Căutătorii

Îi văd în fiecare zi. Şi dimineaţa cînd plec şi seara cînd mă întorc. Sunt o familie: un bărbat, femeia şi doi copii, doi băieţi la vreo cinci şi vreo şapte ani. Sunt ţigani cred, dar asta nu contează. Murdari, cu hainele rupte, cu pantofii, papucii rupţi… I-am observat în cîteva rînduri, pe soare sau ploaie, indiferent. Se instalează sub nişte pomi, pe iarbă, lîngă mica alee dintre blocuri, de pază la ghena de gunoi îngrădită în plasă. Este evident că acela este teritoriul lor. Ţin ghena sub observaţie şi cred că atîta timp cît ei sunt acolo nimeni nu se apropie. Fac deja parte din „peisaj”… Imediat ce apare un locatar din zonă să arunce ceva, unul din cei patru îl urmează şi înşfacă punga de gunoi lăsată în container. Nu le „scapă” absolut nimic. Şi-au „delegat” exact munca, sarcinile: cei mici se ocupa de aceste pungi menajere obisnuite, cei mari au în grijă „clienţii” care aduc saci, cutii mari. În ambele cazuri căutările sunt minuţioase iar „cîştigul” se adună în jurul lor umplînd locul cu pungi pline cu resturi alimentare, cu sticle şi pet-uri (unele încă purtînd ceva… conţinut) cu geamantane, cutii şi haine. În unele momente ale zilei îi poţi vedea pe copii jucîndu-se, ocupînd aleea, cu te miri ce bucăţi de plastic, creioane ciunte sau rupturi de caiete şi ziare, în timp ce părinţii dorm la umbră. În seara asta, pe înnoptat, la finalul „programului” copilul mai mare îl apostrofa pe mezin: „Ce, nu te-am învăţat să cauţi? Uite ce ai lăsat aici! Să vezi ce o să-ţi facă tata!” Căutătorul cel mic, poate furat de cine ştie ce ciob colorat, obosit sau cu gîndul la alt răgaz de joacă, scăpase ceva din prada cu preţ, iar acum tremura ca varga… Pesemne acasă îl va aştepta atingerea curelei celei late şi, posibil… o felie mai puţin din pîinea cu mucegai a zilei… Dar vine o nouă zi, poate mai bună…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune…

Voluptăţile mitocăniei. Omul-spam

N-am să-i înţeleg (nu că ar şi merita asta!) pe dobitocii care se năpusesc la uşa ta, fără să te cunoască, fără să fi avut ceva de împărţit cu tine şi se apucă să te facă troacă de porci. Nu tu „bună ziua”, nu tu „pemiteţi-mi să mă prezint”, ci pur şi simplu îşi deşartă hîrdăul şi o rup la fugă! Parcă un asemenea imbecil ar mai merita un calificativ, ceva, o încercare de a înţelege şi scuza un neuron singuratic, dacă ar avea minima… bunăcreştere şi ar zice: „Băi, eu sînt Vasile şi mi s-a pus pata pe tine. Esti un prost!”. Nu? Ar mai merita bietul specimen, cîţiva paşi la vale şi un răspuns, cît de cît… Ar avea şi biata jigodie o satisfacţie, mă gîndesc. Dacă înjuri ca la uşa cortului, logic ar fi să o faci în aşa fel încît să ai măcar orgoliul gîdilat, cu un răspuns, cu un „Bă, eşti un bou!”. Are şi mitocănia voluptăţile ei, nu? Dar se vede treaba că un tîmpiţel laş şi fără identitate – care, altfel se dă şi doct şi de caracter! – nu ştie nici măcar atîta lucru. Nici n-are habar ce pierde! Da’ dacă n-o fi decît un spam (non – Solicited Pornography and Marketing Acted)? Sau mai bine zis un individ-spam frustrat (nici măcar… „spammer”)?! Da’ deja i-am acordat nepermis de multă atenţie ipochimenului! 🙂

P.S. – Aşă că, din azi, aici, rămîne doar o poveste cîntată, cu un sertar… din priviri. Interesantă imagine.

Cum vă place, domnilor?!… Uimiţi-mă!

Cît a trecut din 6 decembrie 2009? Cît de la reinvestirea guvernului Boc, cel al prim-preşedintelui de partid şi de stat? Puţin… Dar cum se măsoară acest timp? Greu, sub povara mitocăniei şi umilinţelor la care sunt supuşi marea majoritate a românilor pe care, eu unul, le văd şi le resimt în fiecare zi. Şi zilele sunt tot mai grele… Prea puţin timp a trecut astfel încît să fi uitat zecile de comentarii portocalii care-mi împroşcau vulgar şi teribilist dreptul de a-mi exprima o opinie contra sau de a susţine pe altcineva. Bineînţeles că la vremea respectivă le-am şters fără ca măcar să le fi citit pînă la capăt…
Da, de ce ne-a fost frică nu am scăpat! Marele actor Ion Lucian a plîns ieri pe un post de televiziune. Umilit. Milioane de pensionari plîng disperaţi în frig şi întuneric gîndindu-se la soarta şi sărăcia lucie care ar trebui să-i aştepte. În timpul ăsta, nouă celorlalţi, ni se trasează cu sînge rece cam cît ar trebui să muncim, cam cît ar trebui să trăim şi pe ce brumă de… iluzoriu sperată pensie.  În vreme ce bugetele unor structuri privilegiate şi inutile, „administrate” de indivizii de casă ai puterii sunt binişor rotunjite, în vreme ce unor play-boy cu butoniere de aur sau platinate beizadele li se răsplătesc înaltele… „competenţe” cu zeci de mii de euro, leafă, lunar, Sănătatea, Învăţămîntul, Armata, Cultura, Protecţia Socială sunt trecute fără remuşcări la index, la etcaetera, la ş.a.m.d., la… „dă-i în mă-sa!”, şi le sunt numărate zilele. Fără nicio tresărire.
Şi au trecut doar două luni şi e abia începutul… Cum vă place, domnilor, popor portocaliu?! Haideţi, vreau să vă aud argumentele, uimiţi-mă!

P.S. – Şi toate astea nu ţin de criza pe care o vînturaţi drept scuză, domnilor! O, nu! Ţin de incompetenţă, de impotenţă, de sfidare, de batjocură, de huzur şi nesimţire, de atitudinea discreţionară a unora care, s-au trezit vătafi peste suflete şi destine numai bune de sacrificat, prin voturile unor naivi sau prin cele scoase din mînecă.

Timpul interior. Refugii

Scria Karla acum cîteva zile că a regăsit o Românie fără vlagă, cenuşie…  Şi, bineînţeles, nu o Românie ca teritoriu ci una a oamenilor. Şi asta în chiar zilele Sărbătorilor. Desigur atunci cînd intri în România venind de oriunde altundeva asta e senzaţia. Aşa este, suntem fără vlagă, cenuşii, suspicioşi şi răi. Ultimii doi-trei ani ne-au urcat pe culmile mizeriei, mizeria traiului zilnic măsurat în bani, mizeria relaţiilor dintre noi, mizeria lipsei de solidaritate în vremuri grele.
Nu voi generaliza, nu mă voi lăsa prins în hora comentariilor apocaliptice, poate că totul ţine de senzaţiile mele de acum, de conjuncturile în care mă învîrt, însă nu aş fi crezut acum şapte sau zece ani că voi trăi şi voi simţi lucrurile aşa ca acum. Absolut firesc ar fi fost ca mersul lucrurilor să ducă spre mai bine… Aş spune iar o banalitate, că ştiu de unde ni se trag parte din acestea, că starea în care am ajuns vine dinspre o clasă politică incompetentă care, previzibil, m-a aruncat într-o definitivă generaţie de sacrificiu. Sila mea e imensă şi aproape mi-a paralizat orice reacţie la ce se întîmplă pe „scena” politică sau economică. Tabloul acestei scene este aproape terifiant, sumbru.
Sila asta – periculoasă din perspectiva instinctului meu de conservare – îmi contaminează însă şi vecinătăţile zilnice ce ţin de relaţionarea mea cu… obligaţiile cotidiene. Desigur, aş scuza asta ca fiind o reacţie firească la ticăloşie, jigodism, prostie, infatuare şi ipocrizie nu fără a-mi biciui şi propriile-mi reale şi mari vini. Nu ştiu cît de sănătos e să reacţionez aşa, dacă o criză personală de soiul ăsta, una a relaţionării şi comunicării îmi mai trebuia acum cînd toate crizele exterioare, posibile şi imaginabile pentru o viaţă, sunt în plină desfăşurare fără perspectivă de ieşire din ele.
Refugiul pe care îl folosesc azi stă în refuzul, aproape definitiv, al ştirilor de peste zile, în exersarea găsirii unui timp şi a unor imagini interioare, în căutarea unor muzici neştiute, în resursele mirabile ale blogolumii, în poezie şi încercări de speranţă, în singurătăţi de moment, în ironie şi haz, în istorii, în nostalgii cu înţeles, în acceptarea diferenţelor, în amăgirea frigului, în mici şi posibile bucurii, în presimţirea unui semn de primăvară, în redescoperirea străzii mele şi amintirea satului copilăriei, în ideea de om intens, în mărturisirea dorurilor, în potenţarea norocului, în poveştile adevărate şi nu rescrise pe care i le citesc încă Inei…

Putem fi atît de hoţi?!…

Lumea votează cu sîrg, chiar cu entuziasm după cîte am văzut eu. Soarele de afară le dă ghes şi intră zîmbind în secţiile de votare. După orice logică această prezenţă la vot, cu bucurie, nu are cum să fie una în favoarea lui Băsescu. Şi se zice că după orele prînzului şi seara vor ieşi şi mai mulţi dintre cei nehotărîţi, din rîndul tinerilor şi al intelectualilor care vor fi cuprinşi de fervoarea semnelor dimineţii… Iar aceştia, nici ei nu pot fi de-ai lui Băsescu. Ziua asta pare să stea sub o zodie foarte proastă pentru prim-preşedintele de partid şi de stat. Cred că singura şansă a preşedintelui de acum este furtul masiv. Iar asta se întîmplă realmente, neobosit, într-o nesimţire crasă, pe faţă. Şi se va întîmpla mai abitir după căderea nopţii, pe ascuns şi la mobilizarea disperată a portocaliilor care vor intra în panică observînd scorul primejdios din sondaje. Iar la un anumit moment, aproape de ora limită, portocalii vor striga ca din gură de şarpe: Hoţii!, vor urla că sunt furaţi! Mă întreb dacă e posibil să fim atît de mizerabili, ca naţie, încît să ne furăm astăzi ţara, viaţa, viitorul, bruma de speranţă sau să ne lăsăm furaţi de cîteva mii de infractori, pentru cîţiva lei…?!
În clipa asta văd două deznodăminte după semnele acestei zile: fie Băsescu va fi umilit pierzînd la un scor neaşteptat, fie hoţia va fi atît de mare încît să îl menţină, în ciuda evidenţei, în pole-position… Dar, suntem cu ochii pe ei şi mai comentăm azi, ziua e foarte lungă…

Bomboana de pe colivă

Acum vreo două, trei zile remarcam cu toţii circul din Parlament, cel cu Ridzi, Udrea şi comisiile de anchetă… Toată lumea vorbea de furăciuni. Ieri însă s-a schimbat… frontul. La imboldul şi sub pretextul primelor concluzii, sumbre, ale vizitei delegaţiei FMI s-a schimbat placa. Trebuia găsit ceva ca să se facă… linişte peste nişte subiecte cam delicate. Şi s-a redescoperit criza (şi „soluţiile”… „anti”…), numai bună să ascundă din nou gunoiul sub preş. Însă mişcarea de ieri a „înalţilor” noştri demnitari de partid şi de stat, prin vocea „primului”, a lui Băsescu, a descoperit un adevăr şi mai incomod care, probabil, acum îi va trezi pe mulţi din moţăială: falimentul guvernării actuale care a pus pe butuci o ţară întreagă.

Poate că, pînă la urmă, s-a şi dorit lansarea acestui semnal către… popor, guvernanţii nemaiputînd defila angelici prin faţa noastră fără să li se mai vadă ditamai morcovul înfipt prin părţile dorsale. Şi şi-au zis: „ce-o fi, o fi, acum e momentul!”. Momentul „asumării” catastrofei în care ne-au împins. Şi au făcut-o. Fără inteligenţă, la disperare, anunţînd o altă posibilă măsură disperată care, dacă vor fi aplicate, ne vor afunda şi mai rău în hău. Băsescu a arătat spre Guvern cerînd, cinic, aşa ca între fraţi (!) să fie concediaţi 300.000 de bugetari, Pogea a recunoscut o cădere economică de 8%, probabil în realitate chiar mai mare!, în vreme ce Boc a recunoscut că mai sunt, pe ici pe colo, şi destui bugetofagi care încasează sute de milioane chiar dacă tocmai el vorbea de o… „puşcă şi-o curea lată” acum ceva vreme. Şi ca să ne confirme cît de cotoioasă e treaba, Băsescu a pus şi bomboana pe tort (sau pe… colivă?): se mai gîndeşte dacă va candida la Preşedinţie, amintindu-ne că în primăvara a spus că nu se va mai înscrie în cursă dacă ţara derapează, dacă intră în derivă. Bineînţeles că va candida, nu ştiu cine se îndoieşte de asta, dar mesajul lui Băsescu a venit şi el să întărească, aparent paradoxal,.. implacabilitatea dezastrului. El bate acum obrazul guvernului şi speră „să se scoată”, şi să puncteze electoral, fiind cel care, vezi Doamne, are curajul, onestitatea de a ne aduce veştile proaste.
Scop dublu atins: cine va mai vorbi de acum de Udrea şi alţii ca ea? şi, în sfîrşit, nouă românilor ne cam arată acum „tătuca” la ce să ne aşteptăm! Băsescu uită însă că, uneori, odinioară, curierii care aduceau veştile proaste sfîrşeau şi mai prost. Pe atunci, se duceau cu veşti cu tot sub suliţe sau în tăişurile săbiilor… Apoi, desigur, prim-preşedintele de partid şi de stat nu s-a abţinut să pigmenteze veştile proaste şi cu nişte poliţe plătite presei, cea care cîndva l-a purtat pe braţe. Asta, aşa, ca pentru… „culoare”, dacă mai era nevoie!

În spatele tuturor acestor declaraţii eu însă am reţinut cam asta: economia ţării galopează spre faliment, şomajul va înghiţi şi vreo cîteva sute de mii de funcţionari vinovaţi doar fiindcă fac parte din „sistem” (nu mă îndoiesc însă că de ştabii cu lefuri grase nu se va atinge nimeni!), noi şomeri care se vor adăuga rîndurilor groase ale celor „privaţi” din cele peste 200.000 de firme care vor fi intrat în faliment anul ăsta! La care se va adăuga şi o bulversantă criză politică provocată de iminenta spargere a coaliţiei PDL-PSD. Îmi este limpede că suntem în derivă şi că acum asistăm abia la primele semne. Şi continui să cred că criza e doar un pretext, vina aparţine incompetenţei, hoţiilor, diletantismului, demagogiei unor politicieni semi-analfabeţi, protejării intereselor de gaşcă. Iar la iarnă chiar nu va mai conta cine „se va mai alege” căpitan peste o corabie din care vor fi fugit de mult… mai ales şobolanii! (Deşi aici va persista, pînă la deznodămînt, curiozitatea mea în a vedea cine şi cîţi vor mai fi aceia care-i vor mai alege, în naivitatea sau inconştienţa lor, încă o tură pe… ăştia!)

P.S. Din România reală totul se vede mult mai simplu: sănătatea nu le mai poate asigura investigaţiile şi tratamentele minime „asiguraţilor”, poliţiştii se pregătesc să iasă în stradă, educaţia se pregăteşte să-şi numere disponibilizaţii, IMM-urile, cît de cît solide, (alea jupuite să asigure fondurile bugetare!) abia mai respiră şi… tot mai mulţi români sunt în pragul disperării!
Muzica? Nu, muzica asta nu-mi place… fraţilor!… 🙂

Însemnări pe nişte fotografii

"Asaltul disperării la Casa Armatei" Foto: Transilvania Expres
"Asaltul disperării la Casa Armatei" Foto: Transilvania Expres. 2009
SUA 1930: Marea Depresiune Economică
SUA 1930: Marea Depresiune Economică

Nu vreau să par patetic, dar priviţi cele două fotografii… Imaginile astea mi s-au aşezat în minte încă de vineri dimineaţa, cînd am văzut şirul incredibil de oameni aşteptînd să intre în Casa Armatei unde se desfăşura tîrgul de joburi. Fără să vreau am remarcat similitudinea dintre aceste instantanee. Una este colorată, panoramică. Cealaltă este alb-negru, făcută cu resurse rudimentare. Între cele două sunt vreo 80 de ani şi le mai despart dincolo de timp, spaţiul. Dar… Acolo era vorba de Marea Criză Economică din America anilor 1930 şi veţi găsi multe astfel de imagini în care, de la mulţimea celor adunaţi la „braţele de muncă”, se trece la mulţimile celor aşteptînd cu o farfurie în mînă la „cantina săracilor”. La noi e vorba de Criza anului 2009 (istoricii, peste nişte ani o vor boteza, probabil, în „mică”, „mare”, „fantastică” sau „incredibilă”). iar diferenţele ţin nu numai de culoare…

Mă întreb dacă onor guvernanţii noştrii, de-alde Boc, Geoană ori Băsescu au văzut aceste fotografii, din jurul „tîrgurilor de muncă” din ţară şi dacă acestea le-au răscolit cumva agenda cotidiană şi reveriile electorale… Nu cred! La Braşov au stat la coadă peste 1600 de şomeri, în alte părţi poate tot atîţia. Mulţi dintre ei nu s-au ales cu nimic. Şi toţi, aproape, au în spate dramele unor familii care trăiesc de azi pe mîine… Pentru mulţi dintre ei viaţa se apropie cu paşi repezi de coşmar, de imaginea celor cu farfuria în mînă!

Ce fac demnitarii noştri în schimb? Nu sunt în stare să pună nici măcar pe hîrtie cîteva măsuri împotriva crizei! Ba mai mult, impun un impozit forfetar care, va arunca pe drumuri alte zeci de mii de persoane şi pun la cale disponibilizări inclusiv „de la stat”. Asta ca să nu mai vorbesc de „grija” cu care „stimulează” permanent firmele private… Mai mult nu ştiu, nu sunt în stare!  Ce fac ei? Onor guvernanţii noştri şi-au cumpărat puţină linişte electorală prin împrumutul înrobitor de la FMI. Puţină… Şi probabil se vor lăuda ce… treabă mare au făcut. Vor da apoi, din nou, vina pe Criză şi vor cerşi cu neruşinare voturile sutelor de mii de şomeri. Şi cam atît. Bineînţeles că nu vor recunoaşte că, de fapt, nu criza e de vină, ci tocmai impotenţa şi habarnismul lor! Nici nu se vor gîndi că în spatele incompetenţei şi nesimţirii lor abia vor supravieţui, în mizerie, sute de mii de oameni: bătrîni, tineri, copii…  O generaţie întreagă. Nici nu le va trece prin minte (sic!), onor guvernanţilor noştri, că pe lîngă ei vor profita de această imagine a „adevăratei crize” o grămadă de şmecheri pe spinarea disperării foarte multor români.

Probabil, ei aleşii, nu vor cunoaşte niciodată cu adevărat realitatea, iar asta nu le va… genera nicio jenă…În vreme ce vor dormi, sigur, liniştiţi că şi-au făcut „datoria”, în vreme ce vor hăhăi promisiuni în tot felul de adunări exotice de la munte la mare, vor mai da drumul cîtorva arestări, vor mai aţîţa cîteva scandaluri la tv., vor mai comite nişte Coduri imbecile, aşteptîndu-se să fie aplaudaţi şi, desigur, votaţi, ei cu găştile şi familiile lor cu tot!.. Asta e ţara în care trăim. Şi pe muzica asta dansăm…
Şi procentajele la… încredere şi intenţiile de vot ale românilor rămîn, din păcate, mereu la fel!