Fotografia zilei

Omul ăsta îşi face, la fiecare 24 de ore, o poză. În oglindă, fiindca n-are cine să-i facă şi, chiar dacă ar avea cine, doar nu ar putea cere cuiva una ca asta. Seara, cînd ajunge acasă, respiră şi îşi face poza, de fapt mai multe, dar o păstreaza pe cea mai reuşită. Altfel, ai zice că toate pozele astea sunt la fel: profiluri în care doar unghiul de încadrare diferă puţin. Şi tremurătura mîinii e oarecum alta în fiecare seară. Uneori şi gulerul cămăşii sau maieul e altul. Sau tenta de culoare. Detalii. Şi-a făcut şi cîteva, întreg şi gol, după ce abia ieşise de la duş, dar nu i-au plăcut deloc şi a rămas la aceste portrete. Bucăţi de portret, cu faţa pe jumătate ascunsă. Fiindcă dacă nu-l ştii, nu l-ai recunoaşte din nicio imagine sau cel puţin aşa crede el. E sigur că e mai bine aşa, să nu fie desluşit ca în pozele de buletin. Profiluri sau bucăţi de profil: părţi de obraz, unghiuri tăiate de ureche şi buze, frunţi în echer, sferuri de ochi, etc. Ştie că asta are voie, că atît are voie: să se pozeze aşa. Şi fiecare seară îi aduce bucuria clipelor ăstora care-l fac să se simtă ca un boier. După care îşi salvează poza pe un hard extern pe care-l încuie cu grijă în sertarul cu cheie al noptierei şi se culcă. Se întîmplă ca mîine să fie o altă, nu nouă, zi.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Cel singur printre ştiri

„Breaking News!”,”Lovitură”, „Bombă”, „Incredibil”, „Excepţional!”, „Exclusiv”,”Nu ai să vezi aşa ceva!”, „Scandalos!”. Ştiri de carton, despre oameni de carton, despre întîmplări de carton. Ştirile de carton galben nu au nicio legătură cu viaţa ta. Cu vînturarea copacilor. Cu moartea. Cu spitalul. Cu kilu’ de cartofi. Cu şcoala. Cu liniştea de mîine a copilului. Ştirea despre viaţă e căzută ireversibil în desuetitudine. „Nu o lua în nume personal”, ţi se spune. „Numele personal” nu există, el doar loveşte decisiv în ce a mai rămas din tine. Şi-ţi vine să te duci, să-ţi sugrumi cuvintele şi să dormi prea-scurtul somn şi să ceri în zori un pluton de execuţie. Fără procurori, fără miliţie, fără judecători, fără avocaţi. Ştirile, reportajele despre tine, cu tine, pentru tine, pot avea permis cel mult orgoliul unei căutări de-un minut şi doar atunci  cînd vin de la morgă, din canale sau de la o defenestrare. Nu-ţi fă iluzii, cînd tu te citeşti nu te citeşte nimeni. Vrei un sfat? Ia-ţi o oglindă, fără conexiune la Internet, şi petrece-ţi seara în faţa ei, ca să nu fii singur, după cum îşi zicea şi Pavese într-o cameră din hotelul Roma din Torino.

Lo steddazzu*

Omul cel singur se scoală când marea e încă în beznă
Şi stelele pâlpâie. O adiere ca o boare caldă
Vine de pe ţărm unde e matca mării
Îmblânzind răsuflarea. Este ora când nimic altceva nu se
Poate petrece. Până şi pipa-ntre dinţi
Atârnă stinsă. Noptatec blândul zbucium al valurilor.
Omul cel singur a aprins de-acum un foc mare de crengi
Şi se uită cum înroşeşte pământul. Marea, şi ea,
În curând va fi precum focul, înveşmântată-n văpăi.

Nu-i lucru mai amar decât zorii unei zile
În care nimic nu se poate petrece. Nu-i lucru mai amar
Decât să te simţi zadarnic. Atârnă de cer ostenită
O stea verzuie, surprinsă de zori.
Zăreşte marea încă în beznă şi tufişul de foc
La care omul, ca să-şi facă de lucru, se-ncălzeşte;
Se uită şi cade de somn printre munţii posomorâţi
Unde e un pat de zăpadă. Trecerea molcomă-a timpului
E nemiloasă cu cel care nu mai aşteaptă nimic.

Merită osteneala ca soarele să se înalţe din mare
Şi ziua cea lungă să-nceapă? Mâine
Se vor întoarce zorii călduţi cu lumina lor străvezie
Şi totul va fi ca şi ieri şi nimic altceva nu se poate
petrece.
Omul cel singur ar vrea numai să doarmă.
Când ultima stea se stinge pe cer,
Omul îşi pregăteşte pipa domol şi-o aprinde.

Cesare Pavese – 1935
„* în dialectul din Brancaleone Calabro (Calabria), unde poetul a fost exilat în 1935 şapte luni de regimul fascist, înseamnă stea mare, verzuie, nume atribuit planetei Venus.”  (din Orizonturi Culturale Italo-Române)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Oglinzi, tablouri, acolade. Istorii în ramă

Istoria… Trăim mereu zile interesante chiar dacă ştim că istoria se repetă. De bună seamă fiind istoria noastră, a trecerii noastre pe aici, ea nu poate fi decît interesantă. Nu prea stăm însă să vedem ce şi cum sunt lucrurile şi faptele, nu avem micul orgoliu ca istoria noastră să fie un pic altfel, cu mai puţine similitudini cu ce a fost.  Istoria noastră, văzută, vorbită, ascultată de acum, adică din chiar clipele facerii ei ar fi cred altfel „atunci”, adică chiar atunci cînd va fi… istorie. Nu am fi doar mai originali ci am şi evolua puţin mai mult, cred. Ce instrumente am avea la îndemînă? Istoria da, şi istoricii de acum ai cetăţii. Încă îi mai avem! La un simplu gând îmi trec prin minte patru nume prestigioase: Dinu C. Giurescu, Florin Constantiniu, Dan Berindei, Neagu Djuvara. Şi mai sunt şi alţii. Eu unul le caut şi le savurez apariţiile, interviurile şi găsesc că mediile care îi promovează şi îi provoacă să iasă în faţa lumii chiar fac ceea ce trebuie făcut. Ştiu că sunt opinii – unele ale stăpînilor vremelnici ai zilei care se vor băgaţi în istorie! – care consideră că prea li s-ar da credit „unor profesoraşi” care ar face bine să rămână undeva prin hârţoagele Egiptului şi Chaldeei, însă nu cred că şi contează, aşa că gîndu-mi merge mai departe… Că sunt de stânga sau de dreapta, că sunt pătimaşi sau obiectivi, aceşti martori ai prezentului şi scormonitori ai trecutului ne pun oglinda la îndemână. Ştiu, nu arătăm foarte bine în oglinda asta nici din faţă nici din profil, dar parcă n-am vrea să ne tot retrăim… de-a-mboulea greşelile trecutului, nu-i aşa?

Giurescu spune că „Globalismul cultural de astăzi este asemenea internaţionalismului marxist din anii ’40 şi ’50 ai secolului trecut. Ţelul lor este formarea unui „om nou”, pe cât posibil, fără patrie.” Constantiniu pune un diagnostic: „În următorii o sută de ani, nu se va schimba nimic. Ferice de cine moare acum!” „Cum judecam ce a fost si ce este? Avem puterea si vointa de a judeca corect, de a cântari si aprecia? Suntem obiectivi in a defini raul si binele, in a sesiza nuantele sau – asa cum ni se impunea in totalitarisme – vedem lucrurile dupa un tipic care in fapt nu este al nostru, ci ni-l asumam sau ni se impune sa-l asumam?”, se întreabă Berindei. Apoi, Djuvara chiar pune mâna pe hăţuri: „Dacă aş fi la putere, aş fi un adevărat Vlad Ţepeş. Că nu mai pot să-i trag în ţeapă, asta e clar, dar aş înfunda puşcăriile cu toţi aceia care au furat. Ar trebui să clădim o puşcărie nouă, imensă, nu ştiu unde, atât de mulţi aş băga înăuntru. Aş înlocui ţeapa pentru că nu mai pot s-o folosesc…”

Nu cred că e nevoie de concluzii aici, aşa doar de dragul concluziilor. Este suficient să citim şi să încercăm să avem o privire de ansamblu… În schimb, îmi amintesc cu drag de acele tablouri din „casele” (a se citi camerele) bunicilor de la ţară aşezate, între ştergare, în mici altare pe pereţii de la răsărit, cu fotografiile în sepia ale bunilor soldaţi sau ale bunelor mirese, avîndu-şi de jur împrejur, strecurate în marginile ramelor, fotografiile nepoţilor şi copiilor lor vii sau morţi… Mă uitam la acele personaje misterioase minute bune în şir încercînd să descifrez legăturile neştiute dintre ele pînă aproape de zilele acelui prezent… Era în acea privire tot un soi de citire a istoriei. Azi, în casele noastre nu mai avem tablourile acelea şi cred că nici memoria acelor chipuri din poze. În schimb avem numeroase fotografii colorate în rame electronice şi pe… stickuri! Asta era o acoladă doar… Ca şi muzichia de aci!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Nişte invidioşi… Metehne în acvariu

„Ce silă mi-e de sărăntocii ăştia fără bani!…” a aruncat, în mijlocul unei conversaţii, o persoană simandicoasă, din tagma celor ce-şi afişează CV-ul şi diplomele pînă şi-n bucătărie. A fost singurul moment cănd s-a manifestat astfel, cînd şi-a trădat „valorile” cu o satisfacţie greu de ascuns prin fîstîceala ulterioară. Altfel, persoana, pozează cu un talent desăvîrşit în grijulie faţă de semeni şi cu frica lui Dumnezeu cu toate… pleonasmele aferente. Ba chiar îşi arată compasiunea prin gesturi largi, vocale, faţă de cei puşi de viaţă în diverse situaţii jenante. Nu am văzut-o, dar am mai auzit însă că ar cam vorbi şi pe la colţuri, că i-ar plăcea teribil să mai lucreze pe la „temeliile” celor ai căror ochi nu îi plac. Apoi, deşi am băgat de seamă că nu are soluţii şi că doar deleagă toate responsabilităţile ce-i sunt atribuite, are desigur mare grijă să ocupe un loc în faţă la culesul laurilor. Altfel, e „o drăguţă” şi o „piesă de nădejde a echipei”, de toată lauda adică. Şi în caz că un X sau Y ar spune că are ceva probleme şi cu limba română, scrisă sau vorbită, dar şi cu punctualitatea, şi cu cuvîntul dat, asta nu poate fi decît o probă de răutate a respectivilor, nişte infami şi nişte invidioşi… 😉
Cred că asta ar putea fi o fişă dintr-un capitol, „Metehne româneşti” în care aş aduna astfel de „portrete”, găzduindu-le şi pe toate cele ale acelor care vor găsi interesantă, tentantă, o asemenea panoplie, insectar sau acvariu… Asta avînd la purtător şi obiectul numit… „oglindă”. E posibil un astfel de exerciţiu de sinceritate? E moral să vorbeşti despre moralitate? Chiar, cînd şi de ce, au dispărut din nomenclatorul… ocupaţiunilor autohtone, moraliştii? Sunt rău, nu-i aşa? 😉