Un… emoticon

Firimituri, fărîmiţe mai suntem din ce am fi fost. Văd asta pe stradă: priviri pierdute, chipuri pămîntii, zîmbete-rînjet fără obraji, fără buze, fără ochi, cu nervi, cu deznădejdi, neînțelegeri, cu neîncredere, ură, frică, dureri, neiertări și singurătăți acerbe… Depresi(un)e generală aş zice. Și deja-vu, cu aceleași imagini de acum cîțiva ani. Spuneți-mi că mă înşel. Posibil să fie doar o stare. Sau mai curînd o astenie. Urmată de o amnezie. Și, pînă la urmă, e bine că e așa. Că uităm repede și că… trece repede. Ce scurtă și grăbită-i viața așa. O fi bine, o fi rău? Scurtă-i, bag de seamă chiar și moartea. Păi cum? Păi așa, în echilibru.

Acum ceva zile a murit un poet, mare poet. Emil Brumaru… Acum și mai puține zile a murit George Stanca, gazetar și rapidist… Nu de mult a murit Siminică, un clovn, cum nu de mult timp s-au dus, pe rînd, un fost președinte, un academician și-un fost senator și, mai aproape, un prieten, o prietenă, de aici de lîngă tine, de lîngă mine… Și? Le-a durat moartea mai mult de o zi, hai două – pe cîteva „pagini de ziar” și alte „pagini de socializare”? (Dar viața să le fi fost mai lungă decît moartea?…) Ați mai auzit sau zis ceva de ei? Nu. Ba, chiar am văzut că pe feisbuc  (acolo-n „universul” nostru singular) am devenit foarte pricepuți exersînd ferpare și ziceri de condoleanțe, pricepuți și neîntrecuți în a fi primii care ne facem… datoria și asta cît mai lacrimogen și compătimitor cu putință… Scurt, repede, și atît. Atît cît să inserezi un emoticon ori un like. Pînă a doua zi. Azi-ul buimac, azi bezmetic e deja mîine. Și-l vom fi uitat cu toate și toți ai lui. Și mîine, la fel… Și cu asta basta. Și-un emoticon.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O lume normală

O să o vină o vreme cînd
vei zice în jur
că ai trăit într-o lume normală
și nimeni nu va pricepe ce vrei
să spui,
cînd o să le arăți
gutuia din geam,
hîrtia scrisă cu cerneală,
cînd o să le spui de o
boala nesofisticată,
de o zăpadă înaltă cît casa,
de o pîine caldă cît luna,
de o moarte insesizabilă,
ca un zîmbet,
de îmbrățișarea unui gînd
de cîmp verde,
cînd o să le arăți pe ceas
ce lungă era ziua
și cît de cuprinzătoare era o noapte.
O să vină vremea
cînd nu vor înțelege
că ai trăit într-o lume normală
și te vor privi ciudat.

Ce toamnă!

Niciodată toamna nu fu mai toamnă, parcă
să ne sature de pămîntul putred, de jilava frunză,
să ne-nvețe cu frica de umbră, cu neviața.
Ce soare, ce păsări buimace ne moțăie
pe umeri, ce tei ni se reazemă de aer
în cădere.
Nicicînd un dor mai lent de vară,
o mai lungă desfrunzire,
ca și cum orașul ar avea de gînd
să ne zică-adio ultima oară…
„Niciodata toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.”

Check-in din 5

„asta-i viața!”, a ținut să ne-nvețe
nea Mitică în cinciul de seară.
nu te-ai aștepta să vină de la chanel no. cinci,
da’ nici de la cei cinci ai lui repausați
în ultimele cinci luni:
unul, cel mai tînăr, „de la aprozar”,
abia ce apucase pensia și a făcut atac
de cord, al doilea, „finu’ de la circulație”,
cancer la plămîni, al treilea, camaradul de cătănie,
părăsit de nevastă, s-a agățat în ață,
al patrulea, „colegu’ de strung”, tot cancer, la ficat
(„e în noi toți, dom’le, da’ alcoolu-l scoate la lumină!”)
și-al cincilea, „cu el mai mergeam la pescuit”,
lovit de tren, acu’ o săptămînă…
îi fuseseră toți amici de viață pe linia cinci
și chiar și pe el, cu vreo doi ani în urmă,
îl încercase c-un accident vascular,
da’ l-a mai lăsat că fusese bun la matematică…
văd că de la o vîrstă te obișnuiești cu ideea,
ți-i aliniezi ca la apel și
povestești și-i numeri ușor,
da’ eu check-in din 5 nu mai dau!
asta-i viața!

Locul de respirat. Cinci minute

Ştiţi senzaţia aia dată de nevoia de securitate, solidaritate, compasiune, înţelegere, cînd privirile pierdute ale unui om îşi caută un sprijin în privirile şi vorbele şi soluţiile voastre? Dar aveţi idee cum e cînd aveţi de oferit o vorbă bună, un deget de ajutor, un umăr: „Hai mă, lasă că o rezolvăm, lasă că găsim noi o soluţie, îi dăm noi capăt”? Dar ştiţi cum e cînd înghesuit de un impas, de o nevoie, de o teamă, privirile voastre se izbesc, se agaţă bezmetice de cuiele din pereţi, de ferestre, de caturile uşilor, iar feţele şi gîndurile celor de lîngă voi rămîn ca de piatră, fără semne de răspuns, fără tresăriri, surde? Ştiţi singurătatea?…
Ei bine, dacă aveţi fie şi cea mai vagă idee despre ce vorbesc, staţi cinci minute şi încercaţi să simţiţi, să ascultaţi, să priviţi, să vă puneţi „în locul”… Lăsaţi retorica ipocrită, goală, lăsaţi profitul intim sau global sau „managementul personal”, lăsaţi „altruismul” socializării… „binefăcătoare” fiindcă, nu-i aşa, ştiţi bine, nu le luaţi cu voi mai departe de „liniştea” de-o noapte. Nu vă mai miraţi că unul sau altul îşi agaţă ştreangul de ţeava caloriferului, îşi pierde minţile şi se izbeşte cu 180 km/h în primul bolid ieşit în cale. Nu vă mai aninaţi în gîndul că toate astea li se întîmplă „altora”, „amărîţii de ei”, „săraci cu duhul”.
Am senzaţia, ba certitudinea întărită zi de zi, că după douăzeci şi ceva de ani nu mai convieţuim, nu mai vieţuim ci doar supravieţuim, fiecare pentru el, satisfăcuţi că şi azi ne-a ieşit să ne respirăm aerul şi să mai luăm „puţin” şi din porţia unuia sau altuia de lîngă noi! Ne-am extirpat omenia, solidaritatea, compasiunea, îngăduinţa, zîmbetul, vorba aia bună pe care altfel o ţinem în buzunar – şi nu spun eu ceva nou aici!
Mîine sau poimîine, într-un fel sau altul, viaţa cuiva vă e la îndemînă. E inevitabil asta. Poate că, mîine sau poimîine cineva, unii de-ai voştri chiar, vă aşteaptă neputincioşi pe o margine de pat de spital sau pe o bancă şi aşteaptă doar un gest,  pe cineva care să-i asculte cu răbdare sau să le vorbească, explicîndu-le că va fi bine . Poate că, măine sau poimîine, un pahar de apă, un colţ de pîine, o umbră de tihnă, un cuvînt, un răgaz, o privire senină, un drum, o iertare, vă sunt în putere. De cele mai multe ori ne este la îndemînă, nu ne costă nimic, avem resursele – care ni se par insignifiante – să  readucem pe linia de plutire o minte tulbure sau o viaţă oarecare.
Şi nu ştiu de ce, tot de cele mai multe ori, alegem cuţitul şi rînjetul indiferent, execuţia, spatele întors, umilinţa batjocoritoare, „intransigenţa” şi „corectitudinea”, dovezile „puterii” noastre adică! Sau poate ştiu de ce: fiindcă nu ne costă nimic, fiindcă „dă bine” undeva şi ne e mult mai comod aşa, să ne spălăm pe mîini şi să dormim, „liniştiţi”! Şi mai ales fiindcă ne gîndim că nouă, oricum, aşa ceva n-o să ni se întămple niciodată! Dar… măcar fie şi din „creştineasca” teamă că totuşi „roata se-ntoarce”, să ne punem, cinci minute, „în locul”!… Atunci, şi alţii se vor pune-n locul nostru, exact atunci cînd vom avea nevoie, fiindcă solidaritatea se-nvaţă şi e molipsitoare. Şi o să putem respira, cred, din nou. Simplu, nu?!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

În care vorbele au timp

Drumurile, aceleași, doar mai strîmte și mai albicioase parcă. Casele, le recunoști venite parcă la vale din „acele” timpuri, doar unele fardate pe ici-colo, cele mai multe cu ochii încercănați și gurile căzute ca după niște accidente cerebrale. Curtea pe care o alergai și o știai pe de rost îți pare acum junglă, îngrămădind, ferecînd ușile și ferestrele. Iar camerele, camerele, pereții cu pozele care te duc exact acolo de unde memoria ți s-a rupt și te sfidează vrînd să-ți spună vezi că noi nu ne schimbăm? Pentru asta, de data asta, și tu le faci cîte o poză. Oamenii… oamenii îi zărești din viteză. În grabă, de departe, îți arunci privirile peste ei, parcă ferindu-te să te prindă cu privirea sau să remarci diferențele și să-ți amintești numele lor. Oamenii, da, îți par, straniu, aceiași, neschimbați pe bolovanii lor de la poartă. Sau așa vrei tu să îi vezi? Inclusiv umbrele celor ce nu-și mai sunt pe prispă de ani mulți? Așa te-or vedea și ei, te întrebi sau nici măcar nu mai știu al cui ești? Probabil nu te recunosc sau te confundă cu un altul dintre ai tăi, cu fratele, cu tatăl, cu vărul sau cu unchiul din o cu totul altă vreme.
Doar foamea și setea sunt mult mai mari târându-se pe brânci, pe ulițe, prin curți. „Uneori şchiopătând, alteori târându-se pe brânci, viaţa merge înainte”, zicea Zaharia Stancu. Dar peste toate te șfichiuie o vorbă care, în locul ăsta, are destul timp, are răbdare: „Offf, dar greu mai vine moartea asta!”.


Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

La moartea unui blogger

Parafrazîndu-l pe… „amicul” Bukowski aş zice că fără blogosferă lumea ar fi un infern M-am convins de asta din 2008 încoace, de cînd am descoperit partea asta de lume. Şi aşa e, fiindcă după mintea mea,  blogosfera este un loc-pansament al singurătăţilor, unde nişte oameni se dezbracă de orgolii, se citesc şi se întreabă egal şi senin de sănătate. Mai simplu decît în ingrata literatură şi mai firesc decît în egoistul, solitarul sau autistul, uneori, facebook. Hulită de mulţi (unele voci ale elitei asemuind-o cu o vidanjă, altele cu onanismul!) şi catalogată cu uşurinţă ca aparţinînd subculturii, blogosfera ar fi, spun ei, un spaţiu sărac, ieftin, al frustărilor unei mulţimi de anonimi, în bună parte semidocţi, cărora nu le este permis accesul la „înălţimile” agreate de critici şi asezonate cu lansări, şampanie, cu recenzii şi posterităţi… garantate! Aşa o fi, de la înălţimea ameţitoare a scării lor de valori, dar eu ştiu că aici am găsit atît bijuterii, rafinamente estetice, literare sau de gîndire cît şi, mai ales, viaţă!

Am început însă să întîlnesc şi moarte. Moartea aşa cum e, indiferentă, rece, comună sau ironică şi zîmbitoare invitîndu-te la o cafea. Şi nu vorbesc despre moartea unor bloguri, din varii motive, cum ar fi plictisul, delăsarea sau altceva-ul care-i fac pe posesorii lor să le abandoneze. Este şi aceasta o moarte, tristă, gîndind totuşi cu sufletul aplecat asupra strădaniilor care au născut un blog. Vorbesc despre moartea bloggerilor, a acelor anonimi cu care ajungem să ne petrecem familiar ceva din timp. Şi fac un mic exerciţiu de memorie asupra veştilor triste din blogolume pe care le-am primit în vremea din urmă. Necronologic (şi necrologic!), îmi amintesc de Rebusache, de prietenul Mihai (Mişu „Bera”) Berariu, de Mircea Suman, de poetul Marius Baciu, de Bibliotecarul sau despre cel despre care am aflat în această dimineaţă că s-a dus , Virusache… Şi sunt numai cei pe care eu i-am întîlnit cumva, pe aici!…

S-au dus, ştiu, aşa cum se duce oricine şi aşa cum te ataşezi de un x sau un y şi îi regreţi trecerea în nefiinţă, la fel te poţi ataşa de un x sau y blogger. Ce mare brînză?, veţi spune… Mai ştiu şi că o postare poate dura, poate trăi, un minut sau o zi sau, în mod excepţional, mai multe zile. Şi atunci?  Ştiu, şi poate tocmai de aceea, nu pot să nu mă întreb uneori cîtă e viaţa bloggerului şi cîtă a blogului sau dacă nu cumva aceşti bloggeri nu „trăiesc” un pic mai mult şi după pămînteana lor trecere, aşa cum şi un poet mai trăieşte pînă cînd îi va fi fost citită ultima dată poezia?… Habar n-am cît mai poate trăi un blog după ce autorul lui nu mai este, nu mai are programată, în avans, nicio postare  şi nu-şi va fi lăsat moştenire vreunui urmaş userul şi parola.  Limpede-i că e ceva trist în veştile şi trecerile astea. Am aici în drepta un blogroll foarte lung şi cîţiva dintre ei nu mai sunt şi chiar multe bloguri nu mai duc nicăieri… Nu le-am şters însă.  Nu ştiu nici dacă „ping-urile” de mai sus vor ajunge undeva sau dacă nu cumva, „acolo”, „altundeva” s-au adunat toţi într-un blogroll ceresc, la masa unei posterităţi de invidiat aici pe pămînt. Cum nu am de unde şti nici pe crucea căruia dintre noi va scrie pe lemn sau în piatră: „blogger”.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Singurătatea plătitorului de facturi

Mai deunăzi am intrat în casa unor bătrîni – rude de departe – cu ceva treburi şi pentru oarece discuţii, la un pahar de vorbă. La plecare, am observat pe „studioul” de lîngă uşă un vraf de hîrtii, plicuri desfăcute sau încă închise, bileţele, printre alte mărunţişuri. Imagine familiară pentru acel loc din mai fiecare casă. Bineînţeles, am recunoscut în majoritatea acelor hîrtii facturi şi am zîmbit, înainte să spun „la revedere”, remarcînd: „Facturi!…” Gazda a zîmbit şi ea amar: „Da, facturi… Nu se termină niciodată! Or să rămînă şi or să mai vină şi cînd noi nu o să mai fim aici să le primim!…”
Vorbele astea mi-au rămas în minte preţ de cîteva zile. Lipită de imaginea acelor pensionari. Nu că ar fi o revelaţie aici însă, da, aşa e, facturile nu se termină niciodată. Facturile tronează în vîrful puţinelor noastre certitudini. Alături de viaţă, de moarte, de boli că altele… certe nu prea văd. Venim pe lume aducînd după noi o factură şi murim lăsînd în urma noastră nişte facturi. Şi, lună de lună, săptămînal poate, ne întîlnim cu nişte facturi. Şi nu oricum, ci foarte intim, în cea mai personală relaţie cu putinţă, asemeni uneia amoroase sau de ură. Relaţie petrecută într-o solitudine perfectă.

Factura ne este adresată, ne poartă numele şi cnp-ul, ne identifică la o adică. Este a noastră şi numai a noastră iar noi suntem ai ei şi numai ai ei. Face parte din familie, s-ar putea spune, cu drepturi depline. Şi, faţă de alte treceri prin existenţa noastră, facturile sunt singurele, într-un fel sau altul, cărora nu le rămînem datori. Şi nici ele nouă!
Singurătatea aceea a relaţiei noastre cu o factură este însă din cele cu spaimă şi cu tristeţe. Este singurătatea aia a gîndului supravieţuirii, pentru atîţia dintre români, singurătatea hîdă a neputinţei, a disperării zilei de mîine. Facturile nu-ţi acceptă neputinţele, resemnările, infidelităţile, şmecheriile. Sunt de o corectitudine fatală şi ţine de domeniul minunii ca „altcineva”, din solidaritate, să vină să le îndestuleze în locul tău, „stăpînul” lor. În fiecare zi relaţia despre care vorbesc se consumă în linişte în milioane de ipostaze sau de case, între patru pereţi, în tăcere, în încordarea sau destinderea maximă a muşchilor corugatori şi occipitofrontali ai „condamnaţilor”. Şi nu-i vorba doar despre nişte pensionari ci şi despre nişte maturi care, probabil, nu vor mai avea măcar şansa „siguranţei” unei pensii care să satisfacă plata unor datorii ci şi despre nişte tineri pentru care o factură neplătită poate fi fierăstrăul care taie un drum…

Nu ştiu cum e în alte părţi, probabil acolo se poate vorbi despre o legătură normală, banal contabilă şi reciproc avantajoasă. Ceea ce văd aici şi acum, în acest prezent necruţător de iute, este singurătatea deprimantă a românului neajutorat în captivitatea de hîrtie a facturilor. De prea multe ori şi pe nedrept umflate cu dispreţ, suficient cît să îi treacă viaţa şi moartea la datorii.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Vă pute realitatea?

Francisco Goya - "Saturn Devouring His Sons"
Francisco Goya – „Saturn Devouring His Sons”

E toamnă. Plouă, rece şi mărunt pentru prima oară. Rece. Şi mor nişte oameni. Oameni mari şi săraci. Sunetele, cuvintele-au rămas…  O toamnă ca toate celelalte, veţi spune… Nişte morţi, ca toţi morţii. Pensia le-a ajuns de-o cruce. E bine atunci. De ceva vreme, din vremea verii încă, cuvintele şi gîndurile i se încăpăţînează să rămînă acolo. Acolo de unde-s!  Brusc s-au încăpăţînat. Pentru o vreme. Priveşte doar. Cu o anume acuitate. Dimprejur vede hiene, şacali, vulpi… Se pregătesc, amuşinează… Nu, nu-i o galerie de tablouri!
„Băi, pomădaţilor, parfumaţilor, vă pute realitatea de v-o daţi cu parfum?! Vă pute a hoit? Începi să-i invidiezi pe cei care pleacă„, îşi zice.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!