Așa să vă fie de bine!

Un an nou. Mă încăpățînez să-l contrazic pe bătrînul Mark Twain care-l vedea drept „un eveniment anual nevinovat, fără nici un folos vădit pentru nimeni, cu excepţia de a fi un motiv pentru chefuri promiscue, apelative prieteneşti şi făgăduieli gratuite” și mulțumind pentru anul care a trecut, cum mă învață Sfîntul Ioan Gură de Aur, privesc spre 2019, cel nou ce vine, ca spre unul cu mai dragă inimă și mai bun cuvînt și mai liniștită înțelegere și bine asupra celor din preajmă și a nevoilor lor, cu mai mult folos pentru noi asupra timpului nostru și fără… „cut, copy și paste” asupra neîmplinirilor, rușinilor sau grijilor noastre.   🙂
Așa să vă fie de bine! Un an nou mai bun!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Ca aerul, ca apa

Cum îi mai spui cînd nu-i mai… spui că este sau că te doare? Te-ai obişnuit, desigur, cu prezenţa ei încă din vremuri amniotice. Şi o ştii acolo şi asta-ţi vine ca o pătură care-şi face treaba fără să-ţi pună şi conştiinţa la lucru. Ba mai mult, nici cuvintele nu-şi mai cer rostul. Altfel zis e ca aerul şi ca apa. Ca aerul şi ca apa pentru un copac, de exemplu. Vremurile par în felul ăsta fără memorie şi ajung să pară chiar fără nervi, fără nevoi. Este şi atît, pur şi simplu. În fiecare zi. Fiecare zi cu privirile şi cu vorbele ei comune. Şi zici că e îndeajuns.
Acum cîteva ore am fost cu ea pînă în piaţă, să o ajut să care nişte plase ce-i depăşeau de data asta cu mult puterile. „Uite, îi zic, hai să-ţi iau un coş flori, aşa ca ăla, că-i tare frumos… Sau unul cu fructe?” „Nu, nu are rost să arunci banii”, mi-a răspuns înteţind paşii mai departe spre ieşirea din bazar. „Da’, o pîine de-asta mare, caldă, de la ţară? Ştiu că îţi plăcea…” „Ai uitat că nu mai am voie? Lasă, nu-mi trebuie nimic”, a zis aşezîndu-şi pentru o clipă sacoşa pe marginea bordurii şi ţintuindu-mă cu privirea-i mare, zîmbitoare şi albastră. „Hai să mergem că-i tîrziu şi nu mai ai timp, trebuie să te duci unde ai treabă…”, a încheiat punînd capăt insistenţelor mele inoportune. Şi ora aceea s-a dus repede spre treburile ei… Altădată, nu de mult, am luat-o şi-am dus-o la doctor, să-şi ia trimiterea şi reţeta, fiindu-mi în drum. Am „aruncat-o” pînă acolo, am lăsat-o „la coadă”, la cabinet. Şi mi-am văzut de restul zilei după ce privirea-i mare, zîmbitoare şi albastră mi-a spus „Mulţumesc”… Mulţumesc-ul acela al ei, care nu cere nimic, care nu-mi reproşează nici măcar aceste nerozii, mulţumesc-ul răbdător ca o ieşire din iarnă. Şi mi-am văzut, ca întotdeauna, de resturile zilelor.
Acum privesc peste ziua de azi şi cu coada ochiului zăresc parcă ziua ei de azi. Singură. Ca toate celelalte.
Cum să-i mai spun că ştiu că este şi că doare? Că mă doare? Că ştiu că în zile, ca într-un dulap, stau rînduite în rafturi şi nevoi şi tristeţe şi urletul liniştii şi tăcerea iubirii? Îndestulate, nu resturi! Cum să-i spun că zilele mele-s la fel cu ale ei? E timp să-i spun! E ziua aia-n care realizez că nu cuvintele-s problema, ci că am binecuvîntarea timpului. Şi ea ştie asta fără ca măcar să i-o spun.

Mulţumesc, CATCHY pentru adunarea acestor gînduri!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Transformări… genetice. Blogolumea

Parte din viaţa noastră e făcută, vrînd-nevrînd, din… biţi. Şi, probabil, din an în an chestia asta vine şi lucrează inclusiv asupra adn-ului, asupra genomului nostru. Chiar aş crede că de la o vreme ne transferăm „moştenirea digitală” sau „electronică” sau „virtuală” progeniturilor aşa încît, peste ani, cu toate că paginile ni se vor fi şters vor apărea „semne” sau senzaţii de deja-vu te miri unde prin ramificaţiile arborelui nostru genealogic…
Astea fiind spuse, mă voi… răsfăţa din nou afirmînd că, în acest spaţiu, acasă mi-i blogolumea. După te miri ce drumuri, după alergările bezmetice şi fără nuş’ce finalitate ale zilei aici mă întorc să-mi trag sufletul. Aici am voie să privesc, să ascult, să rămîn, să… număr, să… silabisesc, să întorc pagina fără să am vreodată impresia că biţii ăia îmi trag preşul de sub picioare sau că au alt ritm decît al meu. Blogolumea e locul de răgaz al gîndurilor şi neştiuţilor prieteni. Tot aici, cum am mai spus în răstimpul acestor aproape trei ani, este locul lui… mulţumesc.
Aici, de ceva vreme, scriitoarea Lucia Verona s-a gîndit să pună la cale (şi foarte bine a făcut!) un fel de concurs cu juriu Blog de blog, un fel de „Oscar” al blogurilor şi bloggerilor menit, cred eu, să adune la un loc un colţ al blogosferei care, dincolo de inerentele orgolii, rezonează într-o comunitate şi întru o… comunicare egale şi binefăcătoare tuturor celor ce-l populează. Mai mult, „Blog de blog” înlesneşte şi cunoaşterea… preopinenţilor faţă-n… faţă.
Pentru ediţia 2010 a început de ceva vreme cursa nominalizărilor şi pinguirilor aferente, aşa că îmi fac şi eu „datoria” şi iată cam cum văd eu (inevitabil subiectiv şi poate, uitător sau supărător pentru unii sau alţii – drept pentru care-mi cer miile de scuze) aşezarea blogolumii în categoriile (cam strîmte, ce-i drept, aşa că nu le voi respecta întocmai!) date de juriu:

1. Marele premiu – Pentru că-mi place:
Adrian Voicu

2. Blog literar (cu trei secţiuni: critică, jurnal, creaţie):
Ioan Usca
Cristian Lisandru
Rareş Petrişor

3. Blogul cu cel mai mult umor:
Meşterul Manole
Athe

4. Cel mai bun cititor/comentator:
Karla
Codeus
Gina

5. Cel mai bun blog de păstrarea memoriei:
Cella
Mircea Suman
Amintirile şi Aşteptările lui Melisandru

6. Cel mai bun Blog politic/Blog economic:
Lilick
Zoe Petre
Dan Popa

7. Cel mai informat blogger:
Ovidiu Eftimie
ALD’ s Movieland

8. Cel mai simpatic blogger/bloggeriţă:
Rontziki
Gabriela Elena

9. Cel mai bun blog al unui ziarist:
Cati Lupaşcu
Călin Hera
Sebastian Dan

10. Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri:
Andi
Alexandru Petria
Adrian Furnică

11. Cel mai bun blog vizual (foto, grafică):
Alex Mazilu
Carmen Negoiţă

12. Cel mai bun blog de sport:
Ionutu

13. Cel mai bun blog de muzică:
Teo Negură
Brushvox

14. Cel mai combativ blog:
Madi şi Onu
Cristian China – Birta
Mircea Popescu

15. Cel mai activ blogger:
Zamo
Cristian Dima

16. Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri:
Gânditorul de Hamangia
Milf şi Petrov

17. Blogul pasiunii:
Dulce Deea
Psipsina
Mirela Pete

18. Premiul de popularitate:
Lia
Daily Cotcodac

P.S.: Acest „Blog de blog” îi are în… prezidiu pe:  Lucia Verona, Simona Ionescu, Oana Stoica Mujea, Ştefania Coşovei, Matilda, Ioana Diaconescu, Adrian Năstase, Adi Hădean, Alex Mazilu, Chinezu, George Şerban, Horia Gârbea, Ionuţ Iancu. Partener: blogosphera.ro.

P.P.S.Mulţumesc (cuvîntul-imn aici, chit că mă repet!) dragelor şi dragilor, din toate blogroll-urile blogolumii, că sunteţi! Alături de muzichia ce-am ascultat-o toată ziua!

Servus şi toate cele bune!

La mulţi ani, Ina! Cea mai frumoasă zi!

Mă surprind în unele zile ferchezuindu-mă mai cu grijă, iar în altele grăbind pasul spre casă mai cu iuţeală… Şi în toate aceste zile pornesc cu o parte din gînduri îndemnîndu-mă să nu-mi pese de lume. Sunt zilele în care ştiu cu ce zîmbet mă întîmpină dimineaţa sau în care ştiu că trebuie să-mi ţin o promisiune capitală sau în care e musai să ajung măcar cu zece minute mai devreme la întîlnire! De altfel, dacă mă gîndesc bine, aşa-mi sunt mai toate zilele, zile în care nu-mi mai pasă de lume. Şi aş putea spune că asta se întîmplă de şapte ani şi mai abitir de cîţiva în care întrebările şi rezolvările mele sunt de fapt ale ei… În mai toate zilele astea sunt îndrăgostit şi grijuliu, uimit şi entuziasmat (re)descoperind un univers pierdut din prea multă nepăsare.
Nu, asta nu înseamnă şi că zilele cu pricina sunt perfecte cu totul sau că eu aş fi fără cusur în tot acest timp! Sunt uneori ursuz sau nervos sau brusc mă grăbeşte ceva în destule momente, iar alteori uit sau trec cu vederea amănunte care ştiu cît de mult contează pentru ea… Dar, ca un făcut, mustrările acestor momente au efecte rapide: mă învaţă mereu să-mi cer iertare şi să mulţumesc… Mă aduc la matcă, mă ţin pe linia de plutire…

Ina
Ina

Da, Ina, mustrările tale! Ai dreptate, Inuţa, de data asta m-am pierdut în prea multe cuvinte ca să descriu ceva ce nu poate fi descris!
Aşa e, o minune nu poate fi povestită, minunea mea! Cum nici o poezie nu poate fi povestită! Noapte bună Irina, noapte bună Mami şi bună dimineaţa! Îndrăgostit, grijuliu, uimit şi entuziasmat mă dichisesc pentru cea mai frumoasă zi dintre toate acele mirabile zile ale noastre de la mulţi ani împreună!
La mulţi ani, Ina, iubire!

P.S. – Ai văzut ce repede a venit vremea aia, despre care vorbeam anul trecut? 🙂 Aşa că las’ că vine şi vremea aia cînd o să facem leagăne pentru elefanţi, din pînze de… păianjen! 😉

Blogolumii, servus!
Fără discriminare, fără… preferinţe, toate cele bune! 😉

Întîmplare neîntîmplătoare. Blogolumea. Prieteni

N-am considerat niciodată ziua-mi de naştere ca pe vreun mare eveniment. Ca pe vreun prag cu tentă psihologică. Am sărbătorit mereu discret această zi, cu ai mei, şi cu cîţiva prieteni. Nu ţin minte să mă fi dus cu această ocazie la job,  încărcat cu platouri de prăjituri sau cu sticle de vin sub braţ… M-am bucurat mereu de cele cîteva telefoane, mereu aceleaşi, primite în aceste zile, de cele cîteva e-mailuri sau chiar de scrisori adevărate, de hîrtie. Şi cam atît.  Pur şi simplu. Asta mi-e firea şi, probabil, ţine şi de o anume educaţie… Asta nu înseamnă că de fiecare dată nu mi-am făcut cele cîteva evaluări pe care oricine, cred, şi le face după un an sau înaintea unui an nou. Nimic senzaţional în ele.
Astăzi a fost însă o zi altfel şi nu fiindcă am mai împlinit o vîrstă. Anul trecut ziceam că preferam să rămîn egoist cu această zi a mea. Aproape mi-a reuşit asta atunci 😉 Astăzi nu am mai putut încerca asta măcar. Din cauza blogolumii. Şi din cauza Facebook-ului. Cum n-am fost destul de atent încît să-mi ţin „la secret” ziua de naştere prin „reţele” m-am văzut asaltat de felicitări şi gînduri şi cuvinte pe care nu le pot suspecta deloc drept complezente. Zeci de mesaje de drag din partea a zeci de (aproape) necunoscuţi. Senzaţia e copleşitoare. Lumea aceasta e mai vie şi mai prezentă şi mai adevărată şi mai statornică decît aş fi crezut.
E adevărat, am provocat-o puţin, prin „metatextul” meu de ieri, dar am făcut-o ca semn al preţuirii mele pentru locurile şi oamenii (şi nu au fost toţi cei subliniaţi în text!) printre ale căror gînduri zăbovesc aproape zilnic. Şi am făcut-o şi pentru a suplini un pic din lipsa-mi de activitate susţinută (feedback, comentarii, lepşe, etc.) în acele locuri, împreună cu acei oameni… Nu, nu cred că provocarea respectivă a fost cauza „potopului” de gînduri şi cuvinte pe care le-am primit fără să le mai pot răspunde-n parte… E altceva. Şi sper ca asta să mi se confirme definitiv la un moment dat.
Singurul meu „comment” la cele primite a fost, este, acesta: „Servus, dragelor şi dragilor… Vă mulţumesc cu puţinele-mi cuvinte (şi) pentru această întîmplare… neîntîmplătoare…
Sunteţi extraordinari! P.S – uite de ce blogolumea e… altceva…”

Mă-nclin, prieteni!

Ochi de cuvinte, vă mulţumesc! Colind

Dragelor şi Dragilor care-mi colindaţi zilele astea, de aici din blogolume, şi de aiurea, gîndurile voastre superbe au aşezat Sărbătorile la locul lor, aici în genunchiul lumii. Vă mulţumesc şi alt cuvînt mai darnic nu prea am. Blogolumea, o spun încă o dată, este o minune, mică, asemeni bucuriilor mărunte care ne ţin întregi acum… Îmi sunteţi aşa de aproape chiar dacă nu v-am văzut, cred, ochii niciodată. Ochii de cuvinte care nu se văd iată că nici nu se uită… sunt mai prezenţi decît… ochii-ochi, aş zice. Şi în asta stă mirabilul blogosferei… Nu, nu am cuvinte nici de data asta… Vă mulţumesc!
Sărbători Frumoase şi Fericite împreună cu toţi cei dragi vouă!

Tudor Arghezi

Colind

Doamne, vreau să-ţi mulţumesc…
Dar în graiul omenesc
Slova vorbelor tocită,
Vorba slovei prihănită,
Înţelesul otrăvit
Le-a muşcat şi-mbolnăvit.

Un strigoi
Pune-n negreală noroi.
Pravila de baştină
S-a pierdut în mlaştină,
Ochii mici ai literii
Sticlesc ca ai viperii.

Voie dă-mi să spânzur graiul
Şi să-ţi mulţumesc cu naiul.
Cântecul care mă doare
Frate-i cu tăcerea mare,
Cu îngerii, cu lăstunii
Şi cu şoapta rugăciunii.

Noaptea îţi înşiră albe
Fire de beteală, salbe,
Fluturi şi mărgăritare.
Mulţumeşte, lăutare,
Bunului tău împărat,
Şi să-i cânţi îngenunchiat.

Din ciclul „HORE” ( 1939 )

Un simplu blog

Deschid blogul acesta de cîteva ori pe zi, de prea puţine ori în cele mai liniştite momente. O fac, probabil, asemeni bătrînului care îşi verifică de dimineaţa, la prînz şi seara cutia poştală de la poartă sperînd să găsească scrisoarea aceea pe care o aşteaptă de mult şi pe care ştie că nu o va găsi niciodată. Dar face acest drum zi de zi cu un ghem de speranţă în suflet. Sau să nu fie speranţă? Să fie doar un instinct pavlovian? Sau speranţa e doar un asemenea instinct?… Altfel decît bătrînul cu pricina eu însă am noroc. Cutia mea poştală nu e niciodată goală. Poate şi el, bătrînelul în papuci de pîslă ar fi fost la fel de norocos dacă pe vremea lui ar fi avut la îndemînă blogosfera. Şi-ar fi găsit demult scrisoarea pierdută, ar fi primit un semn de la fratele său, de la un prieten vechi, de la un camarad de arme, sau ar fi aflat ceva despre tatăl său… Eu am noroc, poate gestul nostru seamănă, dar eu am norocul blogolumii care confirmă speranţa şi exclude salivările după nimic. Cum altfel să fie cînd gîndurilor mele care nu aveau nicio ştire în ele ci doar prezenţa unui Poet le-au răspuns atîtea alte gînduri? Ce alt semn, ce alte scrisori care să-mi stărnească mirarea şi bucuria şi nesingurătea şi cuvîntul mulţumesc aş mai fi putut aştepta dinspre… cutia mea poştală?

Da, Liliana… cred că am comis un mic sacrilegiu însă, vorba lui Marius, pe Nichita, acum, il doare in cenusa şi ne priveşte cu o ironică îngăduinţă pe noi cei ce ne tot îmbulzim să-i transcriem, virtual, prohodul, după cum crede şi Dan. Ironie la slăbiciunile noastre şi la bezmetica noastră luptă cu timpul şi îngăduinţă ştiind că încă mai suntem poesorii cîte unui genunchi al inimii, aşa cum zice Angela. Şi cum genunchiul ăsta, Cella, face posibil ca uneori zilele noastre să fie neoarecare şi departe de foşgăiala măruntă a întîmplărilor cotidiene… nebăgate în seamă, pe bună dreptate de Ticke, ne vom aminti de ele oricît de departe vom fi peste un timp şi oricît de puţine am şti despre ce le-a făcut posibile astfel după cum intuieşte şi Răzvan. Gabi, aripa poetului fîlfîind pe aici de vreo două ori pe an ne face lesne să ne credem… trimbulinzi şi să uităm preţ de cîteva clipe că ea, aripa, nu-i, nu a fost, nu va fi niciodată a noastră. Dar, vorba lui Grigore, ce avem aici este fie şi doar aşa, imens, ba aproape magnific, după cum simte şi Karla şi după cum Matilda mă ispiteşte să mă iluzionez o clipă. „Doar aşa” fiindcă ne bucurăm cu puţin, cum ştie… Fanfan şi ne lăsăm inimile furate, după cum nu se ascunde să ne-o spună Rodica şi Livia. Lucrurile astea mărunte ne ţin încă departe de războaiele care… încă n-au început… Aşa e, Flaviu,  peste o vreme, după cum zice… Michele, am putea să nu mai simţim nimic şi, da… Evergreen, se poate ca geniile să nu ne mai ajute cu nimic! Pînă atunci însă, să ne îndemnăm poeţii să existe, asemeni Norei sau lui Ioan, oricît de puţini ar mai fi, după cum crede Teo, şi să nu-i lăsăm pradă amintirilor chiar dacă Zamfir ar paria pe ele.  Aşa măcar am mai putea evita încă o dată dilema, şi nu ne-am mai putea mira nici măcar o secundă, precum Leo, chiar dacă Maria ne-ar învăţa mai apoi să alegem între „în timp ce era” şi „în timp ce este”…  Aşa e, Ada, cuvintele ne sunt necuvincioase, o recunosc încă o dată,  cuvintele tulbură eternităţile la care şi Cristian ne îndeamnă să facem popas… Popasul de după… revoluţia spre care ne-am putea gîndi mai departe după cum ne momeşte Alexandru.

Mulţumesc, dragelor şi dragilor, că nici de data asta cutia blogolumii n-a fost goală. Altfel pierdeam o oră, poate mai mult, privind peste cei 10 ani de sub… vechiul şi noul prim-preşedinte de partid şi de stat, uitînd complet că sunt şi eu un… Homo Ludens! Da… bun venit, Anca, aici unde jocurile şi polemicile sunt savurate deplin iar prietenii au aruncat de mult cheiţa de la… poşta redacţiei pe geam! 😉

Vă mulţumesc. Din Genunchii Lumii

În seara asta mă retrag în Al Doilea Genunchi Al Lumii. Sau mă voi sprijini mai mult în acest al doilea genunchi… Pentru o seară, două sau trei… Acum puţine zile cînd mi-am scos şi acest genunchi din nisip nu mă gîndeam că el va fi un refugiu atît de… liniştitor de… departe de lume. Aveam de gînd chiar ca el să fie doar un blog de strict uz personal, acel blog în care să scriu fără să mă vadă nimeni. El şi este, în parte, un loc retras în care, de pildă, nu voi (mai) răspunde la comentarii, cu toate că mă voi bucura mai departe, nespus, de gîndurile primite acolo. Un loc, parcă chiar nescris de mine, fiindcă asemeni marelui Nichita cred că nu noi scriem ceea ce se poate întîmpla să fie poezie ci Ea, uneori, vine şi ne alege să ne scrie, sau să se scrie cu mîna noastră.

Spun că voi sta, în astă seară, mai mult – deşi nu suficient – în Al Doilea Genunchi Al Lumii, fiindcă altfel aş risca să scriu, din nou, aici în Genunchiul Lumii despre nişte dezamăgiri, mari, despre nişte disperări, despre nişte dureri, despre nişte situaţii de criză care, fac din oamenii de ieri brutele de azi. Poate aş risca să fiu chiar nedrept, să nu înţeleg ce se întîmplă, să exprim prea clar că nu înţeleg ce mi se întîmplă… Sau poate, doar, aş fi iar plictisitor bătînd „toba” pe nişte „cestiuni” cotidiene de care mi-e deja lehamite oricît de grave sau interesante ar părea.

Apoi, întîmplarea face să realizez că mai este doar o zi sau două pînă cînd Genunchiul Lumii mele face un an. Drept pentru care i-aş acorda acum puţină linişte. Spuneam, atunci cînd chiar nimeni nu citea acele rînduri, că „din genunchiul lumii, astăzi, văd lumea în genunchi”, sau descopeream că „Simbolic – Strada Sforii, cum mă bătea gîndul să-i zic acestui blog – mă duce cu gîndul la viaţa pe sfoară, pe muchie de cuţit, sau la strada-viaţă-tunel la capătul căreia nu prea ştii ce te aşteaptă, dar la capătul (ori căpătîiul?) căreia întrezăreşti totuşi o lumină” şi că, odată, cîndva, ajunsesem la un soi de saturaţie...
Astăzi văd că lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Recunosc însă că da, întrezăresc lumina sau luminiţele, mai departe. Iar asta e una dintre marile mele bucurii cred nu suficient exprimată, nu îndeajuns recompensată, măcar prin nişte răspunsuri ceva mai harnice, pe măsura ei. Şi, desigur, vorbesc despre bucuria zilnicelor, mirabilelor, mele întîlniri cu blogolumea, cu blogoteca, cu blogosfera aşa cum mi-am împărţit eu, dezordonat, blogroll-ul cu ale lui peste 200 de pagini vii, alături de cele noi zilnic descoperite… întîlniri.
Bucuria şi „mulţumescul” meu zilnic, aşa cum pot fi ele, doar din cuvinte, sunt pentru voi, dragilor, prieteni nevăzuţi dar ştiuţi. Bucuria şi „mulţumescul” meu care, seamănă cu „minunarea” găsirii pe care am trăit-o acum un an, atunci cînd am postat aici şi prima mea muzichie, un Ivan Rebroff… La fel şi azi, pentru mine revelaţie, mic semn de preţuire pentru voi, cei care sigur nu l-aţi ascultat atunci, sau doar l-aţi zărit mai tîrziu… În seara asta mă retrag, un pic, în Al Doilea Genunchi Al Lumii... şi Vă mulţumesc, la fel, şi de acolo!

Despre împreunări. Muzici şi cuvinte

De multe ori îmi este greu să aleg între muzică şi cuvînt… Poate fiindcă ele sunt plămădite din acelaşi lut sau poate fiindcă, uneori, ele au orgoliul de a se acoperi reciproc. Desigur, nu o dată, muzica şi cuvintele, într-o îndrăgosteală nebună merg mai departe şi se contopesc, devin una, dar nu din altruism ci din dorinţă. Poate de aceea sunt şi de sex diferit, pentru a-şi revela contradicţiile, posesivitatea… E ciudat şi dificil să le defineşti atît împreună cît şi despărţite. Poate tocmai de aceea eu aleg, atunci cînd scriu ceva aici, să aşez lîngă cuvinte muzica, uneori fără noimă în alăturarea lor. Poate fiindcă nu-mi ajung cuvintele singure şi nici muzica singură… Poate că ele singure calmează… singurătăţile…
Încerc, şi de astă dată, ceva greu de făcut: să descriu o stare. Şi starea asta vine de la o… leapşă (gen al blogosferei pe care l-am considerat mereu ca strîmt, constrîngător în limitele unor teme impuse) legată de Ziua Internaţională a Muzicii care a fost azi. Mă conformez însă să îndeplinesc cumva… misia venită de la Laly, tocmai fiindcă e vorba de muzică şi fiindcă leapşa asta este mai generoasă: să postez de Ziua Muzicii o melodie preferată. Alegerea îmi este, din nou, foarte dificilă ca şi numirea celor cîţiva cărora ar trebui să le trimit mai departe leapşa (şi e şi tîrziu să mai îmi răspundă cineva încadrîndu-se în timpul acestei Zile)…
Dar mă ajută, în privinţa melodiei, gîndurile primite azi de la Deea, gînduri care m-au… atins şi a căror melodie de o delicateţe specială o voi aşeza aici: Albin de la Simone şi Yaël Naïm cu a mirabilului Louis Armstrong „What a wonderful world”. Frumoasă descoperire, tandre sunete, gînduri, vise şi cuvinte pentru o primă seară de octombrie, cu lună plină.
De Ziua Muzicii mai curînd aş lansa o dedicaţie şi nu o leapşă, dar şi asta e dificil, fiindcă parcă e prea puţin să vă spun vouă, dragelor şi dragilor, care-mi ţineţi blogolumea şi genunchii ei vii, că aş vrea să vă pot pune la picioare toate… muzicile lumii. Aşa ca un Mulţumesc, cel mai cuprinzător şi singur cuvînt inventat vreodată.
Şi leapşa?, vă veţi întreba… Da „leapşa” să meargă către voi toţi, şi către muzichiile voastre, pentru toate zilele cu muzică sau… fără. Da, recunosc, am mai „trădat” o leapşă 😉

„Prietenii lui tati”

44… Cam atâtea comentarii am primit în trei zile la postul meu anterior, de ziua Inei. Care mai de care mai… dincolo de cuvinte. Ziua fetiţei mele, firesc, e cel mai important eveniment pentru mine şi am lăsat această însemnare aici pentru a marca asta, pornind de la premisa că blogul rămîne oricum un spaţiu personal, ceva asemănător unui album de fotografii. Desigur, aproape toţi cei ce scriem aici ne asumăm, mai mult sau mai puţin, unele devoalări ale intimităţii şi găsim în asta un mod de comunicare ori poate chiar un fel de a arunca în mare răvaşe ascunse în sticle. Alţii  încearcă prin asta să îşi măsoare ratingul sau să frapeze. Sunt bloguri foarte personale (dacă nu cumva e un pleonasm în asta), discret… personale sau altele ermetice cînd e vorba de a ghici cine stă în spatele lor… Dincolo de orice motivaţii şi de calea aleasă blogolumea este încă fermecătoare însă mai ales prin „prea personalul” ei.

Şi cum spuneam… Puteam, sau nu, să scriu despre evenimentul acesta al meu. Şi m-am gîndit de două ori înainte de a da acest plus de „personal” genunchiului ăstuia al lumii mele. În clipa în care am ales mi-am dat seama că da, acest loc este oricum unul aproape intim, aproape în conflict cu mediul deschis în care se propagă. Şi este şi un jurnal şi un album de fotografii pe care, poate, chiar fiica mea îl va mai răsfoi cîndva şi va găsi aici… semne pe care consider firesc că trebuie să i le dau, să i le las ei ca parte esenţială a acestui genunchi al lumii.

Fiind vorba aşadar despre o însemnare fără însemnătate pentru lume, pentru exterior, pentru cotidian,  ziua Inei a fost întîmpinată, cum spunea cineva, cu o „avalanşă” de urări, iar ea şi-a căpătat aici, pentru o zi, două, un „club de admiratori”. I-am deschis, desigur, pagina şi s-a arătat mirată că despre ea este vorba aici. Apoi m-a pus să-i citesc fiecare rînd şi să îi spun cine este „nenea” şi cine este „tanti” şi ce este cu „lupul” ăla, dar cu „pisica aia neagră”, dar cu personajul din Ice Age! Mirarea s-a transformat într-o curiozitate haioasă şi nu a fost oră aproape în care să nu mă întrebe dacă a mai primit vreun mesaj pe „Internetul ăla al meu”. 🙂 Da, fiindcă „Internetul ăsta” devenise al ei, era al ei. Şi s-a bucurat că „prietenii lui tati” îi acordă, de ziua ei, atîta atenţie şi că au devenit şi ai ei.

Astfel, mi-am mai dat seama de un lucru. Chiar dacă nu am putut să-i spun mai nimic despre unul sau altul (desigur au atras-o mai mult comentatorii cu… fotografie) voi, toţi cei 44 de aici (poate puţin pentru exigenţele în materie ale unora sau altora), şi fără îndoială nu numai, sunteţi de acum mai mult decît un simplu blogroll… Sunteţi „prietenii lui tati”, cei care aţi participat la sărbătoarea noastră. Mai mulţi, poate, şi cel puţin la fel de însemnaţi precum cei din imediata mea vecinătate. Nu mă aşteptam, cu atît mai mult cu cît postul meu nu a fost deloc un experiment.

Vă muţumesc, dragi prieteni, pentru înseamnata voastră vecinătate. Vă mulţumim! Şi ca de multe alte dăţi acest „mulţumesc” are aici, în blogolume, o altă încărcătură decît cea a cuvîntului rostit în împrejurări obişnuite, dată de o egală sinceritate… imponderabilă, eterică, dezinteresată.  Socot, de aceea, acest „mulţumesc”mai altfel, mai greu, mai de luat în seamă… chiar dacă, aparent, este mai simplu de rostit.

Mulţumesc, Mami Nineta, Ruxi, Onu, Brush, Pescăruş argintiu, Winton, Clarisa, Stropi de suflet, Florin, Nevermore, Cella, Ela,  Blooog, Adi, Geo, Adc, Lollitta, Gabi, Mihaela, Tavi, Mădălina, Marius, Vania, Oana, Gina, Chat Noir, Geanina, Anamaria, Lilick, Flavius, Cristian, Angela, Athe, Iulia, Mircea, Daurel, Gabi, Ioan, Laly, Zamfir, Codeus, Ilana, Gala, Manole.. şi tuturor pe care v-am simţit pe aici şi cu această superbă ocazie…

Servus şi… toate cele bune!