O lume normală

O să o vină o vreme cînd
vei zice în jur
că ai trăit într-o lume normală
și nimeni nu va pricepe ce vrei
să spui,
cînd o să le arăți
gutuia din geam,
hîrtia scrisă cu cerneală,
cînd o să le spui de o
boala nesofisticată,
de o zăpadă înaltă cît casa,
de o pîine caldă cît luna,
de o moarte insesizabilă,
ca un zîmbet,
de îmbrățișarea unui gînd
de cîmp verde,
cînd o să le arăți pe ceas
ce lungă era ziua
și cît de cuprinzătoare era o noapte.
O să vină vremea
cînd nu vor înțelege
că ai trăit într-o lume normală
și te vor privi ciudat.

Garsoniera de la etajul 10

Pe Rilke şi pe Kandinsky nu i-a prea plăcut de la bun început. Poate fiindcă auzise de prea multe ori şi despre unul şi despre altul. Pe atunci. Îşi aminteşte că numele astea făceau furori prin „saloanele” şi „seratele” dansante cu ceai de tei ale „elitelor” de… dinainte. Pe atunci îi părea ceva suspect în proslăvirea abstractităţii lor… superioare. Dar picau bine în nopţile albastre afumate cu muzici de la pick-up-ul Tesla, din garsoniera de la etajul 10. Pînă într-acolo încît se credea important coborînd îndrăgostit în strada cenuşie, spre troleibuzul trei cu geamurile îngheţate, spre coada de la pungile cu lapte pe cartelă…

Rainer Maria Rilke: „Dacă cotidianul ţi se pare sărac, nu-l acuza pe el. Acuză-te pe tine şi spune-ţi că nu eşti suficient de poet pentru a evoca bogăţiile lui. Căci pentru creator nu există nici indiferenţă şi nici un loc sărac şi indiferent.”

Trăiescu-mi viaţa în cercuri crescînde…

Trăiescu-mi viaţa în cercuri crescânde
ce peste făgaşuri se-ntind.
Îmi tăinuie ultimul zările-arzânde
şi totuşi râvnesc să-l surprind.

Mă-ncumet cu turnul străvechi împreună
spre veşnicul cerului sens.
Şi încă nu ştiu: sânt un şoim, o furtună,
ori numai un cântec imens.

Vasili Kandinski: „Arta este rostirea tainei prin taină.”

Kandinsky - Cer albastru
Kandinsky - Cer albastru