Cum e să fii hamster?

Să ai o cuşcă plină de rotiţe colorate şi să nu ştii că e de zece ori mai scumpă decît tine care faci vreo doi poli jumate? Să ai libertatea să te execuţi: totul întocmai şi la timp? Să faci frumos. Să fii împerecheat atunci cînd se consideră necesar. Să-ţi hrăneşti puii atît cît e nevoie. Să ţi se schimbe rumeguşul cînd începe să le miroasă altora rău. Să îţi primeşti raţia de pîine şi de apă cînd alţii uită să-şi arunce firimiturile la gunoi. Să tremuri de frică şi să ai în gene „că asta aşa trebuie să fie”. Să nu găseşti în toate nicio umilinţă. Să nu ştii că viaţa ar putea fi altfel. Să nu ai „de ştire” şi să fie normal aşa. Şi să mori (deseori cînd alţii consideră că ar fi necesar). Şi să fii deşertat într-un făraş şi după aceea într-o găleată, apoi în ghenă. Şi să fii înlocuit imediat cu altul.
Dar dacă ai şti toate astea?…

P.S. – Azi am întîlnit un astfel de hamster… Şi hamsterii se împuşcă, nu-i aşa?

P.P.S. – Fără nicio legătură, metecii!… Tîmpa e arsă, roşiatică, deprimată de secetă, cum n-am văzut-o niciodată! Arşiţa a ridicat la roşu nervii, pe scara nervometrului. La fel e cu umilinţele, cu bătaia de joc, cu bunul plac al celor fără şapte ani de-acasă, cu ura. Cu deciziile exilate din creier în alte organe. Cu aritmetica siluită şi partizană. La fel e cu liberul arbitru anulat şi cu frustrările captive.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Punctum

Mă gîndesc la un punct de întîlnire. Punctul de întîlnire cu o ploaie. Sau cu un om. Sau punctul de întîlnire cu o pagină scrisă (tipărită pe hîrtie). Punctul de întîlnire cu copilul tău. Sau cu tine-copil. Punctul de întîlnire cu un pin roşu, uscat de arşiţă. Punctul de întîlnire cu o culme de munte. Cu un izvor. Sau poate punctul de întîlnire cu vechile tale caiete. Punctul de întîlnire cu tine peste zece ani. Punctul tău de întîlnire, cu tine, acum. Cu tine peste trei ore. Punctul de întîlnire cu nostalgiile. Cu optimismul. Cu pesimismul. Sau cu un ziar. Punctul de întîlnire minor. Şi major. Punctul de întîlnire al privirilor. Al retinei. Punctul de întîlnire cu un sărut. Cu o îmbrăţişare. Cu o iubire ce-a fost. Cu o atingere. Cu profesoara de română. Punctul de întîlnire cu spaima. Cu fluturele negru. Punctul de întîlnire al fumului de ţigară. Punctul de întîlnire al zborului. Cu acel căţel alb. Punctul de întîlnire cu boala. Cu muzica. Punctul de întîlnire al genunchiului cu lumea. Întîlnirea cu unul dintre puncte. Întîlnirea dintr-un punct. Drumul spre punct. Viaţa dintr-un punct. Punctul dintr-o viaţă. Punctul morţii. Punctul vieţii. Punctul. Punct.

P.S. – Nu, nu poate fi nici un like şi nici un share! Nu poate fi o viaţă într-un like. Nici un like pentru o viaţă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Căldură mare! À propos de

Bresson - din "A Propos de Paris" (anii '50)
Bresson – din „A Propos de Paris” (anii ’50)

Din cînd în cînd, ce-i drept rar, mă duc să mai schimb cîte o vorbă cu taică-meu. Stăm aşa, pe o băncuţă, la o ţigară şi povestim. Ce am mai făcut, pe cine am mai văzut, cu cine am mai vorbit, ce am mai citit… Timpul se scurge repede mereu şi, ca de fiecare dată, ne dăm seama că nu-s prea multe de spus. Adică, dincolo de cuvinte, toate-s vechi şi lumile cam strîmte. De astă dată mi-a povestit despre dorinţa lui de a vedea Parisul şi m-a îndemnat, ca să înţeleg de ce,  să caut neapărăt şi să văd fotografiile lui Henri-Cartier Bresson! Pe el îl găsesc şi-l las mereu distrat şi convingerea-mi e că şi neîmpăcat. El, cred, mă vede îngîndurat, neliniştit, trist şi pe grabă, oricît i-aş spune că nu are motive. Şi tot aşa, de vreo 20 de ani încoace. Acum vara-i ceva mai greu cu aceste întîlniri ale noastre. Căldură mare. Şi, ca un făcut, mai mereu de pe o bancă, cu două alei mai în faţă, ne urmăreşte, parcă, o babă. Am senzaţia că trage cu urechea. Oi fi paranoic însă disconfortul există. Din cauzele astea ultima noastră întîlnire a fost nepermis de scurtă. Regret asta ştiind că probabil ne vom mai… vorbi abia pe la toamnă, cînd voi veni şi cu canistrele de apă să-i ud florile.
Vinerea trecută, aşadar, în drum spre ieşire, spre staţia de autobuz, mă gîndeam: „Eu mă întorc cel puţin la net, la FB, la mess. Mai schimb cîte o vorbă cu un amic, doi, în timpul liber. Dar el? De ar avea măcar Internet sau, ştiu eu, un mobil, ceva… „ Da, m-am simţit vinovat. Şi pe drumul ăsta, pe alei, mi-au sărit în ochi titlurile: Vasile Popescu – doctor în ştiinţe, Ion Stamate – doctor în drept, Dr. Virgil Toma – general de brigadă, doctor în medicină, Chira Protopopescu – doctor în fizică. Astea mi-au sărit în ochi. Voi descifra altele data viitoare fiindcă chiar descoperirea asta mi-a stîrnit o mare curiozitate în domeniu. Am să-mi iau şi-un carneţel şi ce voi găsi mai interesant o să notez. Cine ştie, poate-mi iese şi de-o lucrare de… dizertaţie! Nu că ar conta, da’ mai ştii?!
À propos, voi ce-aţi vrea să scrie pe crucea voastră? 😉


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Închisori. Calea şi iluzia

Mă gîndesc că, parcurgîndu-ne existenţa, printre altele, consimţim (sau nu) să ne zidim închisorile. Fie că sunt banale şi că ţin de obişnuinţe, tabuuri, rutine, tabieturi, fie că sunt din cele agravate (şi agravante) şi al căror… deranj devine sufocant, deprimant, depăşind limitele frustrărilor, acestea ţinînd de neîmpliniri, ratări definitive. Toate ne arată cît de „liberi” suntem prin vina noastră exclusivă. Există o libertate a vieţii şi una a morţii, pe care ne-o îngrădim sau sădim singuri (dacă asta ne e în voinţă). Niciuna forţată sau împotriva firii ci în cursul firii. Au fost şi sunt oameni care sunt liberi în închisoare, fără a fi sfinţi. Cei deţinuţi în propria viaţă, s-a dovedit că nu sunt  şi nu au fost liberi nici în penitenciare şi nu şi-au dobîndit-o nici săpînd tunele şi evadînd de acolo. Avem destule exemple pentru ambele situaţii. Apoi, cel care cere un „bine”, altul decît al său, nu are cum să fie un om liber ci se înlănţuie de „binele” donatorului, devind dependent de acesta. Cine e cel „demn”, cel „puternic”, cel liber în definitiv?… Bineînţeles, calea şi iluzia sunt problema. Dacă e sau nu posibilă, dacă ne este sau nu dată. Ne naştem sclavi sau nu, oricît am cosmetiza asta în chip de kamikaze, de mîndri şi demni, de aroganţi sau umili.
Ştiu, Sartre a spus mai multe în cîteva rînduri: „Libertatea constă în a privi drept în faţă situaţia în care te-ai pus de bunăvoie şi în a accepta toate responsabilităţile ce decurg din ea.”  Sau: „Libertatea este ceea ce faci cu ceea ce ţi s-a făcut.” (Cam acelaşi lucru fiindcă nu „ţi se face” ceva fără ca tu să fii prezent acolo!) Nici de data asta nu mi-a ieşit să scriu ceva scurt şi la obiect privind cele de mai sus, pornind de la o anume stare. Mă mai străduiesc. Şi ştiu că am libertatea să mă înşel! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – E vară. Asta-i e muzica. Aşa cum o ştiu eu.

O nevroză de primăvară

Tânjesc, din cînd în cînd, după o frază pentru fiecare zi. Nu doar că tânjesc, aşa… eteric, dar o şi caut. Iau la rînd stive de cărţi căutînd măcar o frază a zilei. Şi ajung să cred că nu mai ştiu unde să caut, că nu mai am răbdare, că nu ştiu ce caut. Poate că neputînd găsi fraza aia mă iluzionez, la un moment dat, chiar că aş putea pînă la urmă să o scriu chiar eu! Imediat după iluzie însă mă întreb: „la ce bun o frază a fiecărei zile? Cu ce te ajută? Nu vezi că sunt doar un simulacru al zilei, şi fraza şi cuvintele?!”

„Mai tîrziu, am revenit la gîndul că viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte… un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren…eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar… alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămîn pe peron să aştepte următorul tren… Şi fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri… cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren… în cele din urmă se vor întîlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar şinele se transformă în nisip… în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi…” (Octavian Paler – „Viaţa pe un peron”)

„Dacă pentru tine felul în care ai scris, felul în care sună şi arată e-mailul tău nu sunt importante, atunci înseamnă că nici felul în care te prezinţi în faţa clienţilor şi a colegilor nu este important… (…) Stăteam nu demult de vorbă cu o colegă de la Resurse Umane, şi ea mi-a spus că uneori angajaţii ei sunt nepoliticoşi şi impulsivi în e-mailurile trimise. Aceştia preferă să „împuşte cu e-mailuri”… Unii angajaţi par să creadă că îşi pot elibera furia imediat, apăsînd pe butonul „Trimite” (…) Un e-mail prost nu ajută nici la ridicarea moralului, nici la obţinerea de satisfacţii pe plan profesional. (Shirley Taylor – „E-mailul – codul bunelor maniere”)

Care dintre acestea să fie fraza zilei? Peronul ca viaţă sau bunele maniere? Sau e vorba aici de încă un hobby? Şi fraza şi ziua pot fi, separat sau împreună, un hobby? Sau e vorba de vreo tulburare a voinţei aici, de vreo nevroză? 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Moartea 2 punct 0

Suntem online, vrînd-nevrînd. Suntem dependenţi într-un fel sau altul, că vrem sau nu să o recunoaştem. Suntem… conectaţi şi apriori conectabili. Blamăm virtualitatea uneori, parcă pentru a ne demonstra nouă un soi de normalitate dinaintea erei noastre, pentru ca apoi să realizăm că nu mai e nicio diferenţă aproape între real si virtual. Ridicăm statui offline-ului în online, semn că genetica, matriţa noastră comunicaţională se transformă şi ne transformă neîncetat. Şi nu numai: ne migrează şi sentimentele şi valorile, alunecă, patinează „din o parte în alta” în chipuri şi trăiri care devin tot mai concrete.
Am avut în dimineaţa asta o senzaţie stranie, accentuată privind, răsfoind blogul unui poet, Marius, un tip tînăr cu un suflet şi o determinare în tot ce face extraordinare. Un om care m-a surprins de la început prin francheţe şi căldură. Comentariile, răspunsurile lui acolo pe blog, deşi vechi de mai mult de o lună îmi sunt foarte prezente, actuale. Apoi am intrat şi pe pagina lui de facebook de curiozitate să văd ce mai face, pe unde mai umblă, să-l întreb ceva aşteptîndu-mă să-mi răspundă. O pagină în regulă: gînduri, muzică, versuri, discuţii. Acolo, o postare de acum cîteva zile: „Mi-e tare dor de tine!„. M-am gîndit că o fi plecat undeva, acum cînd mai toată lumea e dusă prin concedii. Am mers mai jos printre comentarii căutînd mai bine nişte date şi nişte ore, şi aici şi pe blog, pentru a realiza, după atingerea unei bănuieli de o secundă, că omul a… murit undeva la începutul lunii!… Senzaţia despre care vorbeam a fost aiuritoare: el este, el… era aici totuşi, în acele pagini! Acele pagini nu au fost „închise” de nimeni (faţă de altele devenite mormînt, odată cu „stăpînul” lor!) după plecarea lui şi îşi respiră existenţa nesinchisite. De aici impresia cu nod în stomac a prezenţei „aici” a celui despre care ştii că nu mai e, de aici impresia că Moartea 2.0 (sau Viaţa 2.0!) nu este de fapt… moarte. E un miraj sau o înşelăciune…
Mă întreb dacă ar fi o glumă sinistră sau un sacrilegiu (din partea unui „intrus” interpus) ca la un moment dat să ajungi să comunici cu un obişnuit de departe (amic, confident, iubită sau iubit… virtuali) fără să ştii că acesta de fapt nu mai… este? Să nu afli niciodată că de fapt acel „intrus” vrea să-ţi ţină în Viata 2.0 prietenul şi asta nu din o patologie macabră ci chiar din respect, dragoste, dor şi rebeliune împotriva convenţiilor, timpului şi spaţiului?… Da ştiu, e ciudat, aşa că mă duc să mă plimb prin… „matrix-ul” meu… 😉

Semne de iarbă. Despărţirea

Soare superb… Primăvară, parcă alungînd acea iarnă care rînjeşte după colţ… Toamna e încăpăţînată de cîteva zile să ne vindece nişte răni, atît cît ştie şi cum poate. Şi totuşi am senzaţia că noi nu o vrem. Nu vrem nici măcar atît. Nu mai suntem în stare să suportăm culorile, căldura. Spunea cineva, frumos, că România e ţara care şi-a pierdut zîmbetul. Privind pe stradă şi spre stradă, tind să îi dau dreptate…
Rîndurile astea au venit cu gîndul la plecarea Poetului. Soarele ăsta o fi vreun semn de blîndă despărţire, anunţînd iarba bogată ce va să răsară pe mormîntu-i. Da, e un răspuns acesta, la una dintre ultimele-i întrebări… În loc de la revedere.
A fost, cred eu, ultimul mare poet român, fiindcă nu văd pe altcineva să vină din urmă. Ultimul poet de talie, de cuprindere, de respiraţie patriotică (mai avea un sens cuvîntul ăsta…)
Scriam la fel, oarecum, simţind la fel, despre Grigore Vieru, acum doi ani… şi îl adăugam unor… Labiş, Nichita, Sorescu, Ioan Alexandru… Adrian Păunescu li se alătură, firesc. Spuneam atunci că cuvintele au murit odată cu el… Cu Păunescu, pe lîngă, cuvinte, pe lîngă nişte vîrste, ni s-au dus şi tăria şi instinctele de ţară, atîtea cîte mai erau… Şi, da, mai ales este încă o despărţire de poezie, de noi înşine…

P.S.Cuvintele chiar sunt tot mai puţine, resuscitarea lor e tot mai anevoioasă şi mijloacele terapeutice tot mai ineficiente. Răzbesc tot mai greu prin jeg şi rating…

Antiprimăvara

Ce dacă vine primăvara
Atâta iarnă e în noi
Că martie se poate duce
Cu toţi cocorii înapoi
În noi e loc numai de iarnă
Vom îngheţa sub ultim ger
Orbecăind pe copci de gheaţă
Ca un stingher spre alt stingher.

Şi vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Şi cuiburi şi-au făcut la streşini
Şi lânga mine nu eşti tu
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost şi sunt şi vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Şi vin nebuni să facă schi.

Şi ninge pâna la prăsele
Ninsoarea-mi intră-n trupul tot
Un dans de oameni de zăpadă
Ce îmbrăţişarea n-o mai pot
La noi e iarnă pe vecie
Doi foşti nefericiţi amanţi
Ia-ţi înflorirea, primăvară
Şi toţi cocorii emigranţi.

Primăvara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poţi să pleci suntem reci
Iarnă ni-i pe veci.

Adrian Păunescu

De ce sunt un mahalagiu?…

Eram tentat să scrijelesc cîteva gînduri aci despre constituţionalitatea şi neconstituţionalitatea mea ca individ sau despre vulnerabiliatea sau nevulnerabilitatea pe care o aduc eu supremului Stat prin faptul că încă mă mai exprim. Şi acelaşi gînd: „la ce bun?” mi-a zădărnicit, ca de atîtea ori în ultima vreme, încercarea. În ultimul timp „blogăreala” mea are două… finalităţi gratuite, leneşe – şi nu vorbesc de acelea care implică, firesc, obligaţii: urletul lupului la lună sau solitudinea. Ambele, cu grade diferite de acţiune şi acestea cu un numitor comun: contemplarea. Contemplu ce şi pentru ce şi mai ales cum? Gîndul ăsta îmi este explicat de o notă a lui Mircea Eliade pe care am citit-o mai deunăzi: „O anumită incapacitate”, din „Fragmentarium„-ul scris prin 1937. Eliade zicea aşa:
„Există în folclorul şi în obicieiurile româneşti rurale o sumă de amănunte care ne îndrituiesc să credem că noi sîntem, sau am fost, unul din puţinele neamuri europene care am experimentat comtemplaţia în suferinţă. Nu este vorba numai de o rezistenţă pasivă în faţa suferinţei; de o acceptare a durerii şi a calamităţilor. Se pot remarca şi atitudini cu adevărat contemplative: adică o perfectă linişte interioară, semn al depăşirii criteriilor individuale. Aşa e, bunăoară, moartea ciobanului din „Mioriţa”; care nu numai că nu încearcă să scape de moarte, să evite suferinţa, dar e cu desăvîrşire „împăcat”, senin. Nimic nu dovedeşte mai precis lipsa de stil şi de substanţă a mahalagiului român (adică a imensei majorităţi a românilor de la oraşe), decît spaima lui de suferinţă, incapacitatea lui de contemplaţie în durere. Mahalagiul (burghezul, intelectualul etc.) îşi îneacă durerea în vin: după o dragoste nefericită, se îmbată şi se duce la dame. Nu ucide ca tovarăşii săi Ruşi. dar face un fel de filosofie reconfortantă, în care zeflemeaua balcanică se amestecă cu scepticismul vulgar occidenta. „Las’ că trece!”, „Toate (femeile) sînt la fel”. După cum, în faţa morţii, după ce marea mirare a trecut şi ritualurile sînt pe sfîrşite – mahalagiul caută o formă prin care să rezolve şi durerea şi neînţelegerile lui, şi care să evite, totuşi, contemplaţia… „Aşa e viaţa, ca oul!” exclamă el, începînd să se resemneze, alungînd şi durerea, şi ignoranţa şi spaima. Dacă s-ar bănui măcar ce profunde, ce „contempative” sînt tainele acestea – a morţii, a dragostei – în comunităţile rurale româneşti…”
Îmi place mult acest text şi mai ales să-l… contemplu. La ce bun să fi încercat să scriu eu altceva? 😉 Deci şi… prin urmare (vorba rumânului, nu?) cum suntem? Cum sunt?…

Servus, Blogolume!
Lollitta spune ceea ce gîndim toţi, dar puţini o recunoaştem şi o rostim: cât de curvă e viaţa… La Evergreen găsesc o doză, o supradoză şi nu ştiu dacă să o încerc, dacă nu cumva sunt prea intoxicat să-şi mai facă efectul. Mai bine nu, mai bine îmi păstrez măcar iluzia existenţei acele supradoze! De la VirtualKid, o superbă mare de flori… de ziua unei sirene!  🙂 Geo îmi vorbeşte despre nişte apucături cvasi-cotidian – şi ele! – româneşti 😉 Onu întreabă şi el, retoric, despre rostul marasmului logoreic în care ne bălăcim toţi… Gabriela desluşeşte nişte… feromoni lingvistici 😉 Gabi, despre o plantă căreia îi place soarele… La Geanina găsesc un parfum de roşu. Intens… Anamaria pune nişte întrebări, în loc de orice explicaţie… Theo vorbeşte despre o diversiune care, ca orice diversiune, fuse şi se duse 😉 Nişte… racile vechi şi noi, pe la VaniaDan povesteşte cum era pe vremea cînd tricoul Naţionalei mai reprezenta ceva 😉 Karla găseşte şi ea să spună că:  „viaţa e totusi o curvă parşivă”. E drept, pe marginea unor… fotografii.. 😉 Cosmin negociază… ceva la un pahar de bragă…

P.S.: Chilian, pentru că, din nou… Mai bine… lasă!

Viaţa prea singura ce ni s-a dat…

„Eu nu caut absolut nimic în poezia mea, ea mă foloseşte, ea singură, nu eu pe ea. Eu am o idee mult mai mare despre poezie. Am să explic printr-o comparaţie. Cînd am avut o ruptură de os, odioasă, eu aveam o părere atît de bună despre durere, cum nu se poate imagina. Ce spun eu nu-i o metaforă, e un reportaj. Aveam o idee mai mare despre durere, cum trebuie să fie ea. Şi mi s-a rupt un os în mine şi durerea a fost sfîrtecătoare pînă la geamăt. Am suportatat-o, dar de ce? Crezînd că este un preambul, o introducere în adevărata durere, care n-a mai venit. Fusese chiar durerea.
Viaţa mea… eu am o părere atît de minunată despre existenţă încît aproape cred că ea nu există. Ce-a fost este atît de oarecare faţă de ideea pe care mi-am făcut-o despre viaţă, încît, cînd o să mi se sfîrşească viaţa, o să zic: „Dar, Doamne, ce-am căutat eu, eu am fost în faţa uşii vieţii.” Şi, cînd colo, „în faţa uşii vieţii” fusese chiar viaţa.

Naşterea şi moartea mea nu coincid cu începutul şi sfîrşitul meu, sunt accidente ale iluziei de a fi om. Eu nu ţin prea mult la ideea de timp şi fac ce vreau cu timpul, o secundă poate să nu mai treacă dacă aştept, dacă sunt fericit nici un an nu-mi este suficient, trece mai repede decît o secundă de aşteptare.

De fapt, nici nu există trecerea timpului. Timpul trece numai cînd noi îl imaginăm. Cît timp sîntem şi noi de faţă, nu există timp. Cît nu mai suntem de faţă, nici măcar atîta nu mai există. Timpul este o speculaţie. Invenţia ceasurilor solare, a clepsidrelor şi a ceasurilor cu cuc ne atrage atenţia că suntem mai mici decît ne părem nouă înşine… Dar dacă am un răgaz visător, pe aceeaşi fereastră uitîndu-mă spre plopii mei canadieni, văd ba soarele, ba luna, ba Steaua Oierului, ori absolut nimic, din pricina norilor care ning.”

„Eram mai tînăr şi îndrăgostit. Mersesem într-o localitate, la mare, la 2 Mai. Nu-mi făcea plăcere marea. Mie-mi plac mai mult dealul şi muntele. Stăteam de două zile în casă. pe unul din pereţi era o tapiserie populară, turcească. Înfăţişa Răpirea din serai. În centrul ei era brodat un cal. Într-o seară aşteptîndu-i foarte mult pe prietenii mei, am crezut că acel cal este viu şi am încercat să-l încalec. Să mă ierte Dumnezeu, dar anumiţi cai nu pot fi încălecaţi.”

„Schimbă-mi, Doamne, trupul în numele lui, rînd pe rînd, capul în numele capului, trunchiul în numele trunchiului şi membrele în numele membrelor.

Schimbă-te în cuvînt ca să nu te roadă viermii.”

(din „Fiziologia poeziei”, Editura Eminescu, 1990)

Clipa cea repede

S-a pus la îndoială piatra
ca vorbire.

Au zis de fluture că este
o respirare, –

de cartof, de porumb şi de prună,
strigăt de nefiind, –

la fel de porc, de capră şi de lună,
fel de mestecând.

Ei n-au ştiut nici să citească
leul în alergare,
că literă preeste şi zeiască.

N-au descifrat câmpia mare,
marea cea mare,
viaţa prea singura
ce ni s-a dat…

(din „Epica Magna”, 1978)

Nichita Stănescu

Nu vorbe. Un gest

Ţin minte, demult, într-o staţie de autobuz, ploua… Acolo m-am întîlnit cu Profesorul Meu de Română (am avut norocul a doi-trei profesori de română excepţionali şi toţi mi-au fost cei mai dragi) care, cred, mi-a spus că era, dintr-un anume motiv, dezamăgit de mine… Nu ştiu dacă azi nu ar fi la fel de dezamăgit, din acelaşi motiv. Atunci, însă, mi-a zis să caut şi să citesc, neapărat, jurnalul lui Pavese…

Am căutat şi găsit cartea mult mai tîrziu… şi pot spune azi că ori de cîte ori o redeschid „Meseria de a trăi” a lui Cesare Pavese mă biciuieşte şi nu doar prin poezia frazelor şi erudiţia scrisului. Frînturile de viaţă dezamăgită, neomeneştile vîltori ale unei biografii teribile mă fac să-mi fie jenă de… netrăirile, de nefrămîntările mele. Pavese (asemeni altor scriitori la fel de intens preţuiţi, cît degetele de la o mînă) nu este doar o jumătate de raft din biblioteca-mi… Jurnalul său, dedicat la început, în 1935, esteticii or implicării sale politice în viaţa Cetăţii devine spre sfîrşit, după cinci ani, cel al neputinţei de a ascunde la nesfîrşit drama unui copil perpetuu înfrînt de marile-i temeri: iubirea şi moartea. Evoluţia sau involuţia asta, lucidă de la un capăt la altul, e bulversantă ca şi măsura egală, nedisimulată, dintre intensitatea vieţii şi a operei.  Astăzi s-au făcut 59 de ani de la sinuciderea lui Cesare Pavese. Sinuciderea, tentaţia care l-a urmărit mereu, produsă în cele din urmă, pare-se atît de banal, din cauza unei femei: „Va veni moartea şi va avea ochii tăi”

„Sinucigaşii sînt ucigaşi timizi. Mazochism în loc de sadism.
Plăcerea de-a mă bărbieri după două luni de carceră – de-a mă bărbieri singur, în faţa unei oglinzi, într-o cameră de hotel, şi afară marea.
Este pentru prima dată cînd fac bilanţul unui an care nu s-a sfîrşit încă.
În meseria mea, deci, sînt rege.
Am făcut totul în zece ani. Dacă mă gîndesc la ezitările de atunci.
În viaţa mea sînt mai disperat şi mai pierdut decît atunci. Ce am adunat? Nimic. Am ignorat cîţiva ani defectele mele, am trăit ca şi cînd nu ar fi existat. Am fost stoic. Era eroism? Nu, nu mi-a fost greu deloc. Şi apoi, la primul asalt al „neliniştitei îngrijorate”, am recăzut în nisipurile mişcătoare. Din martie mă frămînt. Numele nu importă. Sînt ele oare altceva decît nume fortuite, nume întîmplătoare – dacă nu acelea, altele? Rămîne că acum ştiu care este triumful meu cel mai deplin – şi acestui triumf îi lipseşte carnea, îi lipseşte sîngele, îi lipseşte viaţa.
Nu mai am nimic de dorit pe acest pămînt în afară de acel lucru pe care cincisprezece ani de faliment îl exclud de acum înainte.
Acesta este bilanţul anului care nu s-a sfîrşit încă, pe care nu-l voi sfîrşi.
Te miră că ceilalţi trec pe lîngă tine şi nu ştiu, atîta vreme cît şi tu treci pe lîngă alţii şi nu ştii, nu te interesează, care este suferinţa lor, cancerul lor ascuns?

17 august 1950

Lucrul de care te temi în cea mai mare taină se întîmplă întotdeauna.
Scriu: o Tu, ai milă. Şi apoi?
Ajunge puţin curaj.
Cu cît durerea este mai determinată şi mai precisă, cu atît instinctul vieţii se zbate, şi piere gîndul de sinucidere.
Părea uşor, cînd te gîndeai la asta. Şi totuşi sînt atîtea femeiuşti care au făcut-o. E nevoie de umilinţă, nu de orgoliu.
Toate astea te scîrbesc.
Nu vorbe. Un gest. Nu voi mai scrie.

18 august 1950″

Cesare Pavese – Meseria de a trăi