Moft de-o iarnă

Spuneam cîndva… „mi-e vară încă…” Dar uite cum se-ntoarce vremea şi vremurile şi azi aş zice că tare-aș vrea să-mi fie iarnă! E nefiresc acest februarie, cum nefirești au fost și decembrie și ianuarie. „Prea cald pentru luna mai?”. Da, cald ca-n mai de cîntă dimineața mierlele buimace sub geam. Ce vrea să însemne asta? Niște tulburări meteorologice?… Probabil. Dar dacă-s pe-aici și alte tulburări? Mă uit în jur și oamenii-s parcă-s bolnavi de aripi și priponiți de semafoare. Eu însumi mă simt ca un zeppelin cu elicea ruptă. Și-n locul oamenilor ce-avem? Nervi care umblă liberi pe stradă. Isterii care se defenestrează în capul celor mai înainte amintiți. Glezne desculțe care mimează că se dau pe gheață pe asfaltul lucios și cu urme de sînge. Ba, chiar și mai prozaic: știri fără noimă, corpusculi sociali și politici inutili izbindu-se de ecranul televizorului, asemeni acelui Dracula iubăreț prefăcut într-o chiropteră sașie.
Nu ne-ar fi prins bine niște zăpezi mai zdravene, niște geruri mai temeinice, zău? Atît cît să ne așeze neuronii la loc și să ne bage mîinile-n mănuși iar amneziilor și asteniilor… mințile-n cap ? Cît să ne lase-n pace măcar urșii, ghioceii și pițigoii?…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Gînd de iarnă

După o toamnă fabuloasă, naturii şi lumii li se cuvine-un somn lung… Ce altceva să liniştească nervii frunzelor, nestatornicia apelor, oboseala ierbii, uşurătatea fluturilor? Poate, la fel, ar trebui să se petreacă şi cu oamenii, dar… Dar, nu. Oamenii sunt din altă stirpe, din alt aluat. Universul lor e numai al lor, distinct, glamorous, faimos, în care orice li se permite, chiar şi scrijelitul cu pumnalul în scoarţa minţii şi sufletului iernii. Oamenii trebuie să fie… invers, desăvîrşindu-şi pînă la absolutul absurd, în pragul nebuniei şi morţii: nervii, nestatornicia, oboseala, uşurătatea. Şi, înainte de astea însă, fără odihnă, în viteză, din plin, cele omeneşti: ura, crima, suicidul, ignoranţa, nepăsarea, răutatea, cruzimea.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Nervozităţi

Trîntesc, bufnesc, dau spasmodic cu tocul în parchet, le scapără negură, par a reproşa dimineţii că a venit şi soarelui că nu are umbrelă. Cînd au ceva de spus silabisesc greaţa, cînd au ceva de explicat ridică monumente durerii de cap. Tot universul pare să le atîrne pe umeri şi vor să arate din mersul pieziş şi preocupat că-l duc precum eroii neînţeleşi şi necompătimiţi. Nu ştiu cum se suportă-n pielea lor sau poate-mi pasă atît cît le pasă şi lor de pielea mea, dar cu ce sunt eu dator să le înghit, să le respir smogul greu, zbierat, mormăit, şoptit, rînjit? Indivizii ăştia ar trebui internaţi într-o colonie solară şi să li se administreze la fiece oră injecţii cu clorofilă. Desigur, vei spune că trebuie îngrijiţi şi trataţi cu îngăduinţă, cu o blîndeţe prevăzătoare. Cum mai e însă cînd constaţi, pînă la refuz, că pietonalele, pieţele, autobuzele, halele sunt pline de umbrele lor afectate, de paşii lor tîrşîind suferinţele pămîntului? Sau atunci cînd stresul le este dublat şi de doze consistente de nesimţire sfidătoare, atemporală, ce mai spui? Probabil vei gândi că tu eşti ăla defect, că percepţiile-ţi sunt prea „sensibiloase”, dacă nu de-a dreptul paranoice, că ţi se pare, că poate-n oglindă eşti aidoma sau, şi mai şi, foarte maliţios, neînţelegîndu-le durerea! Una peste alta, nu ştiu cum e prin alte părţi, dar străzile Mioriţei ar trebui scoase la soare, aerisite, prea le plouă şi le tună-n cap şi-n fiecare piatră, cam nitam-nisam, cam dubios şi suspect, suficient însă cît să molipsească toată lumea cu deşertăciune. Hai, fraţilor, mai daţi-o naibii de treabă, mai trageţi nişte cer curat în piept, îmbrăţişaţi-vă sinele, liniştiţi-vă timpul, răsfoindu-vă secundele, deschideţi-vă porii şi pupilele, nu-i ăla negru chiar atât de negru! Zic şi eu, acum, ca și altă dată, o stare altfel, de aici, din iarbă!…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – După cum se vede, pe aici au răsărit nişte poezii, mai toate vechi. Le-am importat din al doilea genunchi al lumii şi s-au răspîndit alandala, care pe unde-au găsit timpi şi locuri libere. Adică, în loc să las apele despărţite le-am adunat.

Gramatica lumii lor. Salubritate

Curăţenie. Salubritate. Vidanjă. Poate fi o curăţenie a cuvintelor? A virgulelor? A cratimelor şi a lui i? Ii sau iii? Şi a lui a fi? Dar a lui „decît”?! Şi putem pune în loc un „bună ziua” şi-un „mulţumesc”? Fără nervi, fără semne de întrebare şi de exclamare, fără puncte de suspensie, fără să dăm cu rahat în geam ori cu tocul în masă, cu bun-simţ, fără ură sau superioritate? Am putea face puţină curăţenie, acu’ la vremurile astea de primăvară-n miezul iernii, prin bloguri, e-mailuri, forumuri, gazete, comentarii şi să dăm puţin cu mătura înaintea paşilor noştri şi cu bidineaua pe pereţi şi pe la rădăcinile copacilor? N-am nimic cu analfabeţii, cu semidocţii diplomaţi, cu elitiştii agramaţi sau cu teribiliştii „jmecheri” din mediul înconjurător. Chiar n-am nimic nici cu cei care se scuză că n-au timp aşa cum n-au avut timp nici în cei şapte ani de-acasă nici în cei ai căpătării înaltelor lor brevete. N-am nimic cu „gramatica” lumii lor. Ştiu, pînă la urmă toleranţa, „înţelegerea” şi bunăvoinţa sunt problemele mele, la fel cum e şi frecventarea acestor indivizi. Dar cum nu mă aştept să aibă succes o petiţie sau un protest, un „grup de presiune” ori aşa ceva şi cu riscul de fi considerat… prezumţios eu zic că se poate şi procedez în consecinţă pentru aerul străzilor mele.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Braţ la braţ cu Dante!

După tot ce văd şi ce aud aş zice că de ieri România e o ţară care, urmare unui cataclism, a rămas fără şapte milioane de locuitori. A venit, aşa din senin, o bombă (atomică sau de alt fel) şi ne-a ras de pe faţa pămîntului, urmînd ca ceilalţi să vină şi să ne îngroape. Aşa se vede ţara asta şi din… prispă şi din avion.
Autorii referendumului (recte USL-ul) se căinează: că pe listele electorale au fost chiar morţi, că o fi şi-o păţi cu cvorumul ăla impus de 50%+1, că n-au apucat să numere, că hunii au pîrjolit totul în cale, etc.,etc… „Victima” referendumului face din nou şi ea ce ştie mai bine, hăhăie pe înfundate (să nu mai bată la ochi!) şi se arată – el şi aderenţii de la geamlîc- în faţa sfidaţilor drept marele, înţeleptul, legitimul , reformatorul, memorabilul şi onorabilul şef al statului.
Bun. Ăsta-i peisajul. Uităm, cred, însă cîteva lucruri. Noi suntem în cauză, nu suntem o ficţiune! Noi (eu, tu, el, ei!) am făcut şi facem posibilă această aritmetică bezmetică. E, repet, ca în fotbal! Pînă la urmă am luat bătaie cu 3-0 (pe drept, pe nedrept dar ăsta-i scorul!) şi acum ne tăvălim de durere ţipînd că ne-au furat cu arbitrii şi cerşim o judecată a nu ştiu cărui tribunal „imparţial”! Murim cu dreptatea de gît, cum se zice!
Dacă această încă romantică şi entuziastă USL dădea dovadă de profesionalism şi realism politic şi nu făcea cîteva greşeli capitale, adică dacă nu-i renăştea din cenuşa pierzaniei pe Băsescu şi pe ai lui prin însăşi precipitarea referendumului şi dacă nu-i tremurau brăcinarii la prima uitătură piezişă a stăpînilor de la Bruxelles, altfel stăteam acum de vorbă. Dacă aveau măcar caracterul şi sîngele să spună nu în faţa Înaltei Porţi, acum dormeau ceva mai liniştiţi! Mai mult, poate se mai alegeau şi ei cu un dram de stimă în plus, şi cu ceva procente electorale consolidate la… puşculiţă. Dacă unii dintre noi (doar-doar cîţiva încă peste admirabilii şapte milioane şi ceva!) nu stăteam cu burta la soare, la mici şi la bere pînă în al doişpelea ceas, altfel stăteam acum de vorbă. Dacă organele îşi făceau treaba şi punea ordine în liste separînd măcar vii de morţi, dacă statistica făcea ordine în… statistici şi le comunica din vreme, altfel stăteam de vorbă acum! (Deşi am vaga impresie că şi din interesul politic al… părţilor aşa se şi dorea să arate unele listele electorale  – tacit, de comun acord, uşor manipulabile!)
Şapte milioane şi ceva de români se simt frustraţi, trădaţi, se simt trimişi în exil şi aproape îngropaţi! Pe bună dreptate! Dar, pe ici pe colo, totul seamănă cu un blat ordinar al politichiei faţă cu amărîtele noastre realităţi, sau măcar cu o indolenţă puturoasă a unora. Ceilalţi, „boicotanţii” şi absenţii inconştienţi (oricum muţi, fără voce şi fără dreptul de mai cuvînta de acum!) aplaudă bezmetici în altă iluzie, a unei victorii fără trofeu şi fără beneficii.
Una peste alta, rămîne ce… rămîne: colonizaţi la propriu (terenuri, fabrici si uzine!) ne-am lăsat iată uşor colonizate pînă şi minţile! La aşa popor, aşa „conducători”, se zice. Unii zic că ne-ar mai putea scoate de aici o… „a treia cale” sau o „a treia forţă”, „curată”. Nu o văd însă decît în eseuri şi nu cred că se va naşte dincolo de generaţia curentă. Cum mai spuneam, pînă în noiembrie cel puţin vom rămîne pe un teren de luptă trist în care ţara va fi jucată-n picioare sub ochii noştri hipnotizaţi şi deliranţi (asta-mi aminteşte de viţeii de la poarta nouă!) Şi cum se întîmplă firesc, din stîrvul încins de căldură se vor îngrăşa din plin extremele de toate culorile, partide de televizor sau de alte însemne dar, şi (mai ales!), disperarea unora dintre noi, încă suficient de idealişti într-atît încît să-l acopere cu flori!

Update:Aflăm, potrivit Institutului Naţional de Statistică, că suntem, în urma recensămîntului din 2011, 19.042.936 de români! Din care 16.527.971 suntem români votanţi. Aşadar, cvorumul este de 8.429.265 de români! Practic, cvorum atins, preşedintele Băsescu demis! Asta spune acum PSD-ul iar Curtea Constituţională va trebui să decidă  ce înseamnă cei 51% din populaţie! În ciuda unor evidenţe cred că această CC va hotărî cum s-a… stabilit. Sfidarea, minciuna, hoţiile vor circula mai departe libere pe stradă, braţ la braţ cu Dante şi cu speranţele lui! Nu-i bai, nu-i prima şi nici ultima oară şi… „ce e val ca valu’ trece!”  De ce doar acum aflăm însă aceste date, în al treisprezecelea ceas, de ce ele nu au fost oficializate ca bază de calcul a referendumului?!  De ce-mi pare aici o altă insultă, la adresa mea cel puţin, sau o altă indolenţă crasă?!
Nu văd de ce şi cu ce toate astea ar schimba cu prea multe starea-mi actuală, nervii şi cele povestite de mine mai sus! Părerea mea!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Muzichia are legătură numai cu prispa şi avionu’!

P.P.S. – Prin grija Gabrielei, căreia îi mulţumesc, puteţi găsi acest text şi aici: Power&Politics World

O zi. Ca toate celelalte

Marţi. „Alo! Aloooo! Da’ nu te aud!”, se răsteşte cea de la capătul firului, după mai multe încercări de-ale mele de „dialog”. Închid… „Hei, domnu’ aici se ţine mitingu’ oengeurilor?!”, mă abordează un tip cu rucsac. Îl privesc nedumerit, mă cercetează de-a lungu’ şi de-a latu’. Sunt într-o curte interioară pustie, lîngă o bancă ruptă. „Ce miting, dom’le?”, apuc să îngăim destul de nervos. Îmi caut exasperat bricheta şi normal că nu o găsesc. Bag de seamă că individul nu fumează fiindcă mă gîndesc mi-ar fi dat un foc… Trebuie să văd ce e cu pachetul meu cu acte si cu ziarul ăla de colecţie, îmi spun. Şi pachetul şi ziarul, trebuia să le primesc încă de sîmbătă. Cu siguranţă curierii le-au dus altundeva. Sun la „curierat”. „Daţi-mi avebeul!”, îmi spune o duduie care nu se prezintă. „N-am niciun avebe!”, zic. „Căutaţi-vă avebeul!”, zice dama de la call-center. „N-am de unde să-l iau, cei care au trimis, zic, ca au trimis sigur şi trebuia să primesc de două zile pachetul!”N-aveţi decît să vi-le găsiţi!”, ţipă blonda şi-mi închide. Încerc să mai sun de cîteva ori şi sunt pus în aşteptare pe Eine Kleine Nachtmusik! Probabil se gîndesc că muzica asta linişteşte… O să mă duc să le caut, da’ unde?!…
Mă întorc la mailurile zilei: în aşteptare. „Răspunsurile” curg: „În cinci minute îţi trimit!”, „Imediat aveţi schiţa, oferta…” Deadline-urile mele nu sunt – din fericire pentru ei! – niciodată şi ale lor… Pornesc în drumurile… zilei printr-o ploaie amară, pornită din senin, care l-ar deprima definitiv pînă şi pe Bacovia. Bineînţeles că găsesc maşina blocată la bordură. Minunatul nostru oraş turistic e raiul… bicicliştilor. După ce tot mie mi se administrează cîteva înjurături de… origine reuşesc să mă-nscriu în circulaţie. Circulaţia nervilor şi răbdării cu ţintă-punct fix la secretariatul unei „autorităţi locale”. Nu stau la coadă decît vreo trei sferturi de oră, bineînţeles concetăţenii dinaintea mea au de descifrat „la ghişeu” cîteva rînduri de dosare. Eu îmi rezolv hîrtia repede: „Dom’le, nu nu-nţelegi, îţi mai trebe adeverinţa aia de o iei de pe site!”. „Ce adeverinţă? Am adus exact actele cerute pe site”, spun. „Adeverinţa de la punctul h!”, ţipă, aproape, funcţionarul. „Care punct h?”, întreb. „Punctul h. Adeverinţa de la fisc. Vedeţi că s-a adăugat azi noapte!” „Păi… cum? Ieri aveam dosarul complet, mai trebuia hîrtia asta de am adus-o!”, spun. „Ieri da, da’ matale nu pricepi că azi nu mai ai dosarul complet?”, zice amploaiatul statului. Simt că mă trec căldurile: „Şi pînă cînd trebuie să aduc adeverinţa aia?” „Pînă la cinşpe. Sau dacă nu, luna viitoare!” „Păi pînă la cinşpe mai am o oră”, zic! „Nu mă interesează! Altădată să fiţi atent la site!”, mi-o întoarce-n public, funcţionarul… public. „Bun, am rezolvat-o şi p-asta”, constat resemnat. Ies. Mă gîndesc s-o iau alene prin parc şi să-mi aprind o ţigară. Îmi aduc aminte că nu am bricheta… Bricheta…

O las baltă şi iuţesc pasul spre bancă, am de plătit nişte rate, facturi, mereu altele, mereu la alte date, mereu în urma somaţiilor indescifrabile venite prin sms. Normal, la bancomat înaintea-mi e o doamnă în vîrstă cu vreo două carduri la îndemînă pe care începe să le încurce. Tastează calm parcă zeci de combinaţii ţiuitoare. Îmi pare că formează sute de cifre. Le-a încurcat. Ori nu mai ştie pin-urile, ori cardurile-i sunt goale. Pleacă, într-un tîrziu privind nedumerită spre mine. Mă priveşte asa… în dungă! Reuşesc să mă îndrept spre casieria băncii. Ăsta nu-i ghişeu ca celălalt, remarc. O oacheşă cu gene lungi, relaxată, îmi spune că debitu’ mi-i altu… că nu’ş ce dobînzi s-au recalculat, că trebuie să mai aduc, adică, nişte bani şi să-i dau şi buletinu’, în copie. „Păi de unde să am copia buletinului? Nu aveţi un xerox să-mi faceţi o copie aici?”, o-ntreb calm. „Nu avem xerox, adică e defect”, îmi zice. „Mergeţi vizavi şi faceţi o copie şi mai aduceţi şi restul banilor”, zice fătuca. „Ok…”, mormăi eu… Ieşind văd că la ghişeul ăsta e deja un şir nervos şi transpirat. Un şir… Nu-mi par oameni. Văd doar… şirul. Identic celui format lîngă bancomat. Nu, nu mă mai întorc azi. Poate mîine, cu toate penalităţile zilei de mîine… Încerc, în schimb, să mai plătesc o factură la magazinul-reprezentanţă de telefoane mobile, magazin fiţos, aerisit, parfumat…. Scot din nou cardul. Puştiul de aici îmi zice: „Nu, nu puteţi cu cardul, nu avem… nu e voie la noi. Doar cash!”. „Bun”, îmi spun blocat şi… nu mai zic nimic.
Trag aer în piept… Maşina… Traficul… molcom. Mă regăsesc faţă-n faţă cu mailurile zilei. Niciun răspuns la urgenţele mele… vechi. Însă multe alte urgenţe de ultimă oră, ale altora. Ţipător de urgente. Acum aflu de cestiuni care, desigur, trebuie rezolvate… ieri! Mă uit la ceas descumpănit: ar fi ora… închiderii. „Poate ajung şi la chioşc să-i iau stickerele celei mici şi reţeta maică-mii…”, îmi spun… Da… cestiunile celelalte, „neurgente”, în opinia celorlalţi, ale restului zilei, mă aşteaptă…

Găsesc o brichetă. Ies la, constat, abia a doua ţigară a zilei. Îmi sună telefonul: „Alo, domnuuu! Sunt de la firma… V-am găsit coletul!”, îmi zbiară cineva în receptor. „O, ce bine, mi-l puteţi aduce acum la adresa…”, dau să spun. „Aaaa…” aud… „Mîine, sau cel mai bine poimîine, domnu’, că a ajuns la Brăila!”  Închid telefonul, sting ţigara… Îmi amintesc că dimineaţa încercasem să vorbesc cu cineva… Nu mai ştiu cu cine şi pentru ce… Era ceva urgent, normal. Am senzaţia aia tîmpită de lapsus. Caut în numerele formate, sun. „Alo! Aloooo! Dar nu te aud!”, se răsteşte cea de la capătul firului, după mai multe încercări de-ale mele de „dialog”.  Închide… Deja-vu.
Am înţeles că reforma merge mai departe, că o să ne păzească nişte drone, că sistemul electoral e altul, revoluţionar… mai curat, că big-brother va fi unul mai omenos, că… Ies în trafic, la relanti… În faţă, o remorcă cu megafoane, cu o capră electorală verde din care cineva urlă pe muzică: „Votaţi-măăăă!…” Şirul de maşini, caravana electorală în care sunt prins, se mişcă greu… greu. Aprind farurile. Mă simt ca într-un cortegiu funerar. Plouă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Manopere la speranţă. La Urgenţe

„La Urgenţe”. Dacă ajungi să te familiarizezi cu locul ăsta, urmare mai multor vizite, la toate orele zilei, nopţii sau dimineţii, începi să… vezi lucrurile şi poate să le înţelegi. Adică să realizezi cît contează aceste Urgenţe, cît de fragil poţi fi, că viaţa este aici, aşa cum este, neîncăpător de mizerabilă, faţă de poleiala buimacă de afară.
„CT, urgent, că îl pierdem!”, a strigat la un moment dat o asistentă îmbrăcată în roz, trezindu-mă din moţăiala în care mă pierdusem privind spre un televizor suspendat pe care rulau monoton de zeci de minute aceleaşi „informaţii utile”. Vreo trei sau patru brancardieri au ţişnit din separeul unde făcuseră o bisericuţă abandonîndu-şi paharele de plastic cu cafea de la automat. Imediat din salonul larg al urgenţelor, cu uşa hîrîind pe o şină, a ieşit în viteză şi a dispărut pe coridoare patul pe roţi cu un suferind în inconştienţă ataşat la un monitor ticăind… Momentul a redus la tăcere toată nervozitatea, toate văicărelile cozii de oameni „triaţi” din faţa uşilor Urgenţelor. Pentru cîteva clipe…  Da, pare-se că asistasem, potrivit acelei vînzoleli, la un o secvenţă mai gravă decît cele obişnuite…

Un bărbat se plînge că a avut un accident cerebral acum trei luni şi că acum resimte aceleaşi simptome. O tînără palidă îi spune tipului care o însoţeşte că îi vine să verse. Tipul, îngrijorat, îi zice „Sper să nu fie meningită!…”, continuînd: „Cum naiba se întîmplă acum şi aici, sâmbăta, nu puteam sta naibii liniştiţi la Bucureşti?!”. Dintr-un salon „de supraveghere” o femeie plînge în hohote, extrem de sonor, iar cei ce au adus-o, cărora înţeleg că le este şefă, evaluează situaţia pe hol. Femeia se retrăsese în toiul unui chef „corporate” petrecut la o cabană din zonă şi ameninţase că îşi taie venele şi că dă drumul la gaz…
Un bărbat întins pe o targă, acolo pe hol, cu o împunsătură în burtă care-i înroşeşte progresiv maieul înjură printre dinţi, fără ţintă. O femeie adusă în pijama şi papuci de acasă, se vaită şi se leagănă în scaunul cu rotile sub ochii bărbatului neajutorat, soţul sau fiul. Se vaită cînd înăbuşit, cînd aproape ţipînd: „Mă doare tare, cînd oftez aşa tare, mă doare foarte tare”, zice, parcă încercînd să se scuze… Un tînăr grăjdar din cine ştie ce colţ de judeţ apostrofează de departe echipa de gardă: „Nici la puşcărie nu aştepţi atîta! Poţi să şi mori aici!…” şi înţeleg că aşteaptă de vreo două ore să fie chemat înauntru. Acolo, în salonul de la Urgenţe, în spatele usilor translucide un individ urlă: „Vă omor ticăloşilor, lăsaţi-mă în pace! Ce ştiţi voi!”. „Băi tîmpitule, taci din gură că te dau afară în şuturi! De ce ţi-ai scos sonda, uite ce ai făcut aici!”, îi răspunde cu o voce de bariton medicul de gardă. Şi îl vedem adus afară pe „eroul” beat mort, într-o cămaşă de noapte albastră. Probabil va mai sta ceva „la recuperare” pînă-şi vor fi făcut efectul spălăturile la care a fost supus. Încă doi indivizi aproape în comă alcoolică îşi aşteaptă rîndul într-un colţ… Se mai aude o sirenă de Salvare… Apare şi un poliţist…

O bătrînă perfuzată ia şi ea calea culoarelor neştiute spre spital. Un bărbat bandajat la cap este pus sa aştepte la uşa radiologiei… Un altul, gemînd, este dus şi el în viteză spre Internări, cu scaunul cu rotile, în vreme ce nevastă-sa aleargă după el cu nişte plase în mîini. O ţigăncuşă numai că nu-şi ridică fustele-n cap smiorcăindu-se: „Don’ doctor, numai o pastilă să-mi daţi şi plec acasă!” iar doctorul îi reproşează: „Aşteaptă femeie acolo! Şi să ştii că ambulanţa nu e taxi!” „Aparţinători” îngrijoraţi aşteaptă efectul micilor manopere de la Urgenţe şi mai ales veşti, sentinţe… Gardianul, din cînd în cînd, îi mai numără, îi mai alungă. Uneori îmbulzeala e mai rea ca la coada de la cratiţele gratuite.

La coada asta nimeni nu ştie de ce nu se intră „la rînd”, de ce „ăia” sînt „mai urgenţe” decît ei. Doctorii, triajul, ştiu, aşa scrie pe hîrtiile lipite de pereţi… Chiar dacă, da, am văzut şi o maşină neagră, cu „număr mic”, care a trecut de poartă şi a cărei „urgenţă” era „mai urgentă” decît asta a noastră, a oamenilor… obişnuiţi! Cum am văzut, prin crăpătura uşilor pliante şi momente de relaş, de sporovăială, de „stat la poveşti”, de lehamite, ale echipei medicale, chiar cu preţul isteriilor celor care par a fi uitaţi afară cu orele. Pe moment, nu pricepi multe, apoi începi să vezi şi să înţelegi rostul… Îţi pot părea nesimţiţi, sictiriţi, nervoşi, neputincioşi, îţi vine să îi înjuri… Cînd ieşi de acolo însă, „reparat” şi ştii că mergi acasă, nu ştiu cum, de multe ori, le-ai spune „Mulţumesc!”… Apoi realizezi că aici, da, poate fi doar un „triaj”, o „haltă” spre un salon cenuşiu şi înghesuit şi fără aer, de spital. Spre o „soluţie” – poate singura, ultima – incertă şi tot mai scumpă la propriu şi la figurat… Cînd te pocneşte gîndul ăsta te rogi să fi fost printre cei ce au spus „Mulţumesc!” şi-ţi zici că nu-l vei mai lua pe Dumnezeu peste picior, că ai priceput ce şi cît cîntăreşte speranţa! Între timp, inşi cu capetele crăpate, cu picioarele rupte, femei şi bărbaţi în infarct sau horcăind sau livizi şi abia ţinîndu-se pe picioare, tăcuţi sau vociferînd, intră şi ies fără oprire, singuri… de la Urgenţe.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!…

P.S. – Cântecul n-are nicio legătură…

Brazda zilei de ieri

Am citit la cineva cum că îi este dor de nişte drumuri, de nişte locuri. Sălbatice. Altcineva îmi spunea că ar cumpăra sau ar închiria măcar nişte timp. Fiindcă „pe timpuri”, după ziua de muncă „pe bune mai aveam în faţă parcă încă o zi întreagă…” Şi privesc de jur împrejur şi se întîmplă să văd cîte o faţă de mult cunoscută „Wow, ce a îmbătrînit!”, îmi zic. Probabil şi el spune la fel despre mine. Şi mai văd indivizi care se dau cu fundul de pămînt şi care urlă pentru lucruri care nu pot fi reţinute mai mult de cinci minute. Şi ţipă că n-au timp! Şi aud tovarăşi importanţi care nu spun nimic şi care nu fac nimic şi care se aşteaptă să le fiu recunoscător, să mă arăt extaziat, să le dau dreptate sau măcar să le plîng de milă… Şi am întîlnit un tip slinos cu un BMW argintiu care m-a luat cu „Băi, n-ai nişte bani că mi s-a spart baia de ulei. Îţi las buletinu-n schimb!” Şi nervi şi crize de timp isterice şi ştiri fără nici o legătură cu mine. Şi ieri a fost ultima zi de iarnă. O iarnă urîtă, nervoasă, cenuşie, infernal de lungă, chiar dacă aş zice că nu atît de grea pe cît putea să pară astă toamnă. Probabil n-a fost vorba de iarna de afară însă… A trecut. Iarna. Şi ziua cea de ieri. Asemeni celorlalte în care nimic din toate astea nu contează.
Cum îi era dor aceluia de un drum de munte, nu ştiu cum se face da’ mie acum îmi e de… întorsu’ unei brazde de pămînt şi de-un tăiat de vie!  Şi de-o zi aşa cum se cuvine pentru asta. 😉

Servus Blogolume!
Toate cele bune!

Crize de iarnă. Las’ că trece!

Cred că sunt un pic prea nervos în vremea din urmă. 🙂 Tocmai perioada asta a Sărbătorilor mă scoate din sărite, nu ideea de Sărbători cu ceea ce sufleteşte aduce după ea cît isteria din preajmă. Zilele premergătoare noului an îmi par (ne sunt?) un nesfîrşit şir de cazne. Să le trec pe o listă? Nu cred că are sens. Probabil aşa sunt făcute lucrurile, aşa sunt făcut eu ori aşa ne „manageriem” noi Sărbătorile: încercând să rezolvăm tot ce nu am rezolvat un an întreg, făcîndu-ne preş umil în faţa „obligaţiilor”, a convenţiilor idioate. Şi ajungem sleiţi la anul nou privind tîmp paharul de şampanie şi jurîndu-ne că aşa nu mai facem, eventual cerîndu-ne iertare pentru vinile capitale sau închipuite de peste an.
Ce mă enervează, „off-topic” desigur!? 😉 Ăia care chinuie literele la modul concret. Adică cei/cele care chinuie tastatura apăsînd-o cu toată fiinţa, cu un zbucium zgomotos şi legănat din tot trupul şi cu bătăi nervoase de picior în podea ţinînd intonaţia literelor care nu reuşesc să li se lege niciodată în cuvinte. Şi mă exasperează că nu, „meseriaşii”  nu se resemnează ci îşi reproduc zilnic stereotipiile tîmpe ce aduc a şmirghel frecând o limbă tocită de lemn.
Mă mai înfurie, mai rău decît în restul zilelor din sac: când azi aflu că era urgent să rezolv ceva ieri, cînd nu funcţionează deszăpezirea, dezaburirea, „şpriţiera” sau îmi îngheaţă yala de la portieră, cînd şefu de scară îmi reproşează că nu închid uşa, cînd pe un ghişeu scrie o oră şi funcţionara a plecat cu „cinci minute mai devreme”, cînd îmi crapă pentru ore bune internetu’, cînd rămîn blocat în parcare, cînd după ce am reinstalat „uindousu'” am constatat că nu mai am diacritice, cînd mă sună bezmetic la telefon numai ăia pe care nu vreau să-i aud, cînd uit lumina aprinsă şi portofelul în casă, cînd îmi dă toată cafeaua în foc, cînd îmi uit parolele la nenumăratele conturi virtuale, cînd toată lumea vrea sau aşteaptă ceva de la mine, cînd uit ce anume chestie importantă nu trebuia să uit!…
Cred că dozele de neuroni, distonocalm şi… lecitina mi s-au consumat de mult pentru anul în curs. Aşa că-mi aştept „distribuitorul autorizat” să-mi livreze rezervele pentru anul viitor, dar cum ştiu că mai e ceva vreme pînă atunci şi oricum o să întîrzie, mă aşez, beau un ceai de sunătoare  şi sper să-mi treacă… criza – fiindcă aşa i-am auzit la televizor spunînd pe unii mai deştepţi decît mine: că criza trece dacă stăm cuminţi şi ne băgăm minţile-n cap! 😉

Servus, Blogolume!
I-aş întreba dacă au nervi de iarnă şi pe unde şi-i varsă pe: Onu, Carmen, Gabi, Tipa, Gib2i3, Gabi, Daurel, Andi, Vania, Cristian, Teo, Cella, Camelia, Roxana, Rodica, Gina, Theodora, Cristian, Cami, Cristian, Mihaela, Cati, Pisica neagră, Mirela, Rose, Eo, Osterhase, Gabriela, Ioana, Deea, Dumitru, Dramoleta

Toate cele bune!