Camera 504b

504b e „salonul-rezervă” de la „interne”, de la ultimul etaj al spitalului, la capătul culoarului, străjuit de două scaune cu rotile și de geamul ăla mare și atît de aproape de acoperiș. Rezerva e cât un dormitor obișnuit, lung, cu trei paturi lipite de pereți și cu o fereastră care dă spre cartier. Față de saloanele învecinate, cu șase sau opt paturi, ai spune că oamenii care ajung aici sunt norocoși: pare mai liniște și aerisit, chiar dacă un miros înțepător de oțet domină olfactiv locul.
Uneori, aici poți rămîne peste noapte ca „aparținător” al celui în suferință… Și vei înțelege bunăvoința suspectă a medicilor de gardă care nu ți-au repartizat suferindul nici la ATI și nici la saloanele cu aer condiționat de la cardio, ci acolo în acel loc… liniștit, special, de la etajul cinci. Vei realiza curînd, vei afla, rostul rezervei când la un moment dat cineva îți va spune că l-ai putea duce acasă, dar știe toată lumea că cei 1% speranță care bolborosesc din borcanul de oxigen înfipt în perete și curg din perfuzia cu glucoză nu-i poți avea acasă…
Și te obișnuiești cu peisajul… insinuant. Un bec chior, o ușă care-ți pare albastră, care nu se prea închide și scîrțîie pe furiș la fiecare ieșire spre hol, pereții lucioși vopsiți în ulei, perdelele ca de vagon CFR, „cuierul” acela sovietic scorojit de care atîrnă perfuzia, patul din fier sub care ați înghesuit cîteva pungi cu lucruri, cu grijă să nu atingă furtunul subțire al sondei urinare „legate” la podea, saltelele ca niște dune spre niciunde… și într-un colț, lîngă întrerupător, pe zidul albicios murdar, o icoană mică, parcă. Nimic altceva.
Pe culoar, în ciuda nopții, se aud des șlapii tîrșîiți ai celor ce vin și ies din wc-ul „de peste drum”. Ieși și tu, din cînd în cînd, cît să te dezmorțești, să te freci la ochi, să privești spre luminile firmelor de jos, dinspre curte, sau să aduci o „cafea” de la automatul din celălalt colț al etajului. În rezervă nu prea intră nici măcar „cadrele”, așa că abia de vă tulbură cineva „liniștea”. A voastră și a celui de acolo din patul de la ușă…
Singurătatea, timpul, „valorile”, prețul zdroabei de fiecare zi încep de acum să-și caute măsurile, în ultimile respirări, atîtea cîte deja poti fi numărate… Te gîndești, privindu-le mai mult decît auzindu-le, că ar putea fi o noapte, o dimineață, o zi și poate încă o noapte… Poate. Și disperarea și furia și frica și durerile ți se scurg și ție undeva pe mozaicul rece din rezerva 504b.
Noaptea se dovedește a fi prea scurtă însă cînd constați că pentru patul din față, odată cu zorile, mai este adus cineva, cineva pe picioare, pentru niște perfuzii ce par a fi ușoare… Ți se pare ciudat și ciudate-s inclusiv nedumerirea și jena noului pacient și a celei care îl însoțește. Iar realitatea se dezmeticește brusc cînd îi vezi așezați pe colțul lor de pat, înțelegînd și asistând, ca-n familie, la unul din rosturile salonului 504b…
Probabil nici ei nu văd și nu aud plînsul real, lacrimile tale și ale alor tăi, trasul sufletului. Trasul sufletului care vine fără nicio regie, fără scenariu, rapid. Clipele alea. Clipa aia… Nu văd și nu aud, cred, nici ei, agitația dibace a celor ce știu ce au de făcut cu trupul în minutele de după și o fac impecabil. Probabil nu simt nici mirosul lumînării aprinse de ceva vreme…
Timp de încă două ore cel puțin, „vecinii noștri” de cameră vor trebui să stea, pesemne, mai departe acolo, cu perfuzia lor, alături de cel al nostru, dus. Tu va trebui să pleci însă, să-ți iei lucrurile de sub pat și să părăsești locul. „După hîrtii” și restul. Apoi, probabil, se va aerisi, se vor schimba așternuturile alea, se va spăla pe jos cu oțet, adică se va pregăti locul pentru cel ce va să vină… Mai arunci o privire cu coada ochiului spre „salon”, spre pat, spre cel din pat, în grabă, și spre lumînare și apoi vezi prin fereastra din capătul holului cartierul și jos, dincolo de curte, clare și mari, cele două firme negre scrise cu alb ale pompelor funebre cu program non-stop. Urmează să afli că de la etajul cinci și pînă la parter drumul e lung și plin de întămplări, iar de acolo, mai departe non-stop-ul ți se va arăta vivace și rentabil, cît n-au fost toate cele… cinci etaje la un loc.
După un timp, nu prea mult, cu toate astea proaspete în minte, ochi și nări te gîndești iată, că 504b ar fi putut să fie altfel, dar pesemne la o întîlnire cu moartea nu-i loc de mofturi lumești.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Nu vă aplecaţi în afară!

Să vorbim despre cuvinte? În prezența sau în lipsa lor? Chiar, cum ar fi ca într-o dimineață să constați că ai rămas fără cuvinte? Să nu realizezi exact ce înseamnă asta, să ai doar o vagă bănuială, suficientă, cît să te cuprindă un val de panică. Cred că senzația e asemănătoare aceleia a unui om, întreg, voinic, care în niște zori, pe la șase să zicem, are o revelație: că nu va mai prinde următoarea dimineață. Și așa se și întîmplă: după-amiază pe la patru moare. Ce însemnă să te poți pune într-o asemenea stare? Poți? Îți poți goli mintea și să îți imaginezi orele alea? Cu ce, cum le-ai acoperi? Cu disperare? Cu regrete? Cu furie? Cu liniște? Cu resemnare? Sau cu nimic, devenind tabula rasa?
Am spus „să vorbim despre cuvinte” şi uite cum cuvintele nu mă lasă să vorbesc despre lipsa lor ci m-au deturnat să vorbesc despre viaţă şi, într-un fel, despre moarte. Atunci? Nu cumva cuvintele vorbesc despre mine, despre noi? Dacă eu spun sau scriu că ele sunt vii însemnă că asta-i o iluzie, că eu o spun, cînd de fapt ele o fac? Atunci, cum rămîne cu zisa aia a lui Nichita, da, tot a lui, a cui altcuiva (!?): „Eu nu sunt altceva decît o pată de sînge care vorbeşte.”? Ori s-a înşelat şi el ori a fost unul dintre puţinii care chiar s-a ştiut folosi de cuvinte şi nu s-a lăsat folosit de ele, aşa cum constat eu că se întîmplă mai adesea. Excepţiile confirmă regula, aşadar.
Ce vreau să zic? Habar n-am! Scriem, citim, vorbim. Cu entuziasm, cu risipă, inflaţionist, prosteşte, în joacă, doct, preţios, fiţos, prin gazete sau pe pereţi sau pe niciunde, cu un har sau fără… Dar de cîte ori ne gîndim şi la ele, la cuvinte? Or fi vii, ne-or mai atingînd ca nişte degete şi ca nişte palme, or fi moarte şi dacă da cînd or fi murit? Şi de ce atunci cînd o facem ne trimit la viaţă şi la moarte şi eventual, cu ironie, la nişte poze? La ale noastre, nu la ale lor. Atunci? Atunci… pesemne ne-ar prinde bine un sfat sau un citat: „nu vă aplecaţi în afară!” (N-am găsit altă încheiere.Şi nici alt titlu).

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S.: Aici găsiţi mai mult decît nişte cuvinte: CATCHY

O poză cu Moromete. Din fundu’ curţii

Mi-am început ploioasa-mi zi, fatalmente pe FB, cu un gînd aruncat acolo, către nicăieri, un gînd din fundu’ curţii. „Avea uneori obiceiul – semn de bătrâneţe sau poate nevoia de a se convinge că şi cele mai întortocheate gânduri pot căpăta glas – de a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei şi de a vorbi singur”, aşa făcea Ilie Moromete. În monoloagele lui, în vremurile lui de revoluţii exterioare şi interioare şi de timp fără răbdare, Moromete îşi avea grădina, salcîmul şi-şi mesteca gîndurile laolaltă cu tutunul fărîmiţat în palme. Nu era totuşi atît semn de singurătate – citea „Dimineaţa” „lui Cocoşilă”, la Iocan în Poiană, uitîndu-şi de fonciire, de frigurile şi de Bisisca lui Niculae, de urzelile unor Paraschiv, Nilă şi Achim sau de gura Catrinei – cît de plutire peste realitate. Şi cred că aşa i-a funcţionat lui instinctul de conservare pînă la sfîrşit. Chiar şi după ce şi-a prăbuşit salcîmul a rămas stăpîn în istoria lui, nu cum cred alţii. Şi-a supravieţuit cu rădăcinile din pămînt ale salcîmului, chit că avea să fie purtat într-o roabă spre moarte. Într-o roabă… „Domnule, eu am dus totdeauna o viaţă independentă”… Ceilalţi, toţi, s-au dus cu istoria lor sau s-au lăsat duşi spre niciunde.
Îmi caut grădina din spatele casei, îmi caut salcîmul, locul ăla de acasă în care să mă duc să vorbesc singur. Îl găsesc în poze.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Manopere la speranţă. La Urgenţe

„La Urgenţe”. Dacă ajungi să te familiarizezi cu locul ăsta, urmare mai multor vizite, la toate orele zilei, nopţii sau dimineţii, începi să… vezi lucrurile şi poate să le înţelegi. Adică să realizezi cît contează aceste Urgenţe, cît de fragil poţi fi, că viaţa este aici, aşa cum este, neîncăpător de mizerabilă, faţă de poleiala buimacă de afară.
„CT, urgent, că îl pierdem!”, a strigat la un moment dat o asistentă îmbrăcată în roz, trezindu-mă din moţăiala în care mă pierdusem privind spre un televizor suspendat pe care rulau monoton de zeci de minute aceleaşi „informaţii utile”. Vreo trei sau patru brancardieri au ţişnit din separeul unde făcuseră o bisericuţă abandonîndu-şi paharele de plastic cu cafea de la automat. Imediat din salonul larg al urgenţelor, cu uşa hîrîind pe o şină, a ieşit în viteză şi a dispărut pe coridoare patul pe roţi cu un suferind în inconştienţă ataşat la un monitor ticăind… Momentul a redus la tăcere toată nervozitatea, toate văicărelile cozii de oameni „triaţi” din faţa uşilor Urgenţelor. Pentru cîteva clipe…  Da, pare-se că asistasem, potrivit acelei vînzoleli, la un o secvenţă mai gravă decît cele obişnuite…

Un bărbat se plînge că a avut un accident cerebral acum trei luni şi că acum resimte aceleaşi simptome. O tînără palidă îi spune tipului care o însoţeşte că îi vine să verse. Tipul, îngrijorat, îi zice „Sper să nu fie meningită!…”, continuînd: „Cum naiba se întîmplă acum şi aici, sâmbăta, nu puteam sta naibii liniştiţi la Bucureşti?!”. Dintr-un salon „de supraveghere” o femeie plînge în hohote, extrem de sonor, iar cei ce au adus-o, cărora înţeleg că le este şefă, evaluează situaţia pe hol. Femeia se retrăsese în toiul unui chef „corporate” petrecut la o cabană din zonă şi ameninţase că îşi taie venele şi că dă drumul la gaz…
Un bărbat întins pe o targă, acolo pe hol, cu o împunsătură în burtă care-i înroşeşte progresiv maieul înjură printre dinţi, fără ţintă. O femeie adusă în pijama şi papuci de acasă, se vaită şi se leagănă în scaunul cu rotile sub ochii bărbatului neajutorat, soţul sau fiul. Se vaită cînd înăbuşit, cînd aproape ţipînd: „Mă doare tare, cînd oftez aşa tare, mă doare foarte tare”, zice, parcă încercînd să se scuze… Un tînăr grăjdar din cine ştie ce colţ de judeţ apostrofează de departe echipa de gardă: „Nici la puşcărie nu aştepţi atîta! Poţi să şi mori aici!…” şi înţeleg că aşteaptă de vreo două ore să fie chemat înauntru. Acolo, în salonul de la Urgenţe, în spatele usilor translucide un individ urlă: „Vă omor ticăloşilor, lăsaţi-mă în pace! Ce ştiţi voi!”. „Băi tîmpitule, taci din gură că te dau afară în şuturi! De ce ţi-ai scos sonda, uite ce ai făcut aici!”, îi răspunde cu o voce de bariton medicul de gardă. Şi îl vedem adus afară pe „eroul” beat mort, într-o cămaşă de noapte albastră. Probabil va mai sta ceva „la recuperare” pînă-şi vor fi făcut efectul spălăturile la care a fost supus. Încă doi indivizi aproape în comă alcoolică îşi aşteaptă rîndul într-un colţ… Se mai aude o sirenă de Salvare… Apare şi un poliţist…

O bătrînă perfuzată ia şi ea calea culoarelor neştiute spre spital. Un bărbat bandajat la cap este pus sa aştepte la uşa radiologiei… Un altul, gemînd, este dus şi el în viteză spre Internări, cu scaunul cu rotile, în vreme ce nevastă-sa aleargă după el cu nişte plase în mîini. O ţigăncuşă numai că nu-şi ridică fustele-n cap smiorcăindu-se: „Don’ doctor, numai o pastilă să-mi daţi şi plec acasă!” iar doctorul îi reproşează: „Aşteaptă femeie acolo! Şi să ştii că ambulanţa nu e taxi!” „Aparţinători” îngrijoraţi aşteaptă efectul micilor manopere de la Urgenţe şi mai ales veşti, sentinţe… Gardianul, din cînd în cînd, îi mai numără, îi mai alungă. Uneori îmbulzeala e mai rea ca la coada de la cratiţele gratuite.

La coada asta nimeni nu ştie de ce nu se intră „la rînd”, de ce „ăia” sînt „mai urgenţe” decît ei. Doctorii, triajul, ştiu, aşa scrie pe hîrtiile lipite de pereţi… Chiar dacă, da, am văzut şi o maşină neagră, cu „număr mic”, care a trecut de poartă şi a cărei „urgenţă” era „mai urgentă” decît asta a noastră, a oamenilor… obişnuiţi! Cum am văzut, prin crăpătura uşilor pliante şi momente de relaş, de sporovăială, de „stat la poveşti”, de lehamite, ale echipei medicale, chiar cu preţul isteriilor celor care par a fi uitaţi afară cu orele. Pe moment, nu pricepi multe, apoi începi să vezi şi să înţelegi rostul… Îţi pot părea nesimţiţi, sictiriţi, nervoşi, neputincioşi, îţi vine să îi înjuri… Cînd ieşi de acolo însă, „reparat” şi ştii că mergi acasă, nu ştiu cum, de multe ori, le-ai spune „Mulţumesc!”… Apoi realizezi că aici, da, poate fi doar un „triaj”, o „haltă” spre un salon cenuşiu şi înghesuit şi fără aer, de spital. Spre o „soluţie” – poate singura, ultima – incertă şi tot mai scumpă la propriu şi la figurat… Cînd te pocneşte gîndul ăsta te rogi să fi fost printre cei ce au spus „Mulţumesc!” şi-ţi zici că nu-l vei mai lua pe Dumnezeu peste picior, că ai priceput ce şi cît cîntăreşte speranţa! Între timp, inşi cu capetele crăpate, cu picioarele rupte, femei şi bărbaţi în infarct sau horcăind sau livizi şi abia ţinîndu-se pe picioare, tăcuţi sau vociferînd, intră şi ies fără oprire, singuri… de la Urgenţe.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!…

P.S. – Cântecul n-are nicio legătură…

E mult? E puţin?…

Ce aş mai putea adăuga azi? Că suntem o ţară strivită de bocancii şi dispreţul batjocoritor al clanurilor? Că suntem o ţară a cărei credinţă a mai rămas doar în moaşte? Că strada şi televizorul sunt tot una, sub aceeaşi lege a şişului şi pumnului? Că „statul” nu e altceva decît anticamera primitoare a unei încăperi pe care scrie „Sala de Euthanasieri” pentru cerşetori flămînzi? Că imnul ne este o manea? Că legile ne sunt pecetluite cu arginţi? Că negrul literei cărţii ne e scuipat şi folosit ca boială de piţipoancele-porno? Că virtuţile se cumpără pe centură? Că pupincurismul e monedă forte şi obrazul hîrtie igienică? Că frica ţine loc de „bună ziua”? Că politica e cămătărie? Că sănătatea şi şcoala devin recompense de lux pentru „aleşi”? Că… „democraţia nu-i pentru căţei…” Că speranţa aia care murea ultima, a murit, iată, de mult şi noi o conducem uşurel pe ultimul drum?…

Acum trei ani nu credeam să ajung să nu mai am nimic de adăugat… Da’ nu-i nimic, ar mai fi doar vreo 50 de ani pentru tot circul ăsta… Adică vreo 50 de toamne, 50 de veri, 50 de ierni, adică o amărîtă de viaţă scurtă de om norocos… Foarte puţin, mă gîndesc privind la ţîncii din jur…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Noiembrie. Porţile iernii…

Noiembrie. A mai căzut un Mig… Doi oameni au murit, „la datorie”, potrivit fişei postului! A murit şi Chiţac… Cristiana Anghel a ieşit din greva foamei… Poetul Adrian Păunescu ne scrie trist, deznădăjduit, de pe patul de spital… FMI-ul ne-a făcut bugetul… Şcoli şi spitale închise. Oamenii? Cifre, statistici neglijabile!… Ţara e în genunchi şi extrem de profitabilă pentru… groparii de la căpătîi… Am aflat înmărmurit că mi s-a prăpădit un prieten din copilărie… A murit de inimă. Neadaptat, neîmpăcat cu vremurile… Ştire devastatoare, asemeni celei de acum cîţiva ani cînd aflam că un alt prieten şi-a ucis mama cu lovituri de ciocan… Biografia lui Ceauşescu, succes de box-office şi motiv tîmpit de rîs de noi înşine… Elena Udrea tipăreşte fluturaşi electorali… Ura începe să se distribuie uniform peste prăpăstiile săpate cu precizie între oameni… Opera e la un pas de desăvîrşire… Am văzut Cetăţuia redescoperită străjuind deasupra oraşului şi-mi place această imagine…  E ca şi cum m-aş fi găsit într-un oraş străin sau ca şi cum aş fi văzut pentru prima oară… Şi totuşi, m-am lăsat alintat de un soare venit de altundeva, nu din sfîrşitul toamnei…
A fost o zi de noiembrie. Plină. Prima zi de noiembrie… Frumoasă, superbă în tablou, memorabilă, parfumată. Rece şi prevestitoare de frig, devastatoare în fond. Mincinoasă? Unde suntem? Unde sunt eu în tabloul ăsta? Încotro? Zăresc porţile iernii. Nesfîrşită…

Servus, Blogolume!
Pentru voi, prieteni, noiembrie va… fi fost altfel? 😉 : Bistriţeanul, Gabriela, Cammely, Geo, Onu, Daurel, Cati, Adi, Teo, Marius, Madi, Gigi, La Rose, EO, Camelia, Tavi, Camelia, Sebra, Sorina, Vania, Roxana, Quarrier, Cristian, Marele Urs, Vali, Gina, Ramona, Aurora, Cella, Lollitta, Gabi
Toate cele bune!

Un om puternic. Ringul

Îl ştia de multă vreme şi îl admira. Fusese un om puternic, dintr-o bucată, de ale cărui decizii rapide cîntăreau cîndva sorţile altora. Avea o voce tare cu care putea să îngheţe pe oricine fără să se răstească. De fapt, nu avea, o mai are şi azi… Aşa îşi explică acum şi faptul că atunci cînd a venit salvarea doctorul a zis „Fugi dom’le de aici, n-are nimic, nu auzi cum tună?! E mai sănătos ca mine!” . Aproape că i-a obligat atunci să-l ia şi să-l ducă la Urgenţe.  Acolo, la Spital, s-a confirmat imediat: avea inima bolnavă şi nici nu l-au mai lăsat să facă vreun pas singur ducîndu-l de colo pînă colo într-un scaun cu rotile…
Au trecut multe zile de atunci, de cînd a rămas internat şi l-au supus la teste de tot felul. „Parcă sunt un cobai, în fiecare zi vine alt doctor şi mă întoarce pe toate părţile”, i-a spus la telefon într-una din serile trecute. Apoi l-a întrebat despre ce mai e prin ţară, ce mai ştie despre inundaţii, despre guvern şi preşedinte. Îi plăcea să i le povestească cu lux de amănunte şi mereu încheia discuţia cu un furios „Grijania lor de imbecili! Uite unde ne-au adus nenorociţii ăştia…” Da… de regulă în urma unei discuţii în contradictoriu privind cestiunile zilei, bătrînul îi povestea cum stăteau lucrurile „pe vremuri”, cum totul „mergea ceas”, cum fiecare om era „la locul lui”
Ieri a trecut pe la el şi în afara palorii venite din boală aproape că nu l-a mai recunoscut: o voce stinsă, o privire deznădăjduită. „Auzi, ăştia nu vor să-mi facă nimic… Cică nu se riscă să mă opereze. Vor să-mi dea drumul acasă… Adică… Nu înţeleg. Adică cum?” Nu putea suporta să zacă de acum înainte într-un scaun cu rotile şi cu sabia deasupra capului. Nu concepea ca de mîine să-şi vadă grădiniţa din faţa casei doar din fereastră, aşteptînd. Aşteptînd ce? Aşteptînd următoarea încleştare care să-l pună la pămînt în orice clipă, mîine sau poimîine… Să-l pună în pămînt… „Spune-le şi tu, du-te la profesorul ăla şi zi-ii că plătesc oricît, că fac credit şi le dau cît costă. Le dau scris… Nu-mi pasă dacă nu mă mai ridic de pe masă, da’ să mă taie că eu aşa nu pot să trăiesc!”, i-a spus ţintuindu-l cu privirea… I-a promis că o să vorbească, că o să găsească o soluţie… Într-un tîrziu a închis uşa salonului în spatele lui, înţelesese condamnarea şi ştia că vorbele, promisiunea lui, fuseseră goale. În clipa aia a realizat sofismul cu care-şi tratase el însuşi viaţa şi… textele din ultima vreme. Dintotdeauna, poate…
La ieşire, în holul clinicii o femeie cu ochii umflaţi de plîns, strîngînd un sac cu haine la piept – probabil abia ce fusese externată – îi ţipa cuiva la telefon: „De unde, mamă? De unde să iau eu opt mii de euro ca să-i dau să mă opereze? Ce să fac mamăăăă? Ce să faaaac? Zi-le că vin acasă să mor! Aşa să le zici!…” În clipa aia, acolo în recepţia spitalului care-i semăna acum a ring de bursă, a crezut că aude pentru prima dată pe cineva bocindu-se, bocindu-se pe el încă în viaţă fiind…

Ajuns acasă îi căzură ochii pe o carte de-a lui Paler şi citi: „Mă uit afară şi, o clipă îmi năluceşte dinaintea ochilor o plajă. Apoi, plaja dispare. Aveai dreptate, e din ce în ce mai greu să spui ceva simplu şi rămîne mereu ceva nespus. Mă simt ca o cîrtiţă visătoare azi.” Voia să doarmă. Mult…

Servus, Blogolume!
Ana Maria răstoarnă cutii cu fel de fel… Parcă lucrurile trec cumva, altfel, aşa, ştiu… Bogdan vorbeşte despre o soluţie împotriva crizei:  să nu-i mai lăsăm să ne fure… Da, hai să nu-i mai lăsăm! 😉 Madi, despre o călătorie plictisitoare spre… încoace. Oh da, din cauza asta evit trenurile mai ales de cînd fumatul e interzis în vagoane 😉 Onu caută o cale între o viitură şi o piaţă… Pare un drum previzibil 😉 Gabriela găseşte… pleonasmele iubirii. Cati scrie frumos şi amar. Despre o Românie învinsă… Mihai schiţează tabloul zilei. Curînd ironia şi opoziţia fină, din încheietura mîinii vor trece la… arhaisme.  Teo povesteşte frumos despre o vacanţă normală într-o ţară… crizată 😉 Vania bate nişte drumuri şi trimite nişte… pinguri, încolo şi-ncoace 😉

S-a topit. Şi a devenit apă. Mile..

Mile Cărpenişan, ziaristul, a murit astăzi. Atît de tînăr… Reporterul nostru de război… Unul dintre cei cîţiva pe care-i avem, pe care i-am avut. Un om excepţional, după cum spune multă lume. Un om modest. Un om dedicat cauzelor, aşa cum astăzi sunt tot mai puţini… Un Om. Un om dintre cei pe care nu i-am cunoscut dar, nu-i aşa?, toţi avem senzaţia că îl cunoaştem, că l-am cunoscut… De fiecare dată cînd se duce un jurnalist, se duce o lume. Se duc mărturii, se duc ştiri, se îngroapă istorii şi, mai ales, mor cuvinte. Asta fiindcă ziariştii nu prea au viaţă personală (după cum ar zice Nichita), nu-i prea pun preţ şi rup din ea pentru a le-o împărţi celor ce privesc spectacolul fără să aplaude însă, de astă dată… Asemeni unor soldaţi… Şi spun asta ştiind că, poate, o vor înţelege numai aceia care, au gustat măcar, din pîinea asta… a cuvintelor.

De cîteva ori am răsfoit şi eu şi blogul lui Mile Cărpenişan. Era acolo un refugiu în contrast poate cu cele transmise de reporterul Mile Cărpenişan… Un refugiu plin de viaţă, de poezie, de expresii fruste, de umor, de tristeţi, împliniri şi neîmpliniri, de revolte, de provocări. Şi, şi acolo erau cauze, gesturi nobile, francheţe, solidaritate. Privesc şi acum acele pagini, mă uit la date, citesc în diagonală, răsfoiesc. Mă gîndesc: acesta e blogul lui Mile şi Mile nu mai e… Ciudat… E prima oară cînd citesc blogul unui om care nu mai e, al unui om de care ceva, cumva, m-a legat… Fie şi doar cuvintele. E foarte ciudat să privesc astfel un blog. Este viu, foarte viu. Mile e acolo şi voi avea senzaţia asta şi peste mai multe zile, sau luni, citind mereu cîte ceva din rîndurile lui ca şi cum ar fi fost scrise azi, de el.  Blogul „jurnalistului în vremuri interesante”, sunt convins, va rămîne acolo şi el ne va scrie mereu cîte ceva… acolo. De… Acolo…  Din cînd în cînd. Îi vom asculta şi muzica, mai departe. Muzica lui, postată de el… din cînd în cînd.  Nu poate fi altfel, fiindcă el doar s-a… mutat…
Mile ar fi vrut să fie un om de zăpadă, curat, „într-o ţară plină de ură faţă de orice mai puţin faţă de oamenii de zăpada”.  Şi ar fi vrut ca în primăvară să se topească, să devină apă… „să se scalde toţi copiii în ea şi să se bucure să se bălăcească şi bunicii şi da şi părinţii ce odată au fost şi ei copii„…
Aşa e Mile, a venit primăvara, ai devenit apă… Apă curată…

P.S. – Prietenul Padrino l-a cunoscut pe Mile. A avut norocul ăsta. Şi într-un comentariu la postul meu de ieri, cel despre româneştile catalogări, mi-a scris aşa:
Aş mai adăuga ceva… O altă “definiţie”: MILE = JURNALIST… Cu J mare… Azi a murit şi e păcat, mare păcat…Încă o dată se demonstrează ca fiind adevărată axioma aceea care spune că Dumnezeu îi cheamă la El mai repede pe cei ”adevăraţi”. Îi citeam blogul pe care scria superb. Auziţi ce frumos: „Am iubit, am zambit si am plans, am avut partea mea la paguba, iar acum cand lacrimile au devenit substitut pentru bucurie ma uit in urma si ma amuz. Cand ma gandesc ca am fost capabil pentru toate astea si nu intr-un mod rusinos…e clar. A fost in felul meu. Si istoria o va spune. Mi-am asumat toate bunele si relele si pana la urma am mers pe calea mea. Da, e calea mea”… Poate fi un testament mai frumos? L-am admirat pe Mile Cărpenişan, mai ales că l-am întâlnit undeva, departe de ţară, într-un loc unde iadul pare o grădină suspendată faţă de ce poate face omul când se dezlănţuie monstrul din el şi pe mine a reuşit să mă impresioneze cum nici un reporter TV nu a făcut-o… Ba, să fiu cinstit, ar mai fi vreo doi…. Mi-a inspirat curaj, hotărâre, obiectivitate.. mai ales ca om dar şi ca profesionist… Încă un om tânăr a plecat dintre noi. S-a dus să facă reportaje din Rai, dar acolo ar cam fi pace şi linişte, iar un reportaj despre Lumină nu prea îşi are locul în media noastră tabloidizată…
Dumnezeu să te ierte după mare mila sa şi să te odihnească în pace, Sârbule!…

P.P.S. – Bineînţeles, astăzi s-au întîmplat lucruri mult mai importante… Prea puţine şi scurte au fost ştirile şi comentariile pe care le-am văzut sau citit despre… confratele  Mile Cărpenişan…

Tu cît mai ai?!

Mi se pare imbecilă şi agasantă „reclama” care bîntuie pe aici, pe net, şi care te îndeamnă să mergi să-ţi verifici data morţii. Anunţul „Află data morţii tale” atît de prezent în te miri ce colţ de Google credeam că va prevesti vreo campanie a cine ştie cărei faimoase companii de pompe funebre şi i-aş fi acordat un premiu de originalitate la categoria lugubru. Da de unde! Chestia e că linkul cu pricina chiar te duce la un test unde poţi verifica în cîţiva paşi „cît timp mai ai”! Bineînţeles că n-am fost curios să aflu mai ales că „investigaţia” e pe bani! Dincolo de faptul că mi se pare respingătoare (şi prin asta, desigur, atrage!) eu unul nu pricep rostul acestei chestii. Merg pe românescul „ce ţi-e dat în funte ţi-e scris” şi cred că gîndesc asemeni majorităţii conaţionalilor mei care, azi, s-au înghesuit să se vaccineze de… frică şi cu… simţ de răspundere … Prefer, fiindcă tot am, găsit aiureala asta postată, cu schepsis, normal(!) undeva lîngă Cioran, să-mi văd de-ale întrebărilor vieţii, deocamdată, fie şi în context cioranian. Ceea ce le şi recomand amatorilor de glume sinistre, poate chiar şi… agenţilor de asigurări! ;). Ah, da, ştiu acolo e vorba de calculul unor riscuri şi de atenţionări privind modul nostru de viaţă defect. Da, am înţeles – mă păzesc oricum în limite rezonabile – şi asta nu-mi schimbă prima impresie privind… „advertisingul” afacerii cu pricina. Şi, apropo de Cioran, am ales, în context, asta: “Moartea este ceva scîrbos, este singura obsesie care nu poate deveni voluptoasă”. Normal, mai sunt multe altele, mai lirice, pe care le prefer oricum…
Toate cele bune!

P.S. – Azi, Joan BaezCum de am uitat, oare, atîta vreme, de draga de ea?

Cum nu mor vulcanii-îngeri?…

Cele ce trec… şi nu ar trebui să treacă nebăgate în seamă… „Micile” lucruri importante, „mărunte”… Le sesizăm, poate, abia cu coada ochiului… De cele mai multe ori însă ne dăm seama că s-au întîmplat, prea tîrziu… În tot răstimpul însă ne irosim în „evenimente”, în cotidian, în „politică”, ne irosim uitînd de noi. Evident, realităţile sunt importante, cămaşa asta ne este cea mai aproape de piele… iar bătaia de joc, sfidarea şi vremurile care ne aşteaptă sunt revoltătoare. Deocamdată însă nu prea văd cum putem schimba ceva din cele ce se întîmplă în jurul nostru. Dar mai putem schimba totuşi ceea ce noi trăim, mai putem schimba netrăirile în trăiri, nevietile in vieti…
Am descoperit-o tîrziu pe Lhasa De Sela, „femeia-vulcan”. Acum aflu că a murit… traind mai departe, cum noi nu traim… traind! Cît de uşor se duc vulcanii-îngeri… de… aiurea dar de atit de… aproape… Ce contează? Ce ne bucură cu adevărat? Pentru ce merită să ne întristăm, să suferim? Lhasa De Sela a fost pretextul încercării acestor rînduri. Se spune despre ea că este din stirpea unor Vladimir Vîsoţski, Billie Holiday, Chavela Vargas, Bjork, Tom Waits, Jacques Brel… Căutînd să aflu mai multe despre ea, acum tardiv, am citit, puţin surprins, şi editorialul lui Cristian Tudor Popescu care, iată, parcă scrie mai bine despre ale vieţii adevărate decît despre hoţii şi mişeii vieţilor noastre…


Noapte frumoasă! Bună dimineaţa!

Dinică s-a dus. Cum ne mor actorii…

A venit ca o lovitură, deşi previzibilă: A murit Gheorghe Dinică! ACTORUL. Şi el! Îl vom uita, probabil, destul de repede, cum aproape i-am uitat pe Ştefan Iordache, Adrian Pintea, Moţu Pittiş, Colea Răutu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Nicu Constantin şi pe atîţia alţii… Cîteva zile toate ratingurile vor creşte sub impulsul morţii Actorului. Cîteva zile nu se va mai auzi mai nimic despre campanie, guvern şi alte fumigene electorale… Apoi, după cinci zile de emoţie vom reveni „la normal”. A murit Actorul. Acum mi-l aduc aminte, ca ieri, foarte aproape, plimbîndu-se agale, cu mîinile la spate, zîmbind, în staţiune, la Covasna…
Ce ştire! Dar viaţa Actorului, bătrîneţea Lui şi, poate, sărăcia şi uitarea Lui şi scena Lui? Astea ce fel de… ştiri au fost? Sau au fost?…

Actorii

Cei mai dezinvolţi – actorii!
Cu mînecile suflecate
Cum ştiu ei să ne trăiască!
N-am văzut niciodata un sărut mai perfect
Ca al actorilor în actul trei,
Cînd încep sentimentele să se clarifice

Moartea lor pe scenă e atît de naturală,
Încît, pe lîngă perfecţiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Morţii adevăraţi,
Morţi tragic, odată pentru totdeauna,
Parcă mişcă!

Iar noi, cei ţepeni într-o singură viaţă!
Nici măcar pe-asta n-o ştim trăi.
Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir,
Penibil şi inestetic
Şi nu ştim unde dracu să ne ţinem mîinile.

Marin Sorescu

Show-ul vieţii, morţii şi celebrităţii. Rămîne muzica

Michael JacksonFuneraliile planetare ale lui Michael Jackson de aseară… Mega-înmormîntarea, acel spectacol cu sicriul aurit din fundal… a fost un spectacol bine făcut. Cum altfel? Doar s-a întîmplat acolo. În L.A.! Nu mă aşteptam la mai puţin. Am bănuit că va fi aşa, la fel ca întreaga carieră şi întreaga viaţă a lui M.J. Un show grandios, la fel cum a fost cel numit „cel mai mare entertainer al tuturor vremurilor”, fapt pe care îl respect fără a-l şi accepta.
Probabil şi acest spectacol împarte acum lumea în două, ca şi viaţa ca şi opera lui Michael Jackson. Nu pot ignora înmormîntarea şi ceea ce înseamnă ea, o înmormîntare în definitiv, însă cea a unei personalităţi revoluţionare, a unui om unic, a unui artist chiar dacă nu a făcut şi nu face parte din marile mele preferinţe. Dar spectacolul acesta, de la Staples Center Rehearsals – scena pe care Jackson îşi exersa revenirea cu cîteva zile în urmă – cu lacrimi sincere, nu zic nu, nu a fost unul pe care să îl înţeleg, fiindcă nu de plăcut e vorba aici. Nu am înţeles acel moment impresionant cu copila lui M.J. izbucnind în lacrimi sub lumina reflectoarelor. Probabil, la fel, nu aş fi înţeles nici îngroparea unui faraon, a unu rege, a unui zeu. Fiindcă sunt convins că şi acelea s-au întîmplat cam la fel, sub ochii umili ai celor mulţi.
Despre acest ceremonial se va vorbi la fel ca şi despre viaţa şi muzica lui, pendulînd între mistere, diversiuni şi showbiz. A trăit tragic, a murit la fel, a fost o victimă a celebrităţii lui, a presei, a familiei, a show-dolarilor, a fanilor. Poate a geniului său. Victimă tristă cu o prealabilă viaţă… aproximativă. Nu am înţeles acest spectacol funerar strident şi pe bani grei, perfect american, chiar dacă, unii vor zice că a fost întocmai după chipul şi asemănarea lui Michael Jackson. Poate însă nu şi a sufletului său… Probabil, dacă aş fi fost „mai fan” şi mai american aş fi înţeles ceva mai multe sau aş fi judecat cu alte… corzi.
Michael presimţea că va muri la fel ca Elvis… Sunt multe similitudini privind destinul celor doi, întradevăr, privind drama singurătăţii lor prin viaţă. Mă mai întreb doar, la ora asta tîrzie, unde s-a terminat show-ul şi cînd a început viaţa lor? Dar moartea?! Şi pentru unul şi pentru altul… Sau poate, totuşi, nu contează decît ce a rămas în această lume de pe urma lor, muzica…

La catafalcul Gazetei de Transilvania

Aş fi fost tentat să scriu despre Octavian Paler, ar fi împlinit 83 de ani… Am făcut-o însă acum două luni şi ceva şi consider acele rînduri încă suficiente. Însă cred că în aceeaşi notă voi scrie despre altceva. Acum cîteva zile, cu o oarecare întîrziere ce-i drept, am aflat, din blogul lui Ovidiu, că Gazeta de Transilvania s-a închis. Fapt cu totul surprinzător pentru mine, în ciuda presupuselor dificultăţi ale momentului şi chiar dacă despre această… „trecere în nefiinţă” s-ar putea zice că a survenit după… „o lungă şi grea suferinţă”. Vestea m-a bulversat fiindcă mă leagă multe de Gazetă. Nişte ani petrecuţi acolo, o reală şcoală de presă (fapt unanim recunoscut de cîteva serii de jurnalişti), ucenicia şi locul pe care acolo l-a avut tatăl meu acum mai bine de, iată, 17 ani… Toţi anii aceştia au trecut cu destulă uitare, cu multe ingratitudini faţă de ce a însemnat în timp – renunţări, compromisuri, iritări, nopţi albe şi suflet – viaţa lăsată de noi în redacţia Gazetei…

Scriam în postul meu anterior despre dorul acela faţă de literele de plumb, faţă de acel fel de facere a ziarelor, faţă de cuvintele care rămîn să îţi curgă prin sînge. Mă gîndeam la acele vremuri, la acele multe pagini, petece de rubrici, texte, machete, nopţi şi iar nopţi, lăsate ofrandă, şi Gazetei…  Mă gîndeam la moartea unei meserii, aceea de tipograf, dar nu la moartea unui ziar. Un ziar, oricum ar fi fost, dar de inimă… Ironia sorţii, iată. Cu toate astea voi încerca măcar să nu fiu excesiv de subiectiv şi să afirm, poate patetic, că odată cu acest trist eveniment s-ar fi rupt ceva şi din mine. Apoi, se zice că despre morţi nu se cade să vorbeşti decît de bine, cu atît mai mult cu cît cadavrul nici măcar nu s-a întors bine de la… medicina legală, nici măcar nu s-a odihnit pe catafalc… Şi nici nu e foarte sigur că e… mort, deşi ferparul cam asta anunţa iar vorbind despre un ziar e ştiut că o ediţie, sau mai multe, ratate, înseamnă începutul sfîrşitului. Imaginea asta o am în minte, a unui catafalc, a unui priveghi pustiu (probabil subconştientul lucrează…). Pustiu, fiindcă îmi pare că la căpătîiul acestui ziar nu este nimeni acum, iar cortegiul funerar va semăna cu acela ce duce la groapă un… homeless aruncat într-un sicriu ieftin de brad de cioclii de la serviciile sociale. Un cortegiu trist, indiferent, urmărit prin oraşul pe care-l părăseşte, dinspre ganguri, şi de feţe rînjinde satisfăcut.

Gazeta de Transilvania a murit. Îmi sună straniu cuvintele astea zdruncinîndu-mi încă o veche naivitate, aceea a perenităţii unor… instituţii de presă. Ziarul ăsta ar fi putut fi mare cu adevărat dacă resursele lui, brandul lui ar fi fost manageriate cum se cuvine, dacă nu s-ar fi ratat nişte oportunităţi pe care puţine ziare care, au crescut mult mai frumos, le-au avut. Ar fi putut fi un ziar naţional şi nu doar al braşovenilor însă a murit puţin cîte puţin, de mult. A murit, anunţat, cu fiecare cititor pe care şi l-a alungat sau cu fiecare cititor bătrîn care s-a dus, după cum zicea cineva. A murit cu fiecare dinte pe care şi l-a pierdut fără luptă devenind atît de ştirb. Şi nu el, Ziarul, a făcut asta, cât lipsa de viziune şi interesele mărunte ale unora. Un ziar nu se sinucide ci este aruncat de viu, sau stîrv, în groapă. Şi cînd fac această… metaforă despre Gazeta de Transilvania îmi dau seama că e mai mult decît trist, e strigător la cer! Nu voi ceda tentaţiei de a căuta vini, de a pune diagnostice sau de a arăta cu degetul spre cineva sau spre nişte întîmplări ştiute. O vor face alţii şi mă gîndesc la acel soi de… medicină legală. Dincolo de oamenii care au trecut pe acolo, de condeie, de breasla onorată acolo, de prejudecăţi şi categorisiri, Gazeta de Transilvania a lăsat multe în urmă şi a adus valoare în presa românească. A fost şi rămîne un simbol chiar dacă o bună bucată a existenţei sale s-a datorat prea puţin prezentului, cotidianului, cît istoriei. Chestie fatală pentru un ziar. Istoria în aşa fel exploatată a vrut să se răzbune şi să rămînă doar atît, istorie. Şi să îşi ia ziarul înapoi, la muzeu…

P.S.: Se speculează că decesul Gazetei de Transilvania e doar o… înscenare, o altă conspiraţie, o… victimizare. Aşa cum se spune despre Michael Jackson că nu a murit ci a… fugit. Se spune că asemenea Păsării Phoenix sau a unui Făt-Frumos, G.T. va învia din morţi, în ciuda orgoliului ei justificat şi rănit enorm, în ciuda neputinţei şi ruşinii îndurate de a fi fost plînsă de bocitoare. Se spune că va fi o vreme săptămînal şi va reveni, deşi nu ţin minte să fi văzut ca vreun cotidian căzut la pat şi devenit săptămînal să-şi fi revenit. Se spune că nu i se va elibera certificatul de deces şi că va fi cuplat la nişte aparate miraculoase şi scumpe care să îl ţină atîrnat de viaţă… Aşa să fie… Să fie doar un „deocamdată” şi un „cîndva”, să mă înşel eu… Aş fi bucuros să mă înşel! Dar nu mai cred de mult că morţii se întorc de la groapă. Cu atît mai puţin în vremurile astea. Nici măcar schimonosiţi în chip de… stafii!
Păcat.

Cu moartea pe tarabă

realitateaREALITATEA.NET – Maria Cozma, mama handbalistului ucis: ” Copilul nostru nu este mort, nu îmi vine să cred”

Nu sunt atît de absurd încît să nu înţeleg că scopul scuză mijloacele în mass-media. Nu sunt nici pudibond şi nici nu închid ochii cînd văd o scenă sîngeroasă. Înţeleg chiar şi traficul de sentimente cînd e vorba de rating. Am croit vagoane de pagini întîi şi ştiu bine „ce se cere”, „ce se vinde”, ştiu cît contează un titlu chiar dacă conţinutul lipseşte. Ţin minte cum atunci cînd veneau reporterii de pe la poliţie, urgenţe, morgă, tribunal întrebarea mea era dacă au vreun mort, vreo bătaie, vreun viol… adică dacă au ceva sînge prin reportofon, aparat foto ori notiţe… Aşa a fost de cînd lumea cu presa, cu pîinea şi circul, cu… aşteptările publicului nostru. Însă, de fiecare dată, am încercat să nu exacerbez lucrurile, să montez un amortizor acestor grozăvii.

Acum chiar nu aş fi vrut să scriu şi eu aici despre nenorocirea petrecută cu tînărul handbalist Marian Cozma la Veszprem. Dar am fost oripilat de o scenă transmisă de Realitatea TV. Anume, momentul în care o jună reporteriţă a pătruns în intimitatea înnegurată a familiei tînărului ucis. Destul de decoltată şi destul de în… mov pentru acea cruntă împrejurare, jurnalista nu a găsit altceva mai bun de făcut decît să stoarcă şi mai mult, în văzul lumii, în direct, la oră de maximă audienţă, lacrimile sărmanei mame a lui Marian Cozma… Este o blasfemie să te duci în casa acelei femei şi să o întrebi, la cîteva ore de la tragedie, cum a aflat de moartea copilului ei. Este o crimă în plus să transmiţi în direct jalea acelei mame, să îi bagi microfonul şi camera în suflet asistînd la începutul ei de bocet… O asemenea scenă, creată gratuit, se apropie, prin cruzime, de o crimă sau de o sinucidere în direct. La ce bun? Pentru ce e nevoie să vinzi, la preţ de rating, durerea şi moartea pe tarabă? Pentru ce acest spectacol ieftin şi sinistru, montat de „la butoane” de cei ce au trimis-o pe fata aia să facă aşa ceva? Asta nu mai este presă. Nu aşa cum o înţeleg eu… Dar, poate, „deontologii” funcţionează după alte reguli şi au, desigur, o explicaţie care să calce în picioare părerile mele.

P.S. – Văd că nu numai Realitatea TV a prezentat aşa lucrurile ci şi Antena 3… Poate nu doar ei. Opinia mea este egală pentru toţi. Nu cred că părinţii lui Marian Cozma, în contextul dat, au înţeles foarte bine situaţia la care s-au supus, mediatic vorbind…