Tu cît mai ai?!

Mi se pare imbecilă şi agasantă „reclama” care bîntuie pe aici, pe net, şi care te îndeamnă să mergi să-ţi verifici data morţii. Anunţul „Află data morţii tale” atît de prezent în te miri ce colţ de Google credeam că va prevesti vreo campanie a cine ştie cărei faimoase companii de pompe funebre şi i-aş fi acordat un premiu de originalitate la categoria lugubru. Da de unde! Chestia e că linkul cu pricina chiar te duce la un test unde poţi verifica în cîţiva paşi „cît timp mai ai”! Bineînţeles că n-am fost curios să aflu mai ales că „investigaţia” e pe bani! Dincolo de faptul că mi se pare respingătoare (şi prin asta, desigur, atrage!) eu unul nu pricep rostul acestei chestii. Merg pe românescul „ce ţi-e dat în funte ţi-e scris” şi cred că gîndesc asemeni majorităţii conaţionalilor mei care, azi, s-au înghesuit să se vaccineze de… frică şi cu… simţ de răspundere … Prefer, fiindcă tot am, găsit aiureala asta postată, cu schepsis, normal(!) undeva lîngă Cioran, să-mi văd de-ale întrebărilor vieţii, deocamdată, fie şi în context cioranian. Ceea ce le şi recomand amatorilor de glume sinistre, poate chiar şi… agenţilor de asigurări! ;). Ah, da, ştiu acolo e vorba de calculul unor riscuri şi de atenţionări privind modul nostru de viaţă defect. Da, am înţeles – mă păzesc oricum în limite rezonabile – şi asta nu-mi schimbă prima impresie privind… „advertisingul” afacerii cu pricina. Şi, apropo de Cioran, am ales, în context, asta: “Moartea este ceva scîrbos, este singura obsesie care nu poate deveni voluptoasă”. Normal, mai sunt multe altele, mai lirice, pe care le prefer oricum…
Toate cele bune!

P.S. – Azi, Joan BaezCum de am uitat, oare, atîta vreme, de draga de ea?

Cum nu mor vulcanii-îngeri?…

Cele ce trec… şi nu ar trebui să treacă nebăgate în seamă… „Micile” lucruri importante, „mărunte”… Le sesizăm, poate, abia cu coada ochiului… De cele mai multe ori însă ne dăm seama că s-au întîmplat, prea tîrziu… În tot răstimpul însă ne irosim în „evenimente”, în cotidian, în „politică”, ne irosim uitînd de noi. Evident, realităţile sunt importante, cămaşa asta ne este cea mai aproape de piele… iar bătaia de joc, sfidarea şi vremurile care ne aşteaptă sunt revoltătoare. Deocamdată însă nu prea văd cum putem schimba ceva din cele ce se întîmplă în jurul nostru. Dar mai putem schimba totuşi ceea ce noi trăim, mai putem schimba netrăirile în trăiri, nevietile in vieti…
Am descoperit-o tîrziu pe Lhasa De Sela, „femeia-vulcan”. Acum aflu că a murit… traind mai departe, cum noi nu traim… traind! Cît de uşor se duc vulcanii-îngeri… de… aiurea dar de atit de… aproape… Ce contează? Ce ne bucură cu adevărat? Pentru ce merită să ne întristăm, să suferim? Lhasa De Sela a fost pretextul încercării acestor rînduri. Se spune despre ea că este din stirpea unor Vladimir Vîsoţski, Billie Holiday, Chavela Vargas, Bjork, Tom Waits, Jacques Brel… Căutînd să aflu mai multe despre ea, acum tardiv, am citit, puţin surprins, şi editorialul lui Cristian Tudor Popescu care, iată, parcă scrie mai bine despre ale vieţii adevărate decît despre hoţii şi mişeii vieţilor noastre…


Noapte frumoasă! Bună dimineaţa!

Dinică s-a dus. Cum ne mor actorii…

A venit ca o lovitură, deşi previzibilă: A murit Gheorghe Dinică! ACTORUL. Şi el! Îl vom uita, probabil, destul de repede, cum aproape i-am uitat pe Ştefan Iordache, Adrian Pintea, Moţu Pittiş, Colea Răutu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Nicu Constantin şi pe atîţia alţii… Cîteva zile toate ratingurile vor creşte sub impulsul morţii Actorului. Cîteva zile nu se va mai auzi mai nimic despre campanie, guvern şi alte fumigene electorale… Apoi, după cinci zile de emoţie vom reveni „la normal”. A murit Actorul. Acum mi-l aduc aminte, ca ieri, foarte aproape, plimbîndu-se agale, cu mîinile la spate, zîmbind, în staţiune, la Covasna…
Ce ştire! Dar viaţa Actorului, bătrîneţea Lui şi, poate, sărăcia şi uitarea Lui şi scena Lui? Astea ce fel de… ştiri au fost? Sau au fost?…

Actorii

Cei mai dezinvolţi – actorii!
Cu mînecile suflecate
Cum ştiu ei să ne trăiască!
N-am văzut niciodata un sărut mai perfect
Ca al actorilor în actul trei,
Cînd încep sentimentele să se clarifice

Moartea lor pe scenă e atît de naturală,
Încît, pe lîngă perfecţiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Morţii adevăraţi,
Morţi tragic, odată pentru totdeauna,
Parcă mişcă!

Iar noi, cei ţepeni într-o singură viaţă!
Nici măcar pe-asta n-o ştim trăi.
Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir,
Penibil şi inestetic
Şi nu ştim unde dracu să ne ţinem mîinile.

Marin Sorescu


Show-ul vieţii, morţii şi celebrităţii. Rămîne muzica

Michael JacksonFuneraliile planetare ale lui Michael Jackson de aseară… Mega-înmormîntarea, acel spectacol cu sicriul aurit din fundal… a fost un spectacol bine făcut. Cum altfel? Doar s-a întîmplat acolo. În L.A.! Nu mă aşteptam la mai puţin. Am bănuit că va fi aşa, la fel ca întreaga carieră şi întreaga viaţă a lui M.J. Un show grandios, la fel cum a fost cel numit „cel mai mare entertainer al tuturor vremurilor”, fapt pe care îl respect fără a-l şi accepta.
Probabil şi acest spectacol împarte acum lumea în două, ca şi viaţa ca şi opera lui Michael Jackson. Nu pot ignora înmormîntarea şi ceea ce înseamnă ea, o înmormîntare în definitiv, însă cea a unei personalităţi revoluţionare, a unui om unic, a unui artist chiar dacă nu a făcut şi nu face parte din marile mele preferinţe. Dar spectacolul acesta, de la Staples Center Rehearsals – scena pe care Jackson îşi exersa revenirea cu cîteva zile în urmă – cu lacrimi sincere, nu zic nu, nu a fost unul pe care să îl înţeleg, fiindcă nu de plăcut e vorba aici. Nu am înţeles acel moment impresionant cu copila lui M.J. izbucnind în lacrimi sub lumina reflectoarelor. Probabil, la fel, nu aş fi înţeles nici îngroparea unui faraon, a unu rege, a unui zeu. Fiindcă sunt convins că şi acelea s-au întîmplat cam la fel, sub ochii umili ai celor mulţi.
Despre acest ceremonial se va vorbi la fel ca şi despre viaţa şi muzica lui, pendulînd între mistere, diversiuni şi showbiz. A trăit tragic, a murit la fel, a fost o victimă a celebrităţii lui, a presei, a familiei, a show-dolarilor, a fanilor. Poate a geniului său. Victimă tristă cu o prealabilă viaţă… aproximativă. Nu am înţeles acest spectacol funerar strident şi pe bani grei, perfect american, chiar dacă, unii vor zice că a fost întocmai după chipul şi asemănarea lui Michael Jackson. Poate însă nu şi a sufletului său… Probabil, dacă aş fi fost „mai fan” şi mai american aş fi înţeles ceva mai multe sau aş fi judecat cu alte… corzi.
Michael presimţea că va muri la fel ca Elvis… Sunt multe similitudini privind destinul celor doi, întradevăr, privind drama singurătăţii lor prin viaţă. Mă mai întreb doar, la ora asta tîrzie, unde s-a terminat show-ul şi cînd a început viaţa lor? Dar moartea?! Şi pentru unul şi pentru altul… Sau poate, totuşi, nu contează decît ce a rămas în această lume de pe urma lor, muzica…

La catafalcul Gazetei de Transilvania

Aş fi fost tentat să scriu despre Octavian Paler, ar fi împlinit 83 de ani… Am făcut-o însă acum două luni şi ceva şi consider acele rînduri încă suficiente. Însă cred că în aceeaşi notă voi scrie despre altceva. Acum cîteva zile, cu o oarecare întîrziere ce-i drept, am aflat, din blogul lui Ovidiu, că Gazeta de Transilvania s-a închis. Fapt cu totul surprinzător pentru mine, în ciuda presupuselor dificultăţi ale momentului şi chiar dacă despre această… „trecere în nefiinţă” s-ar putea zice că a survenit după… „o lungă şi grea suferinţă”. Vestea m-a bulversat fiindcă mă leagă multe de Gazetă. Nişte ani petrecuţi acolo, o reală şcoală de presă (fapt unanim recunoscut de cîteva serii de jurnalişti), ucenicia şi locul pe care acolo l-a avut tatăl meu acum mai bine de, iată, 17 ani… Toţi anii aceştia au trecut cu destulă uitare, cu multe ingratitudini faţă de ce a însemnat în timp – renunţări, compromisuri, iritări, nopţi albe şi suflet – viaţa lăsată de noi în redacţia Gazetei…

Scriam în postul meu anterior despre dorul acela faţă de literele de plumb, faţă de acel fel de facere a ziarelor, faţă de cuvintele care rămîn să îţi curgă prin sînge. Mă gîndeam la acele vremuri, la acele multe pagini, petece de rubrici, texte, machete, nopţi şi iar nopţi, lăsate ofrandă, şi Gazetei…  Mă gîndeam la moartea unei meserii, aceea de tipograf, dar nu la moartea unui ziar. Un ziar, oricum ar fi fost, dar de inimă… Ironia sorţii, iată. Cu toate astea voi încerca măcar să nu fiu excesiv de subiectiv şi să afirm, poate patetic, că odată cu acest trist eveniment s-ar fi rupt ceva şi din mine. Apoi, se zice că despre morţi nu se cade să vorbeşti decît de bine, cu atît mai mult cu cît cadavrul nici măcar nu s-a întors bine de la… medicina legală, nici măcar nu s-a odihnit pe catafalc… Şi nici nu e foarte sigur că e… mort, deşi ferparul cam asta anunţa iar vorbind despre un ziar e ştiut că o ediţie, sau mai multe, ratate, înseamnă începutul sfîrşitului. Imaginea asta o am în minte, a unui catafalc, a unui priveghi pustiu (probabil subconştientul lucrează…). Pustiu, fiindcă îmi pare că la căpătîiul acestui ziar nu este nimeni acum, iar cortegiul funerar va semăna cu acela ce duce la groapă un… homeless aruncat într-un sicriu ieftin de brad de cioclii de la serviciile sociale. Un cortegiu trist, indiferent, urmărit prin oraşul pe care-l părăseşte, dinspre ganguri, şi de feţe rînjinde satisfăcut.

Gazeta de Transilvania a murit. Îmi sună straniu cuvintele astea zdruncinîndu-mi încă o veche naivitate, aceea a perenităţii unor… instituţii de presă. Ziarul ăsta ar fi putut fi mare cu adevărat dacă resursele lui, brandul lui ar fi fost manageriate cum se cuvine, dacă nu s-ar fi ratat nişte oportunităţi pe care puţine ziare care, au crescut mult mai frumos, le-au avut. Ar fi putut fi un ziar naţional şi nu doar al braşovenilor însă a murit puţin cîte puţin, de mult. A murit, anunţat, cu fiecare cititor pe care şi l-a alungat sau cu fiecare cititor bătrîn care s-a dus, după cum zicea cineva. A murit cu fiecare dinte pe care şi l-a pierdut fără luptă devenind atît de ştirb. Şi nu el, Ziarul, a făcut asta, cât lipsa de viziune şi interesele mărunte ale unora. Un ziar nu se sinucide ci este aruncat de viu, sau stîrv, în groapă. Şi cînd fac această… metaforă despre Gazeta de Transilvania îmi dau seama că e mai mult decît trist, e strigător la cer! Nu voi ceda tentaţiei de a căuta vini, de a pune diagnostice sau de a arăta cu degetul spre cineva sau spre nişte întîmplări ştiute. O vor face alţii şi mă gîndesc la acel soi de… medicină legală. Dincolo de oamenii care au trecut pe acolo, de condeie, de breasla onorată acolo, de prejudecăţi şi categorisiri, Gazeta de Transilvania a lăsat multe în urmă şi a adus valoare în presa românească. A fost şi rămîne un simbol chiar dacă o bună bucată a existenţei sale s-a datorat prea puţin prezentului, cotidianului, cît istoriei. Chestie fatală pentru un ziar. Istoria în aşa fel exploatată a vrut să se răzbune şi să rămînă doar atît, istorie. Şi să îşi ia ziarul înapoi, la muzeu…

P.S.: Se speculează că decesul Gazetei de Transilvania e doar o… înscenare, o altă conspiraţie, o… victimizare. Aşa cum se spune despre Michael Jackson că nu a murit ci a… fugit. Se spune că asemenea Păsării Phoenix sau a unui Făt-Frumos, G.T. va învia din morţi, în ciuda orgoliului ei justificat şi rănit enorm, în ciuda neputinţei şi ruşinii îndurate de a fi fost plînsă de bocitoare. Se spune că va fi o vreme săptămînal şi va reveni, deşi nu ţin minte să fi văzut ca vreun cotidian căzut la pat şi devenit săptămînal să-şi fi revenit. Se spune că nu i se va elibera certificatul de deces şi că va fi cuplat la nişte aparate miraculoase şi scumpe care să îl ţină atîrnat de viaţă… Aşa să fie… Să fie doar un „deocamdată” şi un „cîndva”, să mă înşel eu… Aş fi bucuros să mă înşel! Dar nu mai cred de mult că morţii se întorc de la groapă. Cu atît mai puţin în vremurile astea. Nici măcar schimonosiţi în chip de… stafii!
Păcat.

Cu moartea pe tarabă

realitateaREALITATEA.NET – Maria Cozma, mama handbalistului ucis: ” Copilul nostru nu este mort, nu îmi vine să cred”

Nu sunt atît de absurd încît să nu înţeleg că scopul scuză mijloacele în mass-media. Nu sunt nici pudibond şi nici nu închid ochii cînd văd o scenă sîngeroasă. Înţeleg chiar şi traficul de sentimente cînd e vorba de rating. Am croit vagoane de pagini întîi şi ştiu bine „ce se cere”, „ce se vinde”, ştiu cît contează un titlu chiar dacă conţinutul lipseşte. Ţin minte cum atunci cînd veneau reporterii de pe la poliţie, urgenţe, morgă, tribunal întrebarea mea era dacă au vreun mort, vreo bătaie, vreun viol… adică dacă au ceva sînge prin reportofon, aparat foto ori notiţe… Aşa a fost de cînd lumea cu presa, cu pîinea şi circul, cu… aşteptările publicului nostru. Însă, de fiecare dată, am încercat să nu exacerbez lucrurile, să montez un amortizor acestor grozăvii.

Acum chiar nu aş fi vrut să scriu şi eu aici despre nenorocirea petrecută cu tînărul handbalist Marian Cozma la Veszprem. Dar am fost oripilat de o scenă transmisă de Realitatea TV. Anume, momentul în care o jună reporteriţă a pătruns în intimitatea înnegurată a familiei tînărului ucis. Destul de decoltată şi destul de în… mov pentru acea cruntă împrejurare, jurnalista nu a găsit altceva mai bun de făcut decît să stoarcă şi mai mult, în văzul lumii, în direct, la oră de maximă audienţă, lacrimile sărmanei mame a lui Marian Cozma… Este o blasfemie să te duci în casa acelei femei şi să o întrebi, la cîteva ore de la tragedie, cum a aflat de moartea copilului ei. Este o crimă în plus să transmiţi în direct jalea acelei mame, să îi bagi microfonul şi camera în suflet asistînd la începutul ei de bocet… O asemenea scenă, creată gratuit, se apropie, prin cruzime, de o crimă sau de o sinucidere în direct. La ce bun? Pentru ce e nevoie să vinzi, la preţ de rating, durerea şi moartea pe tarabă? Pentru ce acest spectacol ieftin şi sinistru, montat de „la butoane” de cei ce au trimis-o pe fata aia să facă aşa ceva? Asta nu mai este presă. Nu aşa cum o înţeleg eu… Dar, poate, „deontologii” funcţionează după alte reguli şi au, desigur, o explicaţie care să calce în picioare părerile mele.

P.S. – Văd că nu numai Realitatea TV a prezentat aşa lucrurile ci şi Antena 3… Poate nu doar ei. Opinia mea este egală pentru toţi. Nu cred că părinţii lui Marian Cozma, în contextul dat, au înţeles foarte bine situaţia la care s-au supus, mediatic vorbind…