Camera 504b

504b e „salonul-rezervă” de la „interne”, de la ultimul etaj al spitalului, la capătul culoarului, străjuit de două scaune cu rotile și de geamul ăla mare și atît de aproape de acoperiș. Rezerva e cât un dormitor obișnuit, lung, cu trei paturi lipite de pereți și cu o fereastră care dă spre cartier. Față de saloanele învecinate, cu șase sau opt paturi, ai spune că oamenii care ajung aici sunt norocoși: pare mai liniște și aerisit, chiar dacă un miros înțepător de oțet domină olfactiv locul.
Uneori, aici poți rămîne peste noapte ca „aparținător” al celui în suferință… Și vei înțelege bunăvoința suspectă a medicilor de gardă care nu ți-au repartizat suferindul nici la ATI și nici la saloanele cu aer condiționat de la cardio, ci acolo în acel loc… liniștit, special, de la etajul cinci. Vei realiza curînd, vei afla, rostul rezervei când la un moment dat cineva îți va spune că l-ai putea duce acasă, dar știe toată lumea că cei 1% speranță care bolborosesc din borcanul de oxigen înfipt în perete și curg din perfuzia cu glucoză nu-i poți avea acasă…
Și te obișnuiești cu peisajul… insinuant. Un bec chior, o ușă care-ți pare albastră, care nu se prea închide și scîrțîie pe furiș la fiecare ieșire spre hol, pereții lucioși vopsiți în ulei, perdelele ca de vagon CFR, „cuierul” acela sovietic scorojit de care atîrnă perfuzia, patul din fier sub care ați înghesuit cîteva pungi cu lucruri, cu grijă să nu atingă furtunul subțire al sondei urinare „legate” la podea, saltelele ca niște dune spre niciunde… și într-un colț, lîngă întrerupător, pe zidul albicios murdar, o icoană mică, parcă. Nimic altceva.
Pe culoar, în ciuda nopții, se aud des șlapii tîrșîiți ai celor ce vin și ies din wc-ul „de peste drum”. Ieși și tu, din cînd în cînd, cît să te dezmorțești, să te freci la ochi, să privești spre luminile firmelor de jos, dinspre curte, sau să aduci o „cafea” de la automatul din celălalt colț al etajului. În rezervă nu prea intră nici măcar „cadrele”, așa că abia de vă tulbură cineva „liniștea”. A voastră și a celui de acolo din patul de la ușă…
Singurătatea, timpul, „valorile”, prețul zdroabei de fiecare zi încep de acum să-și caute măsurile, în ultimile respirări, atîtea cîte deja poti fi numărate… Te gîndești, privindu-le mai mult decît auzindu-le, că ar putea fi o noapte, o dimineață, o zi și poate încă o noapte… Poate. Și disperarea și furia și frica și durerile ți se scurg și ție undeva pe mozaicul rece din rezerva 504b.
Noaptea se dovedește a fi prea scurtă însă cînd constați că pentru patul din față, odată cu zorile, mai este adus cineva, cineva pe picioare, pentru niște perfuzii ce par a fi ușoare… Ți se pare ciudat și ciudate-s inclusiv nedumerirea și jena noului pacient și a celei care îl însoțește. Iar realitatea se dezmeticește brusc cînd îi vezi așezați pe colțul lor de pat, înțelegînd și asistând, ca-n familie, la unul din rosturile salonului 504b…
Probabil nici ei nu văd și nu aud plînsul real, lacrimile tale și ale alor tăi, trasul sufletului. Trasul sufletului care vine fără nicio regie, fără scenariu, rapid. Clipele alea. Clipa aia… Nu văd și nu aud, cred, nici ei, agitația dibace a celor ce știu ce au de făcut cu trupul în minutele de după și o fac impecabil. Probabil nu simt nici mirosul lumînării aprinse de ceva vreme…
Timp de încă două ore cel puțin, „vecinii noștri” de cameră vor trebui să stea, pesemne, mai departe acolo, cu perfuzia lor, alături de cel al nostru, dus. Tu va trebui să pleci însă, să-ți iei lucrurile de sub pat și să părăsești locul. „După hîrtii” și restul. Apoi, probabil, se va aerisi, se vor schimba așternuturile alea, se va spăla pe jos cu oțet, adică se va pregăti locul pentru cel ce va să vină… Mai arunci o privire cu coada ochiului spre „salon”, spre pat, spre cel din pat, în grabă, și spre lumînare și apoi vezi prin fereastra din capătul holului cartierul și jos, dincolo de curte, clare și mari, cele două firme negre scrise cu alb ale pompelor funebre cu program non-stop. Urmează să afli că de la etajul cinci și pînă la parter drumul e lung și plin de întămplări, iar de acolo, mai departe non-stop-ul ți se va arăta vivace și rentabil, cît n-au fost toate cele… cinci etaje la un loc.
După un timp, nu prea mult, cu toate astea proaspete în minte, ochi și nări te gîndești iată, că 504b ar fi putut să fie altfel, dar pesemne la o întîlnire cu moartea nu-i loc de mofturi lumești.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Nu vă aplecaţi în afară!

Să vorbim despre cuvinte? În prezența sau în lipsa lor? Chiar, cum ar fi ca într-o dimineață să constați că ai rămas fără cuvinte? Să nu realizezi exact ce înseamnă asta, să ai doar o vagă bănuială, suficientă, cît să te cuprindă un val de panică. Cred că senzația e asemănătoare aceleia a unui om, întreg, voinic, care în niște zori, pe la șase să zicem, are o revelație: că nu va mai prinde următoarea dimineață. Și așa se și întîmplă: după-amiază pe la patru moare. Ce însemnă să te poți pune într-o asemenea stare? Poți? Îți poți goli mintea și să îți imaginezi orele alea? Cu ce, cum le-ai acoperi? Cu disperare? Cu regrete? Cu furie? Cu liniște? Cu resemnare? Sau cu nimic, devenind tabula rasa?
Am spus „să vorbim despre cuvinte” şi uite cum cuvintele nu mă lasă să vorbesc despre lipsa lor ci m-au deturnat să vorbesc despre viaţă şi, într-un fel, despre moarte. Atunci? Nu cumva cuvintele vorbesc despre mine, despre noi? Dacă eu spun sau scriu că ele sunt vii însemnă că asta-i o iluzie, că eu o spun, cînd de fapt ele o fac? Atunci, cum rămîne cu zisa aia a lui Nichita, da, tot a lui, a cui altcuiva (!?): „Eu nu sunt altceva decît o pată de sînge care vorbeşte.”? Ori s-a înşelat şi el ori a fost unul dintre puţinii care chiar s-a ştiut folosi de cuvinte şi nu s-a lăsat folosit de ele, aşa cum constat eu că se întîmplă mai adesea. Excepţiile confirmă regula, aşadar.
Ce vreau să zic? Habar n-am! Scriem, citim, vorbim. Cu entuziasm, cu risipă, inflaţionist, prosteşte, în joacă, doct, preţios, fiţos, prin gazete sau pe pereţi sau pe niciunde, cu un har sau fără… Dar de cîte ori ne gîndim şi la ele, la cuvinte? Or fi vii, ne-or mai atingînd ca nişte degete şi ca nişte palme, or fi moarte şi dacă da cînd or fi murit? Şi de ce atunci cînd o facem ne trimit la viaţă şi la moarte şi eventual, cu ironie, la nişte poze? La ale noastre, nu la ale lor. Atunci? Atunci… pesemne ne-ar prinde bine un sfat sau un citat: „nu vă aplecaţi în afară!” (N-am găsit altă încheiere.Şi nici alt titlu).

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S.: Aici găsiţi mai mult decît nişte cuvinte: CATCHY

O poză cu Moromete. Din fundu’ curţii

Mi-am început ploioasa-mi zi, fatalmente pe FB, cu un gînd aruncat acolo, către nicăieri, un gînd din fundu’ curţii. „Avea uneori obiceiul – semn de bătrâneţe sau poate nevoia de a se convinge că şi cele mai întortocheate gânduri pot căpăta glas – de a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei şi de a vorbi singur”, aşa făcea Ilie Moromete. În monoloagele lui, în vremurile lui de revoluţii exterioare şi interioare şi de timp fără răbdare, Moromete îşi avea grădina, salcîmul şi-şi mesteca gîndurile laolaltă cu tutunul fărîmiţat în palme. Nu era totuşi atît semn de singurătate – citea „Dimineaţa” „lui Cocoşilă”, la Iocan în Poiană, uitîndu-şi de fonciire, de frigurile şi de Bisisca lui Niculae, de urzelile unor Paraschiv, Nilă şi Achim sau de gura Catrinei – cît de plutire peste realitate. Şi cred că aşa i-a funcţionat lui instinctul de conservare pînă la sfîrşit. Chiar şi după ce şi-a prăbuşit salcîmul a rămas stăpîn în istoria lui, nu cum cred alţii. Şi-a supravieţuit cu rădăcinile din pămînt ale salcîmului, chit că avea să fie purtat într-o roabă spre moarte. Într-o roabă… „Domnule, eu am dus totdeauna o viaţă independentă”… Ceilalţi, toţi, s-au dus cu istoria lor sau s-au lăsat duşi spre niciunde.
Îmi caut grădina din spatele casei, îmi caut salcîmul, locul ăla de acasă în care să mă duc să vorbesc singur. Îl găsesc în poze.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Manopere la speranţă. La Urgenţe

„La Urgenţe”. Dacă ajungi să te familiarizezi cu locul ăsta, urmare mai multor vizite, la toate orele zilei, nopţii sau dimineţii, începi să… vezi lucrurile şi poate să le înţelegi. Adică să realizezi cît contează aceste Urgenţe, cît de fragil poţi fi, că viaţa este aici, aşa cum este, neîncăpător de mizerabilă, faţă de poleiala buimacă de afară.
„CT, urgent, că îl pierdem!”, a strigat la un moment dat o asistentă îmbrăcată în roz, trezindu-mă din moţăiala în care mă pierdusem privind spre un televizor suspendat pe care rulau monoton de zeci de minute aceleaşi „informaţii utile”. Vreo trei sau patru brancardieri au ţişnit din separeul unde făcuseră o bisericuţă abandonîndu-şi paharele de plastic cu cafea de la automat. Imediat din salonul larg al urgenţelor, cu uşa hîrîind pe o şină, a ieşit în viteză şi a dispărut pe coridoare patul pe roţi cu un suferind în inconştienţă ataşat la un monitor ticăind… Momentul a redus la tăcere toată nervozitatea, toate văicărelile cozii de oameni „triaţi” din faţa uşilor Urgenţelor. Pentru cîteva clipe…  Da, pare-se că asistasem, potrivit acelei vînzoleli, la un o secvenţă mai gravă decît cele obişnuite…

Un bărbat se plînge că a avut un accident cerebral acum trei luni şi că acum resimte aceleaşi simptome. O tînără palidă îi spune tipului care o însoţeşte că îi vine să verse. Tipul, îngrijorat, îi zice „Sper să nu fie meningită!…”, continuînd: „Cum naiba se întîmplă acum şi aici, sâmbăta, nu puteam sta naibii liniştiţi la Bucureşti?!”. Dintr-un salon „de supraveghere” o femeie plînge în hohote, extrem de sonor, iar cei ce au adus-o, cărora înţeleg că le este şefă, evaluează situaţia pe hol. Femeia se retrăsese în toiul unui chef „corporate” petrecut la o cabană din zonă şi ameninţase că îşi taie venele şi că dă drumul la gaz…
Un bărbat întins pe o targă, acolo pe hol, cu o împunsătură în burtă care-i înroşeşte progresiv maieul înjură printre dinţi, fără ţintă. O femeie adusă în pijama şi papuci de acasă, se vaită şi se leagănă în scaunul cu rotile sub ochii bărbatului neajutorat, soţul sau fiul. Se vaită cînd înăbuşit, cînd aproape ţipînd: „Mă doare tare, cînd oftez aşa tare, mă doare foarte tare”, zice, parcă încercînd să se scuze… Un tînăr grăjdar din cine ştie ce colţ de judeţ apostrofează de departe echipa de gardă: „Nici la puşcărie nu aştepţi atîta! Poţi să şi mori aici!…” şi înţeleg că aşteaptă de vreo două ore să fie chemat înauntru. Acolo, în salonul de la Urgenţe, în spatele usilor translucide un individ urlă: „Vă omor ticăloşilor, lăsaţi-mă în pace! Ce ştiţi voi!”. „Băi tîmpitule, taci din gură că te dau afară în şuturi! De ce ţi-ai scos sonda, uite ce ai făcut aici!”, îi răspunde cu o voce de bariton medicul de gardă. Şi îl vedem adus afară pe „eroul” beat mort, într-o cămaşă de noapte albastră. Probabil va mai sta ceva „la recuperare” pînă-şi vor fi făcut efectul spălăturile la care a fost supus. Încă doi indivizi aproape în comă alcoolică îşi aşteaptă rîndul într-un colţ… Se mai aude o sirenă de Salvare… Apare şi un poliţist…

O bătrînă perfuzată ia şi ea calea culoarelor neştiute spre spital. Un bărbat bandajat la cap este pus sa aştepte la uşa radiologiei… Un altul, gemînd, este dus şi el în viteză spre Internări, cu scaunul cu rotile, în vreme ce nevastă-sa aleargă după el cu nişte plase în mîini. O ţigăncuşă numai că nu-şi ridică fustele-n cap smiorcăindu-se: „Don’ doctor, numai o pastilă să-mi daţi şi plec acasă!” iar doctorul îi reproşează: „Aşteaptă femeie acolo! Şi să ştii că ambulanţa nu e taxi!” „Aparţinători” îngrijoraţi aşteaptă efectul micilor manopere de la Urgenţe şi mai ales veşti, sentinţe… Gardianul, din cînd în cînd, îi mai numără, îi mai alungă. Uneori îmbulzeala e mai rea ca la coada de la cratiţele gratuite.

La coada asta nimeni nu ştie de ce nu se intră „la rînd”, de ce „ăia” sînt „mai urgenţe” decît ei. Doctorii, triajul, ştiu, aşa scrie pe hîrtiile lipite de pereţi… Chiar dacă, da, am văzut şi o maşină neagră, cu „număr mic”, care a trecut de poartă şi a cărei „urgenţă” era „mai urgentă” decît asta a noastră, a oamenilor… obişnuiţi! Cum am văzut, prin crăpătura uşilor pliante şi momente de relaş, de sporovăială, de „stat la poveşti”, de lehamite, ale echipei medicale, chiar cu preţul isteriilor celor care par a fi uitaţi afară cu orele. Pe moment, nu pricepi multe, apoi începi să vezi şi să înţelegi rostul… Îţi pot părea nesimţiţi, sictiriţi, nervoşi, neputincioşi, îţi vine să îi înjuri… Cînd ieşi de acolo însă, „reparat” şi ştii că mergi acasă, nu ştiu cum, de multe ori, le-ai spune „Mulţumesc!”… Apoi realizezi că aici, da, poate fi doar un „triaj”, o „haltă” spre un salon cenuşiu şi înghesuit şi fără aer, de spital. Spre o „soluţie” – poate singura, ultima – incertă şi tot mai scumpă la propriu şi la figurat… Cînd te pocneşte gîndul ăsta te rogi să fi fost printre cei ce au spus „Mulţumesc!” şi-ţi zici că nu-l vei mai lua pe Dumnezeu peste picior, că ai priceput ce şi cît cîntăreşte speranţa! Între timp, inşi cu capetele crăpate, cu picioarele rupte, femei şi bărbaţi în infarct sau horcăind sau livizi şi abia ţinîndu-se pe picioare, tăcuţi sau vociferînd, intră şi ies fără oprire, singuri… de la Urgenţe.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!…

P.S. – Cântecul n-are nicio legătură…

E mult? E puţin?…

Ce aş mai putea adăuga azi? Că suntem o ţară strivită de bocancii şi dispreţul batjocoritor al clanurilor? Că suntem o ţară a cărei credinţă a mai rămas doar în moaşte? Că strada şi televizorul sunt tot una, sub aceeaşi lege a şişului şi pumnului? Că „statul” nu e altceva decît anticamera primitoare a unei încăperi pe care scrie „Sala de Euthanasieri” pentru cerşetori flămînzi? Că imnul ne este o manea? Că legile ne sunt pecetluite cu arginţi? Că negrul literei cărţii ne e scuipat şi folosit ca boială de piţipoancele-porno? Că virtuţile se cumpără pe centură? Că pupincurismul e monedă forte şi obrazul hîrtie igienică? Că frica ţine loc de „bună ziua”? Că politica e cămătărie? Că sănătatea şi şcoala devin recompense de lux pentru „aleşi”? Că… „democraţia nu-i pentru căţei…” Că speranţa aia care murea ultima, a murit, iată, de mult şi noi o conducem uşurel pe ultimul drum?…

Acum trei ani nu credeam să ajung să nu mai am nimic de adăugat… Da’ nu-i nimic, ar mai fi doar vreo 50 de ani pentru tot circul ăsta… Adică vreo 50 de toamne, 50 de veri, 50 de ierni, adică o amărîtă de viaţă scurtă de om norocos… Foarte puţin, mă gîndesc privind la ţîncii din jur…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Noiembrie. Porţile iernii…

Noiembrie. A mai căzut un Mig… Doi oameni au murit, „la datorie”, potrivit fişei postului! A murit şi Chiţac… Cristiana Anghel a ieşit din greva foamei… Poetul Adrian Păunescu ne scrie trist, deznădăjduit, de pe patul de spital… FMI-ul ne-a făcut bugetul… Şcoli şi spitale închise. Oamenii? Cifre, statistici neglijabile!… Ţara e în genunchi şi extrem de profitabilă pentru… groparii de la căpătîi… Am aflat înmărmurit că mi s-a prăpădit un prieten din copilărie… A murit de inimă. Neadaptat, neîmpăcat cu vremurile… Ştire devastatoare, asemeni celei de acum cîţiva ani cînd aflam că un alt prieten şi-a ucis mama cu lovituri de ciocan… Biografia lui Ceauşescu, succes de box-office şi motiv tîmpit de rîs de noi înşine… Elena Udrea tipăreşte fluturaşi electorali… Ura începe să se distribuie uniform peste prăpăstiile săpate cu precizie între oameni… Opera e la un pas de desăvîrşire… Am văzut Cetăţuia redescoperită străjuind deasupra oraşului şi-mi place această imagine…  E ca şi cum m-aş fi găsit într-un oraş străin sau ca şi cum aş fi văzut pentru prima oară… Şi totuşi, m-am lăsat alintat de un soare venit de altundeva, nu din sfîrşitul toamnei…
A fost o zi de noiembrie. Plină. Prima zi de noiembrie… Frumoasă, superbă în tablou, memorabilă, parfumată. Rece şi prevestitoare de frig, devastatoare în fond. Mincinoasă? Unde suntem? Unde sunt eu în tabloul ăsta? Încotro? Zăresc porţile iernii. Nesfîrşită…

Servus, Blogolume!
Pentru voi, prieteni, noiembrie va… fi fost altfel? 😉 : Bistriţeanul, Gabriela, Cammely, Geo, Onu, Daurel, Cati, Adi, Teo, Marius, Madi, Gigi, La Rose, EO, Camelia, Tavi, Camelia, Sebra, Sorina, Vania, Roxana, Quarrier, Cristian, Marele Urs, Vali, Gina, Ramona, Aurora, Cella, Lollitta, Gabi
Toate cele bune!

Un om puternic. Ringul

Îl ştia de multă vreme şi îl admira. Fusese un om puternic, dintr-o bucată, de ale cărui decizii rapide cîntăreau cîndva sorţile altora. Avea o voce tare cu care putea să îngheţe pe oricine fără să se răstească. De fapt, nu avea, o mai are şi azi… Aşa îşi explică acum şi faptul că atunci cînd a venit salvarea doctorul a zis „Fugi dom’le de aici, n-are nimic, nu auzi cum tună?! E mai sănătos ca mine!” . Aproape că i-a obligat atunci să-l ia şi să-l ducă la Urgenţe.  Acolo, la Spital, s-a confirmat imediat: avea inima bolnavă şi nici nu l-au mai lăsat să facă vreun pas singur ducîndu-l de colo pînă colo într-un scaun cu rotile…
Au trecut multe zile de atunci, de cînd a rămas internat şi l-au supus la teste de tot felul. „Parcă sunt un cobai, în fiecare zi vine alt doctor şi mă întoarce pe toate părţile”, i-a spus la telefon într-una din serile trecute. Apoi l-a întrebat despre ce mai e prin ţară, ce mai ştie despre inundaţii, despre guvern şi preşedinte. Îi plăcea să i le povestească cu lux de amănunte şi mereu încheia discuţia cu un furios „Grijania lor de imbecili! Uite unde ne-au adus nenorociţii ăştia…” Da… de regulă în urma unei discuţii în contradictoriu privind cestiunile zilei, bătrînul îi povestea cum stăteau lucrurile „pe vremuri”, cum totul „mergea ceas”, cum fiecare om era „la locul lui”
Ieri a trecut pe la el şi în afara palorii venite din boală aproape că nu l-a mai recunoscut: o voce stinsă, o privire deznădăjduită. „Auzi, ăştia nu vor să-mi facă nimic… Cică nu se riscă să mă opereze. Vor să-mi dea drumul acasă… Adică… Nu înţeleg. Adică cum?” Nu putea suporta să zacă de acum înainte într-un scaun cu rotile şi cu sabia deasupra capului. Nu concepea ca de mîine să-şi vadă grădiniţa din faţa casei doar din fereastră, aşteptînd. Aşteptînd ce? Aşteptînd următoarea încleştare care să-l pună la pămînt în orice clipă, mîine sau poimîine… Să-l pună în pămînt… „Spune-le şi tu, du-te la profesorul ăla şi zi-ii că plătesc oricît, că fac credit şi le dau cît costă. Le dau scris… Nu-mi pasă dacă nu mă mai ridic de pe masă, da’ să mă taie că eu aşa nu pot să trăiesc!”, i-a spus ţintuindu-l cu privirea… I-a promis că o să vorbească, că o să găsească o soluţie… Într-un tîrziu a închis uşa salonului în spatele lui, înţelesese condamnarea şi ştia că vorbele, promisiunea lui, fuseseră goale. În clipa aia a realizat sofismul cu care-şi tratase el însuşi viaţa şi… textele din ultima vreme. Dintotdeauna, poate…
La ieşire, în holul clinicii o femeie cu ochii umflaţi de plîns, strîngînd un sac cu haine la piept – probabil abia ce fusese externată – îi ţipa cuiva la telefon: „De unde, mamă? De unde să iau eu opt mii de euro ca să-i dau să mă opereze? Ce să fac mamăăăă? Ce să faaaac? Zi-le că vin acasă să mor! Aşa să le zici!…” În clipa aia, acolo în recepţia spitalului care-i semăna acum a ring de bursă, a crezut că aude pentru prima dată pe cineva bocindu-se, bocindu-se pe el încă în viaţă fiind…

Ajuns acasă îi căzură ochii pe o carte de-a lui Paler şi citi: „Mă uit afară şi, o clipă îmi năluceşte dinaintea ochilor o plajă. Apoi, plaja dispare. Aveai dreptate, e din ce în ce mai greu să spui ceva simplu şi rămîne mereu ceva nespus. Mă simt ca o cîrtiţă visătoare azi.” Voia să doarmă. Mult…

Servus, Blogolume!
Ana Maria răstoarnă cutii cu fel de fel… Parcă lucrurile trec cumva, altfel, aşa, ştiu… Bogdan vorbeşte despre o soluţie împotriva crizei:  să nu-i mai lăsăm să ne fure… Da, hai să nu-i mai lăsăm! 😉 Madi, despre o călătorie plictisitoare spre… încoace. Oh da, din cauza asta evit trenurile mai ales de cînd fumatul e interzis în vagoane 😉 Onu caută o cale între o viitură şi o piaţă… Pare un drum previzibil 😉 Gabriela găseşte… pleonasmele iubirii. Cati scrie frumos şi amar. Despre o Românie învinsă… Mihai schiţează tabloul zilei. Curînd ironia şi opoziţia fină, din încheietura mîinii vor trece la… arhaisme.  Teo povesteşte frumos despre o vacanţă normală într-o ţară… crizată 😉 Vania bate nişte drumuri şi trimite nişte… pinguri, încolo şi-ncoace 😉

S-a topit. Şi a devenit apă. Mile..

Mile Cărpenişan, ziaristul, a murit astăzi. Atît de tînăr… Reporterul nostru de război… Unul dintre cei cîţiva pe care-i avem, pe care i-am avut. Un om excepţional, după cum spune multă lume. Un om modest. Un om dedicat cauzelor, aşa cum astăzi sunt tot mai puţini… Un Om. Un om dintre cei pe care nu i-am cunoscut dar, nu-i aşa?, toţi avem senzaţia că îl cunoaştem, că l-am cunoscut… De fiecare dată cînd se duce un jurnalist, se duce o lume. Se duc mărturii, se duc ştiri, se îngroapă istorii şi, mai ales, mor cuvinte. Asta fiindcă ziariştii nu prea au viaţă personală (după cum ar zice Nichita), nu-i prea pun preţ şi rup din ea pentru a le-o împărţi celor ce privesc spectacolul fără să aplaude însă, de astă dată… Asemeni unor soldaţi… Şi spun asta ştiind că, poate, o vor înţelege numai aceia care, au gustat măcar, din pîinea asta… a cuvintelor.

De cîteva ori am răsfoit şi eu şi blogul lui Mile Cărpenişan. Era acolo un refugiu în contrast poate cu cele transmise de reporterul Mile Cărpenişan… Un refugiu plin de viaţă, de poezie, de expresii fruste, de umor, de tristeţi, împliniri şi neîmpliniri, de revolte, de provocări. Şi, şi acolo erau cauze, gesturi nobile, francheţe, solidaritate. Privesc şi acum acele pagini, mă uit la date, citesc în diagonală, răsfoiesc. Mă gîndesc: acesta e blogul lui Mile şi Mile nu mai e… Ciudat… E prima oară cînd citesc blogul unui om care nu mai e, al unui om de care ceva, cumva, m-a legat… Fie şi doar cuvintele. E foarte ciudat să privesc astfel un blog. Este viu, foarte viu. Mile e acolo şi voi avea senzaţia asta şi peste mai multe zile, sau luni, citind mereu cîte ceva din rîndurile lui ca şi cum ar fi fost scrise azi, de el.  Blogul „jurnalistului în vremuri interesante”, sunt convins, va rămîne acolo şi el ne va scrie mereu cîte ceva… acolo. De… Acolo…  Din cînd în cînd. Îi vom asculta şi muzica, mai departe. Muzica lui, postată de el… din cînd în cînd.  Nu poate fi altfel, fiindcă el doar s-a… mutat…
Mile ar fi vrut să fie un om de zăpadă, curat, „într-o ţară plină de ură faţă de orice mai puţin faţă de oamenii de zăpada”.  Şi ar fi vrut ca în primăvară să se topească, să devină apă… „să se scalde toţi copiii în ea şi să se bucure să se bălăcească şi bunicii şi da şi părinţii ce odată au fost şi ei copii„…
Aşa e Mile, a venit primăvara, ai devenit apă… Apă curată…

P.S. – Prietenul Padrino l-a cunoscut pe Mile. A avut norocul ăsta. Şi într-un comentariu la postul meu de ieri, cel despre româneştile catalogări, mi-a scris aşa:
Aş mai adăuga ceva… O altă “definiţie”: MILE = JURNALIST… Cu J mare… Azi a murit şi e păcat, mare păcat…Încă o dată se demonstrează ca fiind adevărată axioma aceea care spune că Dumnezeu îi cheamă la El mai repede pe cei ”adevăraţi”. Îi citeam blogul pe care scria superb. Auziţi ce frumos: „Am iubit, am zambit si am plans, am avut partea mea la paguba, iar acum cand lacrimile au devenit substitut pentru bucurie ma uit in urma si ma amuz. Cand ma gandesc ca am fost capabil pentru toate astea si nu intr-un mod rusinos…e clar. A fost in felul meu. Si istoria o va spune. Mi-am asumat toate bunele si relele si pana la urma am mers pe calea mea. Da, e calea mea”… Poate fi un testament mai frumos? L-am admirat pe Mile Cărpenişan, mai ales că l-am întâlnit undeva, departe de ţară, într-un loc unde iadul pare o grădină suspendată faţă de ce poate face omul când se dezlănţuie monstrul din el şi pe mine a reuşit să mă impresioneze cum nici un reporter TV nu a făcut-o… Ba, să fiu cinstit, ar mai fi vreo doi…. Mi-a inspirat curaj, hotărâre, obiectivitate.. mai ales ca om dar şi ca profesionist… Încă un om tânăr a plecat dintre noi. S-a dus să facă reportaje din Rai, dar acolo ar cam fi pace şi linişte, iar un reportaj despre Lumină nu prea îşi are locul în media noastră tabloidizată…
Dumnezeu să te ierte după mare mila sa şi să te odihnească în pace, Sârbule!…

P.P.S. – Bineînţeles, astăzi s-au întîmplat lucruri mult mai importante… Prea puţine şi scurte au fost ştirile şi comentariile pe care le-am văzut sau citit despre… confratele  Mile Cărpenişan…