nostru este deprimant şi trist de gol! Între timp băieţii şi-au schimbat şi tricourile şi dansează în vestiare.

Scuze, Coane Iancule! Semnat: Mitică

Este, fără îndoială, un truism să vorbeşti azi despre actualitatea lui Caragiale. Potrivit unora e chiar desuet şi peste-poate de plicticos. Chiar dacă Tipătescu, Trahanache, Caţavencu, Farfuridi, jandarmul Pristanda, Brînzovenescu şi Dandanache sunt mai… unşi, mai fini, mai sofisticaţi, mai amorali, ei sunt departe de modelele actuale de rating… Joiţica şi Veta sunt mai… porno, mai adulterine, mai fiţoase, mai accesorizate azi, ce-i drept, dar tot degeaba! Doar Mitică, „Vocea patriotului naţionale”, ce a mai rămas în picioare şi priveşte de pe margine (sau, după caz, din faţa statuii de la Naţional), în ciuda gerului năpraznic, şi e singurul care mai ţine steagul sus:
” Mitică… şi mai cum?
– E destul atâta: Mitică – de vreme ce și dumneata îl cunoști tot așa de bine ca și mine. Firește că trebuie să-l cunoaștem: îl întâlnim atât de des – în prăvălii, pe stradă, pe jos, în tramvai, în tramcar, pe bicicletă, în vagon, în restaurant, la Gambrinus – în fine pretutindeni.”
Noi, rumânii, miticii adică – nu toţi desigur! – fundamental liber-schimbişti, complicaţi şi simpli tototdată, suntem atît de previzibili şi cu prea mici marje de surpriză asupra metehnelor şi dedesubturilor noastre psihanalitice… Dincolo de teatrul zilei, efemer precum o gazetă, independentă sau de partid, un „Cănuţă, om sucit” ne aşteaptă la fiecare colţ de stradă şi „Multe şi de toate a-ncercat el în viaţa lui, ca să şi-o poată cîrpi de azi pe mîne. A făcut, fiindcă şi el era român, a făcut şi politică; a părăsit totdeauna opoziţia, din cauza nemărginitei şi injustei ei violenţe, în ajunul venirii ei la putere, şi s-a alipit totdeauna de guvern, care-n definitiv nu era aşa de vinovat, cu cîteva zile înainte de trecerea acestuia în opoziţie. Şi pe urmă iar aşa şi tot aşa.”
În felul ăsta, „Aurora democratică”, operă a soţietăţii noastre profund şi deplin reformate, îşi flutură steagul peste capetele noastre după vreo 127 de ani, ca şi ieri. Dar ce-s 127 de ani pînă la urmă? Două vieţi de om puse cap la cap, nimic mai mult!
„Simţ enorm şi văz monstruos”, spunea bonom şi tragic, mult-contestatul, la vremea lui, Nenea Iancu. Şi cu tot acest văz, cu dramu-i de naivitate, dînsul mai credea că: „Nu, hotărît, neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă,  nu e pîn-acuma dospit cumsecade.“
„Nene Iancule – aş zice eu, un Mitică de azi, „băiat bun, de-ai noştri, din popor“ – iartă-ne, dar nici pînă acum nu ne-am dospit cumsecade. Ba cred că suntem şi mai rău, semn care mă duce la gîndul că drojdia nu ni-i deloc bună, cu tot ambîţul nostru! Iartă-ne, Coane Iancule!”
„Al dracului Mitică!”, mi-ar veni cred, hîtru, răspunsul, de undeva de dincolo de scenă…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Aurul apă nu se face. Nea Mitică

Nea Mitică e ştiut aici în cartier, de vreo trei-patru ani drept „Mitică Americanu'” sau „Mitică Milionaru'”. Înainte era doar unul dintre mulţii pensionari care se adunau zi de zi la părculeţul de pe Berzei pentru un şah sau o tablă. Chiar îl ţin minte cum îşi plimba alene pe aici punga transparentă de plastic cu piesele vechi de lemn… De cîteva ori intrasem şi-n vorbă şi ţin minte că se distra mereu pe seama mea, braşovean trăitor în… Iaşov! Acum vreo trei sau patru ani nea Mitică, la ai lui vreo 68 de ani si pensionar din armată de ani bunicei, văduv de alţi ani şi singur cuc, s-a trezit cu o pleaşcă de moştenire descoperită tocmai în America, de la bunicăsu’! Moşu’ George fugise în State prin anii ’30 ameţit de o febră a aurului. Şi de atunci nimeni n-a mai ştiut nimic de el. Tatăl lui nea Mitică se ştiuse orfan de mic şi Mitică fără moş. Moştenirea lui Mitică, se zicea că ar fi fost pe la vreo două milioane şi ceva de dolari. Tot pe atît primise şi frate-su mai mic, Vasile, ţăran, fost ceapist de prin părţile Vrancei. La aflarea veştii cei doi s-au suit în avion şi au plecat în SUA, undeva pe lîngă San Francisco şi acolo au rămas pînă de curînd. Acolo au aflat că moşu’ lor prinsese binişor ultimul tren al aurului şi că a strîns fiecare cent iar cînd s-a prăpădit a lăsat o hîrtie ca banii să-i fie moşteniţi de urmaşii care îi vor mai fi rămaşi prin ţara lui.
În America Mitică Milionaru’ şi frate-su Vasile au trăit liniştit, româneşte, în căsoiul bunicului George Tziuka, după cum îi rămăsese numele americanizat după Ciucă, numele lui. Trăiau din renta care le ieşea din investiţiile în care nişte avocaţi le băgaseră banii. Mai mult, Vasile, om ceva mai întreprinzător se apucase de afaceri cu ceva tractoare sau maşini agricole, dacă nu mă înşel… Şi îi mergea. Nea Mitică nu s-a adaptat însă deloc, n-a prins o iotă de engleză, nu s-a lipit nimic de el. Aşa că într-o bună zi, acum cîteva luni i-a spus lui Vasile:
Băi frate-miu eu nu mai pot, eu plec. Mă duc acasă. poate oi mai veni să te văd da’ de dus mă duc. Ţie ţi-e bine aici, te descurci, eu nu-mi găsesc locu’. Numa’ să-mi trimiţi şi mie prin o bancă de-asta partea mea de bani acolo, în ţară şi văd eu mai departe…

Şi treaba aşa s-a făcut. după cum am aflat acu’ cîteva zile cînd chiar m-am întîlnit cu Nea Mitică pe aleea din faţa blocului.
– Ce faci, nea Mitică? Să nu zici că te-ai întors acasă?!, i-am zis surprins.
Eheheee măăăăi băiatu’, ce faci mă?!, mi-a răspuns lung arătînd cu bastonul de os spre mine.
– Mă bucur să vă revăd! Sănătos, voinic? Tot spre clubul nostru de şah?, i-am spus zimbind,
De-ai şti tu ce dor mi-era de foişoru’ ăla de şah! Tu-mi ştii povestea, o ştiu toţi. Da’îţi spun, uite de-aia m-am întors la căsuţa mea: pentru adunările moşilor de acolo! Şi,… rîzînd: tare-mi place acum să mă întind la cîte-o bere pe la terasele alea de pe Republicii! Nu dau toată America aia mare pe locşoarele astea!

– Păi cum nea Mitică, şi cu atîţia bani cîţi zice lumea că ai?… am încercat eu să-l cercetez.
Ei… şi mai e ceva băiatule… Am simţit eu că trebuie să vin… Am venit ca să aflu aici că am un cancer la maţe undeva… E şi ăsta un semn! Da’ nu-i bai că-l rezolv. M-am operat şi e spre bine după cum mi-o zis doctoru’… Doctoru’ ăla, Şerban, îl ştii doar, băiat tare bun!…
– Trece, trec toate cu bine, o să vezi, i-am spus aflînd vestea. Da’zău, ce o să faci cu atîta bănet mai departe?… Mă înghiontea curiozitatea asta…

Nea Mitică m-a tras de mînă mai aproape luînd un ton grav:
Măi băiatule, acolo în America am învăţat că fără cumpătare nu faci nimic. Ştiam eu de aici de acasă asta, da’ acolo mi s-a confirmat. Şi am stat şi am cercetat prin toate hîrtiile lăsate de bunicu-meu George.
– Şi?
Îţi spun numa’ ţie să ştii! Am vorbit şi cu frate-miu şi l-au învăţat americanii ăia ai lui să-mi zică să mă duc să investesc în aur că noi ştim bine ce-i aia!
Am făcut cred o faţă lungă, din moment ce nea Mitică rîdea iar văzîndu-mă…
Păi tu ce credeai? Doar nu le-oi da banii vreunor măicuţe sau catedralei ăleia cu mîntuirea neamului! Aşa mi-or zis americanii: mă duc la ăia de la Golden Company, sau cum le-o zice, la moţi acolo, şi le zic că vreau să investesc, ba chiar să-i învăţ eu cum se scoate auru’, ecologic, că am reţeta secretă a lui Moş George din America! Şi o să vezi tu cum îmi dublez sau triplez averea! Acu’ e momentul, să vezi! Ştiu ei, americanii! Da’ mă bag şi io şi le stric jocurile, o să vezi! Mă bag io, român acolo între ei să fiu cu ochii pe ei!

– Şi dacă nu vor?
– Cum să nu vrea? Dacă nu vor, investesc la bursă tot în ăia şi tot le arăt eu lor!, zise zîmbind mai departe. Iar eu năuc am întrebat mai departe:
– Şi după aia?
– Păi după aia.. o să le fac şi eu o surpriză la nişte nepoţi, din partea nevesti-mii, răposata. Să aibă de ce să-l pomenească pe Nea Mitică aşa cum îl pomenesc eu pe bunicu-meu…
– Şi dacă tot nu merge?
– O să meargă, o să vezi măi băiatule! Şi dacă nu merge, tot le voi da nepoţilor ceva şi restu’… Restu’… Hai să-ţi mai zic ceva, îmi spunea iar pe un ton tainic…  Mă, restu’ îi bag şi cumpăr io un preşedinte, mă, da un om bun, mă! Cu banii ăştia o să ung eu un preşedinte ca să scoată şi strada asta din criză, să-i văd şi eu veseli pe moşii mei amărîţi de la chioşcul cu şah!
– Nea Mitică… făcui eu definitiv interzis…

– Ce? Nu crezi? Las’ că vezi tu, aşa iaşovean cum sunt eu! Am învăţat şi eu cîteva de la americani, că doar n-am dormit pe acolo! Şi nu ţi-am zis tot! 🙂 Da’ rămîne-ntre noi, bine?, îmi aruncă peste umăr grăbind pasul spre parcul de pe Berzei…
Acu’ aştept să văd, să aflu… Poate o să-l mai trag de limbă pe Nea Mitică… Da’ zău buni ar fi vreo doi trei din ăştia să o pună de-o uniune, ceva… Mă gîndesc şi eu… 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

L-am întîlnit pe Mitică… Prostraţie

Un post-scriptum al editorialului lui Andrei Pleşu din Dilema Veche, „Note berlineze” îmi potenţează şi pe mai departe indispoziţia la scris. Privind împrejur aş fi vorbit şi eu despre aceeaşi stare, probabil însă mult mai pe lung şi mai neinspirat. Nu mai încerc deocamdată să-mi explic nimic totul fiind atît de previzibil. Iată ce şi cum scrie Andrei Pleşu: „5 iunie 2010. E criză peste tot: din Grecia pînă la Berlin. La noi, lucrurile par să aibă, în plus, un nimb de perplexitate. Ezităm între probleme care ne vin din exterior şi pe care le tratăm drept fatalităţi de nedezbătut şi probleme care ne vin din interior, pe care le tratăm drept blocaje de nerezolvat. Trăim între „asta-i situaţia!“ şi „nu se poate face nimic!“. Şi avem, astfel, ocazia – rară – de a-l întîlni pe Mitică în stare de stupoare depresivă.” Cred că prostraţia mea se explică, iată, prin această stare depresivă. Da, l-am întîlnit, iremediabil şi impardonabil pe Mitică!

P.S. Din cînd în cînd mai citesc de pe… urmele genunchiului lumii. Uite, acum un an în nota „Bun venit în recesiune, domnule Preşedinte!” spuneam astfel: „Domnule Băsescu, bine aţi venit în Recesiune! Bine aţi venit în ţara în care noi, talpa ţării, trăim de multişor! Ne bucurăm că aţi aflat de existenţa Recesiunii şi poate şi de existenţele noastre, a ăstora fără fiţe şi fără bani la ciorap. Şi cum nu sunteţi în stare să faceţi împotriva crizei nici măcar cît o mînă de blonde letone, am îndrăzni să vă sugerăm noi, ăştia mulţi, drumul de urmat: fie-vă mare mila, luaţi-vă Guvernul cu bocceluţa-i cu tot, şi duuuuceţi-vă acolo unde vă e locul! Poate unde unde o înţărcat mutu’ iapa sau în… Second Life, că tot e la modă, să nu vă deranjeze nimeni. E loc destul acolo şi se fac şi bani frumoşi, fără teamă. Ba e loc şi de amor! Nu o să vă întrebe nimeni de sănătate! E aproape ca în… Dorobanţi, dacă vreţi! Veţi putea chiar vărsa o lacrimă, dacă vreţi! Că în Real Life… e tot mai greu şi de necrezut. :)”
Ei bine, înţelegi, cred, acum cam ce am vrut să spun…
Toate cele bune!

Servus, Blogolume!
Cony a găsit nişte flyere la metrou… Şi eu cred că acest soi de marketing e inutil. La cît de populare sunt asta-mi dă măsura lipsei noastre de imaginaţie 😉 Gabriela spune frumos într-o poveste: în viaţă lucrurile nu sunt niciodată „aranjate” 😉 Plutonierul-major Onici ştie cum vine treaba cu vremea frumoasă pe arşiţa asta… I-a spus-o şi unchiului Vania, ca şi cum ar mai fi fost nevoie! 🙂 Mircea se gîndeşte la o anume aritmetică. Aş vrea şi eu să mai cred că mai contează…  Cati subliniază cazul judecătorului Florin Niţă din Brăila. Un caz singular…  Karla mă ţine la curent cu normalitatea de dincolo de bastidele albe… Alta, desigur, decît aceea care a ţintuit-o, pasager sper!, în pat… Sper că eşti bine, Karla… Cristian vorbeşte cu tîlc despre o amintire cu un urs… Lollita îmi dă de găndit… altfel… Ştefan, cu umoru-i şi ironia fine, explică de unde şi pînă unde şi cum vine treaba cu un… cavou 😉 La Ticke găsesc pulsul Oraşului, sau al unui… oarecare oraş…

P.P.S. – Au fost, în vremea din urmă, cîteva seri mirabile cu… muzici, prin realităţile… înconjurătoare. Starea, senzaţiile acelea m-au adus astfel la… unul dintre granzi: Serge Reggiani

Uşor cu blogu’ pe scări!… Vînătorească

Acum ceva timp, în fiece dimineaţă şi seară, cînd veneam sau plecam de acasă, îl găseam pe nea Mitică rezemat în geamul bucătăriei lui de la parter şi secondat de uriaşul motan negru cu ochi verzui, Atlas, din neamul Bombay. Mi-am dat seama că stătea aşa cu orele, privind spre peisajul anost al parcării şi al străzii de vizavi, stradă foarte liniştită de altfel, ceea ce ar presupune că vecinul chiar nu avea parte de cine ştie ce spectacol. Nea Mitică e pensionat de vreun an şi ceva şi cred că acela a fost momentul căderii lui în starea asta, mai ales că bănuiesc că a avut parte la viaţa lui de destulă acţiune din moment ce, aşa cum chiar el a spus-o cuiva, este unul dintre cei cu pensii nesimţite…
Adevărul e că astfel de cetăţeni nu sunt tocmai o raritate prin cvartalul ăsta. De ani buni îl văd pe bătrînelul de la trei din blocul turn cum îşi cheamă cît e ziua de lungă porumbeii la ospăţul din firimituri, sau pe venerabila doamnă de la patru din scara B a aceluiaşi turn care pare a fi pictată pe geam de neclintită ce e sau pe bărbosul de la patru din blocul de pe colţ cu bulevardul care necontenit lustruieşte la geamurile termopan… Ăştia făceau parte din peisaj fără să-mi mai trezească vreo întrebare sau vreun semn de compasiune fiind parte a urbanei categorii a privitorilor pe geam (probabil urmaşi direcţi ai… şezătorilor pe bolovanul de la porţile dinspre uliţă).
În calitatea-mi de bun vecin mă frămînta însă gîndul că nea Mitică ar fi putut intra şi el în categoria mai sus pomenită… „Dacă pînă şi el, un intelectual în putere… atunci ce să mă mai aştept de la restul sau chiar de la mine pestre vreo douăj’ dă ani?”, îmi spuneam destul de des.

Pînă într-o zi, toamna trecută, cînd de sfîntu’ Dumitru mi-a strigat din geam: „Vecine, ia urcă acu’ pîn’ la mine!”. M-am dus, curios. „Vecine, a spus, te ştiu băiat de treabă, liniştit şi de-aia am îndrăznit să te invit… Uite azi e ziua mea şi îmi face plăcere să îţi ofer uite, o cafea, un coniac sau un whisky scoţian dă la mama lui, un trabuc sau ce-i vrea tu…” Am îngăimat un mulţumesc privindu-l curios… Îl simţeam pus pe confesiuni… „Da’ cum se face că nu aveţi casa plină azi, familia, prietenii?…” l-am întrebat. Şi nea Mitică a început să-şi deşire mosorul: „Ei, vecine, e poveste lungă… Vezi mata, la meseria mea n-am prea reuşit să-mi fac prieteni şi nici familia nu prea mi-am ţinut-o pe-aproape… Şi uite de-aia mă vezi tot pe geam cu Atlas lîngă mine… N-am unde mă duce şi nici nu mă trage aţa să ma duc deşi aş putea… Da’ n-ar fi asta!… Ştiu că mata mă înţelegi… Dom’le, mă plictisesc de mor, simt că viaţa mea…” „Nu vorbiţi aşa, i-am zis, sunteţi un om în toată puterea, ar fi păcat…” Atunci a tăcut preţ de cîteva minute absorbit parcă de urmărirea fumului albastru al pipei, de degustatul îndelung al coniacului vechi sau de torsul liniştitor al motanului care îi şedea pe genunchi. Tăcerea aia mă stînjenea… Ce puteam eu să-i spun chiar dacă gustul acelei singurătăţi nu-mi era deloc străin? „Ce să fac? Zi-mi tu ce să fac?!…”, a spart tot el tăcerea, aproape ameninţător. „Un blog, păi… faceţi-vă un blog!”, i-am răspuns încurcat, mai mult încercînd să scap de atmosfera tot mai încărcată din jurul vecinului Mitică. Agăţat cu disperare de acest „ceva posibil”, curios ca un copil m-a interogat… ce şi cum… Preţ de încă vreo două ore i-am arătat pe calculator, atît cît m-am priceput, cam ce şi cum… Şi am plecat lăsîndu-l in camera prea plină de fum albastru…
Am uitat întîmplarea destul de repede constatînd însă că nici nea Mitică şi nici Atlas nu-mi mai numără paşii la plecare sau la sosirea-mi acasă… Acum vreo lună m-a interpelat pe scară: „Vecine… l-am făcut să ştii… Ştii nu?…” „Ce să ştiu?”„Blogul, l-am făcut!”. „Aaaa… daaaa?…”, m-am arătat mirat (deşi, desigur ştiam, îl „urmărisem…”). „De viaţă şi de vînătoare punct blogspot punct com, aşa-i zice, hai să-ţi arăt!„. „Nu, nu acum, acum nu am timp, altă dată!„, i-am zis… lăsîndu-l în urmă în cadrul uşii. Mă bucurase atunci tonusul său. De bună seamă nu mai suferea de plictiseală… Apoi chiar constatasem şi eu că blogul lui nea Mitică acaparase frumuşel o nişă interesantă, că avea cîteva sute de vizite zilnic şi ceva zeci de comentarii urcînd cu spor şi în zelist unde ajunsese pe la două sute şi ceva…

Alaltăieri, pe seară, intrînd pe aleea dinspre intrare îl zăresc în geam, cu motanul în mijlocul pervazului: „Ce faceţi, dom’ Mitică, aţi ieşit un pic la aer? Cum mai staţi cu poveştile alea vînătoreşti?” Mă întîmpină cu o căutătură sumbră: „Hmmm… Gata! Dă-l în mă-sa de blog! M-am lăsat! L-am şters! Moaş-ta pe gheaţă!…” „Da’ ce-i, nea Mitică?”, îl întreb neînţelegîndu-i supărarea… „Păi cum ce-i măi băiete? Stai să-ţi spun… Pînă acu’ vreo săptămînă mi-am văzut de treabă, conştiincios şi atent, aşa cum m-ai învăţat. Am scris în fiecare zi, ba chiar de două ori pe zi, am răspuns cu bun simţ la fiecare comentariu, am percutat la lepşe, la diplome, am lăsat comentarii tuturor celor două sute din blogroll, am pus poze de colecţie, muzică de-aia veche, am lăsat zi de zi zeci de linkuri către toţi vecinii, prieteneşte, fără discriminare…”Aşa, şi? Ce te-a supărat acuma? Mai ai puţin şi ajungi în primii o sută!” „Cum ce m-a supărat? Cum adică ce m-a supărat? Păi credeam că suntem oameni, ce naiba! Credeam că sunteţi oameni, nu hiene, că de hiene m-am săturat o viaţă-ntreagă!” „Nu-nţeleg, nea Mitică”, zic… „Ba-nţelegi foarte bine! Păi cum? Acu’ o săptămînă mi-a venit de hac fierea asta pîrdalnică, deh… boleşniţă veche… Şi am zăcut la pat. Ce să mai pun mîna pe blog?!… No… şi azi dimineaţă, în sfîrşit, dau să mă uit, să văd şi io un semn acolo, o mîngîiere ceva din partea ălora din blogroll pe care i-am slujit dezinteresat luni de zile….” „Aşa, şi?…” „Şi??? Nimic! Da, nimic! Adică vreo două doamne, mai simţitoare, deh, mi-au urat însănătoşire grabnică… Şi asta fiindcă apucasem să zic că nu mi-e bine şi că o să lipsesc o vreme… Atît, dom’le!” „Atît?…” „Da, atît! Ca să nu mai zic că în aiureala aia de zelist am picat vreo cincizeci de locuri şi nu ştiu dacă mi-au mai călcat pragu’ mai mult de douăj’de cititori!!!” „Înţeleg… am păţit şi eu de-aia am lăsat-o mai moale… Asta-i viaţa, n-ai cum să-i obligi să… Dacă n-au chef, n-au! Oamenii se plictisesc, uită repede…„, am încercat eu să-l consolez. „Mda… şi să nu-ţi spun, m-am ales şi cu înjurături…. de-alea anonime, m-au făcut troacă de porci, m-au scos dator la de-alea, la pinguri de-alea!” „Aaaaa…..”, dau să spun… „Păi cum mă, asta am ajuns eu, monedă de schimb pentru un… ping?! Ce-s eu, pinguin ca ăia? Păi nu ştiu ei… f….ui în c..r pe măsa de… treabă… păi ştiu ei cine am fost eu la viaţa mea? Băi băiatule… păi pentru ce scriam eu aici? Eu credeam că aici e pe prietenie, pe sentimente, nu ca-n piaţă!…” „Hai, nea Mitică!” dau să zic… „Ce nea Mitică, ce nea Mitică?!… Uite pentru ce mi-am neglijat eu familia de mi-a zis nevasta că mă lasă şi copiii nici nu mă mai sună, că de amici… Uite pentru ce ce m-am îmbolnăvit io şi mi-am pierdut nopţile şi m-am spovedit te miri cui şi mi-am ruinat liniştea zilnică! Ba, prostu’ de mine, eram gata să dau şi bani să-mi iau domeniu personal, si să-mi fac cont pe Facebook! Să nu te mai prind pe la mine la… la coniace şi trabuce!”… Şi fără să mă lase să mai schiţez ceva, mi-a trîntit geamul în nas, nea Mitică…

Cum mă aşteptam, ieri dimineaţă, era acolo, în fereastră, cu Atlas pe pervaz… făcîndu-se că nu mă vede în ciuda salutului meu… sonor…

P.S: Ah, am uitat să vă spun! Nea Mitică avea chiar obiceiul ăsta, recunoscînd că-i displăcea… manierismul, obiceiul să trimită la final de zi… bezele, către toată lumea, aşteptînd să i se întoarcă înzecite… la o adică, la nevoie… Da… socoteala de-acasă… 😉 Ceva de genul:
Salutare, dragilor şi dragelor: Cati, Teo, Daurel, Paul, Carmen, Tavi, Eftimie, Ionuţ, Adina, Andrei, Gabi, Alexandru, Angi, Cella, Anna, Mirela, Sandu, Lollitta, Evergreen, Gina, Carmen, Rodica, Ada, Cristian, Geanina, Gabriela, Valentin, Titske, Mircea, Gigi, Deea, Nea Costache, Forevergreen, Vania, Gabriela, Ion, Sibilla, Mihaela, Dana, Dramoleta, Manole, Adi, Kid, Lady, Papillon, Gabi, Lilick, Lady Allia, Marius, Ela, Aimee, Madi şi Onu, Lory, Geo, Ana Zamfir, Andi, Camelia, Karla, Pucca, Fireflight, Alpha, Orry, Oana, Athe, Costin, Brad, Mariana, Michael, Cell, Călin, Angela, Ela, Ciprian, Rareş, Petrov, Paul, Trexel, Theodora, Marius, Frustratu’, Codeus, Şerban, Dispeceru’, Caius, Chat Noir … şi… nu numai! (iertat să fiu că, acum, i-am rătăcit pe mulţi de prin încăpătoarea blogolume şi de… aiurea! 🙂 )

Seara bună!
Bună dimineaţa!