Mici și mitici

Cînd altcîndva și cum altfel, dacă nu acum de Centenar, era momentul suprem în care să ne dovedim și să ne lustruim micimea și… miticismul?  Acum, fiindcă evident pînă la… Bicentenar alții vor avea, probabil… „onoarea” s-o facă la rîndul lor. Cred că a devenit un truism plictisitor și obositor să mai enumerăm faptele ultimilor ani (de la penale, la constituționale și de proprietate) – pe care, pînă la urmă, fiecare le știm și le recunoaștem sau nu potrivit percepțiilor, cogniției și memoriei noastre, suficient încît să le subiectivăm ca să ne devină „adevăruri” personale. Iar de aici și pînă la a ne folosi de aceste „adevăruri” într-o nouă luptă de clasă, noi între noi, despre care se va scrie în manualele de istorie peste 50 de ani (istoria cui însă nu vom ști: a unei nații, a unui teritoriu?) nu a fost decît un pas mesteșugit și umplut atît cu ignoranța, amnezia la trecutul apropiat și frustrările noastre (ale tuturor, indiferent de „culoare”) cît și cu manipulările necesare. Necesare cui și de ce? Să nu fim naivi, țara nu mai e azi altceva decît o marfă și totul se joacă la fel ca între negustori… cinstiți. Și nu ar fi fost doar o marfă dacă noi eram altceva decît mici și mitici în ultimii 30 de ani și nu am fi îngăduit asta. De ce avem acum senzația că criza asta este mai acută, asemănătoare celor din anii ’90? Probabil fiindcă acum s-a făcut „sorocul” să se desăvîrșească ceva și să se pună capacul… De ce acum realizăm acut că țara asta a fost golită în ultimii ani de conținut, de conținutul ei uman? La propriu, mai ceva decît bulgarii, grecii, albanezii, polonezii, sîrbii sau ungurii din care nu știu cîți au luat calea bejeniei așa cum ne-am depopulat noi! Probabil, fiindcă trebuia să ne resemnăm și la asta, ca să ne fie mai… ușor, am mai adăugat (cu mîna noastră și cu ajutorul „dezinteresat” al altora) și puțină cucută și dușmănie și ne-am rupt încă în două-trei ăștia care am mai rămas.
centenar
La 100 de ani de la Marea Unire suntem acum vreo optsprezece milioane de Românii dezbinate și încolțite de suspiciune și ură – fapt din nou istoric și, cred, unic prin părțile de lume care contează pentru scripte. Ce-i drept… altfel prea am fi fost… bogați!

P.S. – Și cum zicea cineva, să nu mai vedem conspirații peste tot, cînd de fapt toate se explică prin ticăloșie și prostie! Sau cum spunea Mitică:  „- Nu face pe prostu’, monşer, c-apoi te pomeneşti că rămâi aşa!”  😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

De i-ar duce capul

Inflamați, corupți, penali, patrioți, atotcunoscători și… binevoitori, procurori, judecători, justițiari, demagogi, apărători ai patriei, comentatori, bezmetici, tineri frumoși și liberi, oameni ai muncii, asupritori și asupriți, locali și mondiali, analiști și analiste, postaci, analfabeți și docți, isterici și isterice, „opinenți” și preopinenți, demonstranți de profesie și amatori, părerologi paraleli, habarniști și mulți tăcuți, opiniune publică, sistemul… Nu am mai văzut de mult un asemenea haloimas care să facă țara fărîmițe într-un aluat eterogen de invective și ură. Într-un asemenea peisaj tot mai greu respirabil, în crescendo (!), nu văd să stea piatră pe piatră, adică lucrurile care contează în viața de zi cu zi (pe care nici nu le mai vedem) a unei țări cu scaun la cap.
Cînd ceva începe prost, rar are cum să meargă și să se termine bine. Chestia asta e evidentă în situația politică autohtonă deschisă în decembrie 2016 după alegeri. De ce a început prost și merge tot așa o știm, e limpede. Învingătorii, recte PSD (plus ALDE), nu au fost în stare, nu i-a dus… capul să facă oarece cu rezultatul alegerilor, să guverneze adică, într-un mod care, cel puțin, să-i decupleze de trecut. Au irosit – pe interese de moment, pe oameni de duzină – o șansă care i-ar fi și ținut la putere destulă vreme. Ba mai mult, la aceasta s-a adăugat şi o rezistenţă instantanee (neacceptarea, aproape violentă a rezultatului alegerilor, de către nişte oponenţi puţini dar extrem de vocali şi de bine… instruiţi pentru asta) offline şi mai ales online care i-a lăsat perplecşi, victime sigure ale unui război mediatic pentru care nu au avut niciodată unelte.
În acest „climat”, de i-ar duce… capul ar mai avea o șansă astăzi, dacă ar face o mișcare deșteaptă: să provoace cu toate mijloacele şi la toate nivelurile alegerile anticipate. Ar fi o mişcare în stare să reseteze lucrurile, ar vidanja atmosfera, i-ar lăsa în offside pe unii și alții, i-ar înlocui pe unii cu alții noi, i-ar așeza pe toți acolo unde le este locul, la zi, pe merit. Poate, tot ei ar cîştiga alegerile, din nou, sau poate nu, dar în orice caz s-ar lămuri chestiunea „care pe care” s-ar face linişte şi ar prinde şi o bucăţică… de istorie. Dar nu, nu-s atît de deștepți (politic). Sau de fapt, nu-s în stare (nu că alţii ar fi!) să dea vrabia din mînă pe… cioara de pe gard pentru… interesul național.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune. 🙂

Capitala europeană a ceva mai mare decît dealul

„Brașovul actual știe că nu are meritele necesare unei Capitale Europene a Culturii, însă știe că are mare nevoie de cel mai frumos titlu pe care îl poate primi un oraș. Acest titlu reprezintă pentru brașoveni mai mult decât o sărbătoare a culturii europene. Brașovul are nevoie de o schimbare majoră în viața sa și invită astăzi Europa să construiască împreună Capitala Europeană a Culturii 2021. Brașovul, singurul oraș de munte din România candidat la titlul de Capitală Europeană a Culturii, propune Europei 2021 un concept cultural apropiat tuturor europenilor: Civilizația Muntelui.
Europa ar fi mai săracă fără oamenii care iubesc Muntele. În 2021, într-un oraș cultural al Uniunii Europene, pentru prima oară în istoria lumii, milioane de oameni vor „respira” cultură inspirați de prezența ocrotitoare care a însoțit omenirea de la începuturile primelor civilizații: MUNTELE.”
Așa zice proiectul pus sub sloganul „EUROPA CORONA”, respectiv Dosarul de candidatură Brașov 2021 – Capitala Europeană a Culturii.
Ceea ce eu unul am remarcat în cele 84 de pagini este sinceritatea dezarmantă în a declara Braşovul ca fiind în căutarea… argumentelor care să-i aducă titlul de Capitala Europeană a Culturii 2021.” Căutare care s-a cam oprit grabnic la umbra rîului şi ramului, a „IDEII noastre supreme, infailibile, fotogenice şi turistice cu care ne mîndrim şi pe care scrie Braşov: muntele! Dar oare în tot acest ambiţios şi muncit demers, înaintea definirii conceptului, n-ar fi fost mai bine ca echipa să se aplece mai întîi la elementara distincţie dintre cultură şi civilizaţie (chiar dacă unii spun că ea există iar alţii că nu)? Aici eu i-aş fi dat crezare lui Lucian Blaga care scria: „cultura răspunde existenţei umane întru mister şi revelare, iar civilizaţia răspunde exigenţei întru autoconservare şi securitate. Intre ele se cască deci o deosebire profundă de natură ontologică”. Atunci, cultură sau civilizaţie? A muntelui? Adică a unei, după cum zice DEX-ul, „ridicături a scoarței pământului mai mare decât dealul, de obicei stâncoasă și depășind înălțimea de 800 de metri”? Civilizaţia muntelui, aşadar?! Cu oamenii munţilor, munţomanii şi… şerpaşii lui cu tot?

„Poarta nouă a Vămii”

Înţeleg, candidatura nu e un scop în sine ci o motivaţie întru cultură (şi… infrastructură), un deziderat, un drum spre” și nu o confirmare şi afirmare a culturii Braşovului pe care promotorii n-au prea găsit de cuviinţă să o valorifice în exerciţiul lor cam prea ingineresco-administrativ şi contabilicesc. Înscrişi la start, competitorii, cred, ar fi avut de ţintit spre capitala Europeană a CULTURII, deci a ceva ce EXISTĂ. Declarând programatic şi modest că tu acum începi să te descoperi, să construieşti, să educi, să creşti cultural, păi atunci nu contrazici, nu sfidezi în termeni însăşi competiţia şi candidatura? Nu spui cumva: Pardon, scuzaţi, nu-s destul de bun  pentru asta, nu mă băgaţi în seamă. Am venit şi eu să mă uit!?” De ce n-ar face asta, cu aceleaşi şanse şi Mizilul, de pildă? Fiindcă n-are Tâmpa? Atunci n-ar fi fost mai bine sa candidăm pentru capitala culturală din 2035″ să zicem, când ne vom fi… descoperit scriitorii, pictorii, muzicienii, filosofii, arhitecţii, sculptorii, profesorii, actorii şi, implicit, ne vom fi … maturizat cultural? Sau, pînă atunci, n-ar fi mai bine, pentru a ne antrena spiritul competitiv, să ne înscriem pentru 2022, ca aspiranţi la titlul de capitală europeană a munţilor, sau a bicicletelor ori a magnoliilor, a anotimpurilor (cum am zis şi aici, pe Braşov, oraş magic) sau chiar a culturii cartofului şi sfeclei de zahăr, că tot s-or găsi şi-or ajuta, inclusiv nişte oportunităţi electorale şi, poate, cîte-un os de ros? Părerea mea (de îndrăgostit de Braşov)! 

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Dor de blogolume

(Foto: http://concentredebonheur.unblog.fr/)
(Foto: http://concentredebonheur.unblog.fr/)

Bloguri… bloggeri… draga blogolume. Țin încă, aici pe dreapta, un blogroll bogat, nețesălat din vremuri imemoriale. Și o bună parte din el, văd, e ca un insectar (sau fluturar?) în care au mai rămas doar boldurile, ace de oțel lucitoare. Nu știu de ce le mai țin, atîta timp cît ele nu-mi mai spun mai mult de: „… is no longer available.”, „blogul a fost eliminat” sau „blog protejat” sau „not found”… Și sunt destule. Ar fi ușor să le șterg, dar… Era o vreme, nu-i așa?, cînd blogosfera respira, cînd în ciuda subțirimii mijloacelor acesta era „locul” de tihnă și povești, de grație cu parfum de viață și amiciție. Și mă refer la blogolumea asta liberă, nefeliată de corporații, „specialiști”, vînzători, lideri de tot felul sau… influenceri. „Cealaltă” e altceva, doar un mall cu vitrine și instrumente, măsurabil în trafic și profit. Dominația like-ului asupra cuvintelor și sufletelor va fi fiind, mai devreme sau mai tîrziu, lovitura finală dată acestei blogolumi. Probabil de aceea tot mai mulți vom fi… „no longer available”, probabil de aceea mi-e tot mai dor de blogolume.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Purgatorii şi purgaţii. On-line

„Liber la păreri”… Democraţia asta totală, întruchipată de lesniciunea exprimării prin vastele canale media pe care Internetul ne lasă să navigăm fără griji, mie unul îmi pare un soi de purgatoriu. Şi nu „acel” Purgatoriu, cât cel care ţine de… purgaţiune. Desigur, n-aş fi primul şi nici ultimul care constată asta, însă senzaţia-mi e că peisajul devine tot mai agasant. Dacă astăzi cineva vrea să facă o cercetare despre „starea intelectuală a naţiunii”, de aici ar putea să plece: de la comentariile, afirmaţiile, îndoielile şi gramatica prezente pe pereţii facebook-ului sau aiurea. La fel, din lipsă de subiecte, poate, ar putea încerca să se inspire de aici un dramaturg sau scenarist al absurdului. Cum, ce să înţelegi cînd vezi că o proporţie… dărîmătoare din comentarii „bat” ca nuca-n perete pe lîngă subiect, cînd afirmaţii făcute cu tărie glorifică ignoranţa sau interogaţii foarte sigure năucesc prin paralelismul cu subiectul? Şi toate astea, fără nici cea mai mică urmă de pudoare sau autocenzură, altfel ingrediente obligatorii (cîndva!) în spaţiul public, ba chiar, dublate de o nesimţire, de o golănie demne doar de cauze de cartier. De fapt, că veni vorba, cred că şi de aici pleacă ceva din aceste purgaţii: de la invazia cartierelor, cu toată fauna lor, prin ţevile (sparte) ale Internetului. „S-a dat liber la nebuni pe stradă” era vorba unui amic. O fi în asta o defulare socială, habar n-am!  Însă mai e ceva de unde cred că pleacă aproape totul: cum a apărut şi a înflorit fauna străzilor, cum şi cît, statistic, a ajuns să ocupe din spaţiul public? Păi atunci răspunsul e mai simplu decît pare: hai să ne uităm la „scara noastră”, la ce pleacă din casele românilor şi la ce trece, şi cum, prin băncile şcolilor de 20 de ani încoace. Degeaba sunt eu mîhnit şi agasat. Sau tu. Trist e că nu văd nicio îndreptare, nici dacă aş pune taxă prostiei care năvăleşte spre zonele mele de impact (taxă la propriu: cinci lei pentru comentariul acceptat!), doar, poate, tăierea conductelor cu pricina care mă privesc. Însă peisajul, prezent şi mai ales viitor, tot rămîne sumbru, de data asta al „acelui” Purgatoriu mioritic! Probabil, spre o salubrizare necesară…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Locul de respirat. Cinci minute

Ştiţi senzaţia aia dată de nevoia de securitate, solidaritate, compasiune, înţelegere, cînd privirile pierdute ale unui om îşi caută un sprijin în privirile şi vorbele şi soluţiile voastre? Dar aveţi idee cum e cînd aveţi de oferit o vorbă bună, un deget de ajutor, un umăr: „Hai mă, lasă că o rezolvăm, lasă că găsim noi o soluţie, îi dăm noi capăt”? Dar ştiţi cum e cînd înghesuit de un impas, de o nevoie, de o teamă, privirile voastre se izbesc, se agaţă bezmetice de cuiele din pereţi, de ferestre, de caturile uşilor, iar feţele şi gîndurile celor de lîngă voi rămîn ca de piatră, fără semne de răspuns, fără tresăriri, surde? Ştiţi singurătatea?…
Ei bine, dacă aveţi fie şi cea mai vagă idee despre ce vorbesc, staţi cinci minute şi încercaţi să simţiţi, să ascultaţi, să priviţi, să vă puneţi „în locul”… Lăsaţi retorica ipocrită, goală, lăsaţi profitul intim sau global sau „managementul personal”, lăsaţi „altruismul” socializării… „binefăcătoare” fiindcă, nu-i aşa, ştiţi bine, nu le luaţi cu voi mai departe de „liniştea” de-o noapte. Nu vă mai miraţi că unul sau altul îşi agaţă ştreangul de ţeava caloriferului, îşi pierde minţile şi se izbeşte cu 180 km/h în primul bolid ieşit în cale. Nu vă mai aninaţi în gîndul că toate astea li se întîmplă „altora”, „amărîţii de ei”, „săraci cu duhul”.
Am senzaţia, ba certitudinea întărită zi de zi, că după douăzeci şi ceva de ani nu mai convieţuim, nu mai vieţuim ci doar supravieţuim, fiecare pentru el, satisfăcuţi că şi azi ne-a ieşit să ne respirăm aerul şi să mai luăm „puţin” şi din porţia unuia sau altuia de lîngă noi! Ne-am extirpat omenia, solidaritatea, compasiunea, îngăduinţa, zîmbetul, vorba aia bună pe care altfel o ţinem în buzunar – şi nu spun eu ceva nou aici!
Mîine sau poimîine, într-un fel sau altul, viaţa cuiva vă e la îndemînă. E inevitabil asta. Poate că, mîine sau poimîine cineva, unii de-ai voştri chiar, vă aşteaptă neputincioşi pe o margine de pat de spital sau pe o bancă şi aşteaptă doar un gest,  pe cineva care să-i asculte cu răbdare sau să le vorbească, explicîndu-le că va fi bine . Poate că, măine sau poimîine, un pahar de apă, un colţ de pîine, o umbră de tihnă, un cuvînt, un răgaz, o privire senină, un drum, o iertare, vă sunt în putere. De cele mai multe ori ne este la îndemînă, nu ne costă nimic, avem resursele – care ni se par insignifiante – să  readucem pe linia de plutire o minte tulbure sau o viaţă oarecare.
Şi nu ştiu de ce, tot de cele mai multe ori, alegem cuţitul şi rînjetul indiferent, execuţia, spatele întors, umilinţa batjocoritoare, „intransigenţa” şi „corectitudinea”, dovezile „puterii” noastre adică! Sau poate ştiu de ce: fiindcă nu ne costă nimic, fiindcă „dă bine” undeva şi ne e mult mai comod aşa, să ne spălăm pe mîini şi să dormim, „liniştiţi”! Şi mai ales fiindcă ne gîndim că nouă, oricum, aşa ceva n-o să ni se întămple niciodată! Dar… măcar fie şi din „creştineasca” teamă că totuşi „roata se-ntoarce”, să ne punem, cinci minute, „în locul”!… Atunci, şi alţii se vor pune-n locul nostru, exact atunci cînd vom avea nevoie, fiindcă solidaritatea se-nvaţă şi e molipsitoare. Şi o să putem respira, cred, din nou. Simplu, nu?!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Pas!

O Românie frumoasă, o Românie normala, a șaptea putere a Europei, etc. Putere, mîndrie, unire, morală, anti-sistem. Spuneți că se poate. Așa ziceți? Îmi spuneți că o să faceți și o să dregeți. Dar nu-mi răspundeți la nicio întrebare esențială. Ba nici la celelalte, mai mărunte. Pînă acum ce ați făcut, pe unde ați fost? Ce este, cum este România noastră de acum şi cum a ajuns aşa cum a ajuns să fie? Ea și oamenii ei sau ce-a mai rămas din oameni, omenire, omenie, umanitate românească. Eu zic pas și-om mai vedea mai încolo. Au mai trecut, iată, 10 ani de nimicnicii şi mojicii de partid şi de stat și or să mai treacă 10… Au trecut vreo șase rînduri de prezidențiale și or să mai treacă. După toată apa dusă pe Dunăre… acum nu vă cer decît să mă scutiți. România asta de azi, voit-nevoit a mea, nu a fost, nu este și nu va fi curînd și România voastră. Părerea mea (probabil şi părerea voastră)!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Cîntecu-i doar de conjunctură (sau de apropo, după caz)! 😉

Marfă de contrabandă

Ceea ce ne-a fost dat să îndurăm (celor care îndură, desigur!) în ultimile zile, dinspre o covîrşitoare parte a presei mioritice, s-a rotogolit de pe culmile ignoranţei, analfabetismului, puţinătăţii şi decăderii. Ăsta-i rezultatul tabloidizării, manelizării, mogulizării, like-izării, deprofesionalizării pînă la umilinţă şi al vînzării pe doi lei a ceea ce a fost o dată media-n ţara asta. De fapt nu mai contează. O analiză în adîncime ne-ar spune ce? Ceea ce ştiam deja de mult. Mirosul dospirii a ieşit în aer în toată „splendoarea”-i fetidă mai curînd decît m-aş fi aşteptat. Şi a împuţit tot, damful mînjind pînă şi puţinele oaze de bun-simţ care mai rezistă pe ici-colo. Cine, ce concluzii trage, cine şi cum priveşte în jur şi înainte? Nici asta nu contează. Fiecare după propria-i înţelegere sau după interes. Pînă şi deschiderea subiectului ţine de o suspectă şi condamnabilă desuetitudine dacă nu chiar naivitate. Pînă la urmă e doar începutul noii noastre… normalităţi informaţionale!
Ne ţinem un pic de nas, ne îndesăm capetele între umeri şi trecem „mai departe”. Ne îndesăm şi CUVINTELE şi opiniile în buzunare. Sunt prohibite, cum prohibit ar deveni, prin deducţie, şi acel articol 30. Marfă de contrabandă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Muzichia n-are nicio treabă cu asta. Şi, din fericire, nu poate fi înlocuită cu o poză!

Încă un an degeaba. Nufărul

Revoltă, mîhnire, decepţie, resemnare, perplexitate, confuzie… Asta văd că a mai rămas din ceea ce se întîmpla acum un an, pe 29 iulie. Acum un an se producea o mişcare entuziastă (unii i-ar spune mică revoltă) avînd ca actor principal vreo 7,4 milioane de români care spuneau clar, răspicat, justificat, argumentat, ba chiar şi matematic şi legal că vor şi trebuie schimbat un curs vechi, de vreo opt ani, şi nefast al lucrurilor. Locomotiva, instrumentul acelei (r)evoluţii era o construcţie politică numită USL. O locomotivă instalată însă prost la şirul de vagoane şi condusă de nişte ageamii – fapt pe care l-am punctat încă de la momentele cu pricina, lesne de găsit pe aici… Dar cronologia e cronologie şi poate fi lesne cercetată.
Revoltă, mîhnire, dezamăgire, resemnare, perplexitate, spun. Astea le surprind azi mocnind, pe ici pe colo, în rîndul unora din cei cărora le-au fost confiscate voinţa, drepturile, cuvîntul. Bineînţeles remarc şi satisfacţia celorlalţi care găsesc că e cinstit cum s-au petrecut lucrurile sau care pun ironic situaţia într-o paradigmă de genul „las’ c-am mai văzut şi lupi mîncaţi de oaie!”.
S-a dus un an, cum se duc toţi, mai tîrîș-grăpiș sau mai iute şi poate că stările mai sus povestite ar rămîne doar nişte… stări cu semnificaţiile lor dacă n-ar fi şi o mare amăreală la mijloc. „Locomotiva” despre care vorbeam stă liniştită în depou şi definitiv desprinsă de… vagoane. Actorii acţiunii de atunci văd asta, ba chiar se arată liniştiţi, înţelegători şi, culmea, îşi clamează ca pe o virtute neputinţa, frica. Pe ici pe colo, cu ajutorul forcepsului unor medii, aşa de ochii lumii, unii-şi cer chiar iertare sau se scuză pentru un diktat extern care, nerespectat fiind în colonie ne-ar fi aruncat în hău! Niciun gest, niciun comunicat către ţară (pardon, fie, către cei 7,4 milioane!, măcar) niciun… simpozion, niciun marş al tăcerii, nicio comemorare a nedreptăţii, nimic oficial! Doar cîteva steaguri fluturate un pic şi puse frumos în cui. Adică e aproape ca şi cum n-ar fi fost, aproape o confinţire a faptului că dacă s-a întîmplat ceva a fost un… „ceva” oarecare, poate chiar o eroare de… parcurs!
Bun… Să zicem că înţeleg sau că mă aşteptam tocmai fiindcă nu îmi făcusem iluzii. Se petrec de jur-împrejurul nostru revoluţii cu sute de mii de oameni în stradă şi lucrurile „revin la normal”. Nu e nici prima şi nici ultima oară cînd ne merităm soarta şi cînd ne avem „conducătorii” pe măsură. Dar nu înţeleg altceva. Nu înţeleg pierderea definitivă a unei lupte prin neparticipare sau din prostie. Este ştiut că managementul (de orice fel) este şi capacitatea de a împinge lucrurile, de a schimba situaţii, de a te adapta, de a impune soluţii, de a veni cu idei pînă la urmă. Ei bine, „managerii” noştri (ăştia cu o putere de decizie şi o voinţă de 70% dobîndită în Parlament) nu numai că sunt în vacanţă atunci cînd ar trebui să fie la treabă dar sunt şi neputincioşi pînă în pragul previzibilului lor faliment politic (era să zic al „demnităţii” lor politice) pe spatele aşteptărilor unei ţări (să-i zicem aşa… ţară!). O coabitare, de dragul ţării, da, de binele ei – am înţeles şi asta…
În schimb, nu pot să nu-l remarc pe managerul de la masa verde, pe Traian Băsescu (cel din toată povestea asta, evident). Ei bine, suspendatul, făcut una cu pămîntul aproape, guvernatorul, le dă lecţii… mecanicilor de locomotivă. Lecţii de management, dacă tot am folosit sintagma. Băsescu ştie şi e în stare să se reinventeze, să se ridice întărit, şi să facă agenda publică sub buimăceala majorităţii! Şi nu e nimeni capabil acum să-i ţină piept, să se adapteze, să vină cu nişte contra-măsuri, să ia hăţurile. Ăsta e managementul (politic): reinventarea mai ales pe o memorie scurtă a boborului! Ce dacă e o reinventare mefistofelică şi în interes personal şi de gaşcă! A trecut un an şi singura soluţie la care suntem îndemnaţi de către ocupanţii locomotivei e să mai aşteptăm încă vreun an jumate! Completa impotenţă şi umilinţă! Pînă atunci, în acest chip, cred că „Nufărul” îşi va fi făcut pe deplin datoria faţă de cel căruia îi spuneam „ppdps” şi faţă de regimul şi uneltele lui.
Pînă la urmă ce spuneam? Îşi făcea cineva iluzii? O nu! Nu e nimic nou, e doar încă o lecţie de… maturitate. Mai mult, tind să cred că nu e doar o conjunctură politică nefastă şi să mă alătur celor ce spun pe de-a dreptul că lucrurile au fost consfinţite cu bună ştiinţă „la masa verde”: ei, cu ei şi cu ţara LOR, mimînd interesul naţional, şi noi cu noi şi cu uitarea noastră amară (pentru unii, poate, una ce va fi fost definitivă peste vreun an jumate, prin natura lucrurilor şi a timpului).

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

A patra cădere a Braşovului?!…

Prin 1241 au fost tătarii, prin 1438, turcii şi prin 1688, habsburgii… Acestea ar fi cele trei căderi – nu cuceriri! – ale Braşovului în mîinile unor ocupanţi străini (la care s-ar mai putea număra poate şi anii 1916 şi 1950, cu acest ultim an cînd Braşovul devenea „Oraşul Stalin”) menţionate în diversele istorii ale oraşului. Niciuna dintre acestea nu va fi fost însă covîrşitoare şi de lungă vreme la scara istoriei fiindcă, aşa cum scria Sextil Puşcariuce e val, ca valul trece, zice poetul. Muntii au apãrat si au sporit populalia indigenã, care le cunostea tainele si ascunzisurile în vreme de primejdie. De pe culmile lor, strãmosii nostri au dominat de fapt pe venetici; din cuceriti ei au devenit cuceritori. Chiar dacã limba lor nu mai e cea a dacilor ce le-au dat nascare, firea si felul de a privi si a primi viaţa a rãmas aceeasi”
Dacă ar fi să se petreacă un troc politic ordinar în vremurile astea ale noastre, aşa cum mă tem că s-ar putea întîmpla prin plănuita regionalizare a României, m-aş putea gîndi la o a patra cădere a Braşovului pe mîna unor venetici? Eu cred că da, chit că acum vorbim de un proces globalist în care nu mai cad cetăţi sub furia hoardelor barbare ci se şterg identităţi locale, se uniformizează valori economice, demografice sau culturale şi statistici, se „pun la dispoziţie” evidenţe în ciuda voinţei celor… ocupaţi.

Potrivit unor zvonuri deocamdată, întărite şi de unele bîlbe sau declaraţii contradictorii, la niveluri de vîrf ale USL-ului s-ar fi bătut palma ca Sibiul, cu un guvernator cu tot, să devină capitala Regiunii Centru a României în detrimentul Braşovului. Şi asta, spun gurile rele, ca peşcheş oferit unui primar vremelnic (istoriceşte, desigur) de Sibiu, Klaus Iohannis, în schimbul „mariajului” acestuia cu liberalii. Mariaj din interes, după toate aparenţele, chiar dacă eu unul nu prea văd zestrea cu care ar fi venit Iohannis, alta decît cea a unei poze frumos ambalate, ca o Fata Morgana valabilă doar ochilor necunoscători ai naivilor.
Oricît de subiectiv aş fi cred că este de-a dreptul inutil să mai fac şi eu o pledoarie, să mai aduc aminte despre distanţele apreciabile care fac diferenţa între Braşov şi Sibiu. Ţine de bun-simţ, de o minimă adecvare la realitate sau de rea-credinţă şi prostie să înţelegi şi să accepţi evidenţa: Braşovul nu are cum să se subordoneze în vreun fel Sibiului! Parte din USL-iştii braşoveni de frunte chiar au pus ceva argumente pe masă şi se declară luptători „pînă la jertfă” pentru cauza Braşovului. Dar cu toate astea sunt semne care ne dau de înţeles că toate argumentele ar putea să nu facă nici cît o ceapă degerată în faţa domnilor Dragnea (care nu ştiu de ce a evitat o discuţie la obiect aici la Braşov), Ponta sau Antonescu. Ei coabitează, pare-se, în alte sfere şi se supun altor protocoale care nu au nicio treabă cu evidenţele chiar dacă asta ar însemna desconsiderarea şi sfidarea voinţei şi dorinţei a cel puţin 500.000 de braşoveni. Pentru ce acest troc? Pentru putere, influenţă, în condiţiile în care e limpede că volatilitatea resurselor este şi va fi tot mai gravă iar dirijarea discreţionară a acestora nu va aduce bunăstare acolo unde trebuie ci rupturi şi inechităţi? Întrebare retorică, bineînţeles!

Dacă va fi să fie aşa nu ştiu de ce beneficii şi pentru cîtă vreme se vor bucura artizanii unei asemenea decizii cu totul nedrepte şi umilitoare, decizie care probabil va ocoli subtil pînă şi un elementar plebiscit prin care vocea şi argumentele braşovenilor (şi nu numai ale lor!) să fie ascultate la modul matematic corect. Dar intuiesc enorma lor pierdere politică: nu-i prea mai văd să pună piciorul în oraşul ăsta. Şi nici măcar pe chiar aleşii acestui oraş care, în afara unor firave declaraţii de conjunctură nici nu se văd şi nici nu se aud! (Da, în viziunea mea, din unghiul patriotismului meu local, aş vrea să-i văd cu pancarte de gît, să-i aud adunînd oamenii cu megafonul, să le văd demisiile din demnităţile lor, pregătite în alb, în caz că!…) Cum intuiesc nesperatul şi consistentul, pe bună dreptate(!), cîştig al PDL-ului şi opoziţiei care pot capacita un lobby consistent şi de o vizibilitate formidabilă pentru Braşov.
Şi dacă va fi să fie aşa, dacă se va merge pe această „soluţie” (aud că s-ar putea putea pînă la urmă, pentru a se împăca şi capra şi varza, să i se ofere o altă regiune Braşovului şi o alta Sibiului!) aş vrea să văd şi societatea civilă braşoveană, Cetatea manifestîndu-se şi altundeva decît pe facebook sau forumuri… Aş vrea să văd în acest caz votul plebei, covîrşitor negativ, la prevăzutul referendum împotriva regionalizării! S-ar putea trăi, la o adică,  şi „fără ei”, pe propriile forţe, sau eventual, dacă e să se facă, cu un „guvernator” sau un „regent” de import independent de pulsiunile locale,  nu-i aşa?!

Desigur, discuţia asta poate semăna acum cu povestea cu drobul de sare însă lucrurile pot evolua pe nesimţite şi pe neştiute. Eu unul simt nevoia acestei opinii – bine-ar fi fost să nu fi fost pricinuită! –  şi m-aş bucura să fi pornit de la considerente false, Braşovul nefiind, totuşi, o cauză pierdută. Sper ca în subiectivismul meu şi din puţinătatea informaţiilor să mă înşel, cu tot riscul de a fi deranjat cumva vreo sensibilitate locală.
Dar dacă?!… A cîta „cădere” a Braşovului ar fi – şi pentru ce(?!) – şi nu oricum de data asta, ci ruşinos, fără onoare, cu armele depuse pe sub masă?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Un decembrie de pus sub obroc. Alegeţi-vă-ţi!

Aş face un exerciţiu de imaginaţie duminicală. Ce va fi cu România peste două săptămîni, după alegeri? România lui Ion, Gheorghe, România lui Vasile. Nu, nu România iluzoriu-publicitară a lui… Andrei! Eu văd că principala miză a acestor alegeri este cea personală a candidaţilor care vor să se pună la adăpost sau să-şi perpetueze traiul liniştit şi interesele aferente pentru încă patru ani. Apoi e miza „conştientului colectiv”, aceea a punerii pe coji de nucă a regimului băsist. Fapt care ar aduce un singur beneficiu perceptibil: ar face atmosfera ceva mai respirabilă, ar aduce o brumă de legitimitate aleşilor, ar fi o supapă pentru „m-am săturat de ăştia”. Atât. Nici aceste alegeri (prin actorii lor, candidaţi şi electorat) nu ne obosesc măcar cu o virgulă din nu ştiu ce program economic sau din vreo proiecţie privind încotro cu ţara asta. La aşa aşteptări, la aşa superficialitate şi dezinteres (şablonard spus, ştiu!), aşa ofertă. Din matricea noastră politică fundamentală, cu „fiecare popor îşi are conducătorii pe care-i merită”, n-avem cum ieşi, e clar!
Nu am văzut campanie electorală mai searbădă. De parcă nici n-ar fi. Este limpede prin asta că interpreţii scenetei nu au de ce să se întrebuinţeze mai mult: rezultatele se cunosc. Sunt de admirat naivii romantici care se aşteaptă la altceva decît atît.

Ce va fi după 9 decembrie? Aş pune în discuţie cîteva variabile – sau combinaţiile lor:
1. Prim-Preşedintele de Partid şi de Stat va desemna un premier potrivit „interesului naţional”. Interesul său naţional, desigur, chiar provenit din rîndul USL! Dacă acesta nu poate aduna voturile majorităţii pentru investitură, în 60 de zile PPPS-ul va face o nouă propunere şi mă îndoiesc că proaspeţii parlamentari îşi vor juca mandatele la ruleta anticipatelor! Aici, lucrurile vor rămîne „cum s-a stabilit” şi cu „‘om mai vedea”!
2. Prin jocul validării, al contestaţiilor şi al „fraudei”, potenţat de CCR şi de fraţii din UE, vom intra într-o criză politică care va bagateliza din nou scorul votului. Cu suspendarea PPPS-ului pe masă, România se va afunda într-un tablou al haosului, guvernată fiind pe mai departe de provizorat şi de o… „ocultă” nelegitimă, abonată, oricum, la toate butoanele şi resursele. Scenariul se va opri tot cu nişte anticipate, după vreo cîteva luni bune de bălăcăreli.
3. Alegerile vor fi câştigate de USL, premierul va fi cel… dezirat (Ponta) iar locatarul de la Cotroceni va asista „liniştit” la guvernarea noii majorităţi pînă ce (într-un termen previzibil de timp!) primul ministru îşi va rupe gîtul pentru ca PPPS-ul să-şi facă jocurile prin aranjarea altei majorităţi şi desemnarea altui premier (deja-vu!).
4. USL-ul va reuşi să-şi impună premierul şi va purcede, din a doua zi, la schimbarea Constituţiei, demiterea PPPS-ului şi organizarea anticipatelor prezidenţiale. Totul în tranşee şi fum şi într-un orizont determinat.
5. USL-ul şi PPPS-ul vor „coabita”, cu luptele intestine de rigoare obişnuite, pînă la obştescul sfîrşit al mandatului chiriaşului Cotrocenilor, adică în 2014.
Aveţi alte variante? Aş fi curios să mi-le supuneţi atenţiei.

După părerea mea, prin forţa lucrurilor, fiecare din aceste… scenete exclude a priori şi fatalmente interesul alegătorilor pe ale căror voturi „se bat” azi catindaţii. În toate aceste variante guvernarea (bună) va fi un amănunt nesemnificativ lăsat la ş.a.! Ce dacă suntem încredinţaţi cât se poate de limpede şi de rece că ne aşteaptă culmea-culmilor recesiunii, că urmează o apocalipsă economică pe lîngă care criza din ultimii ani a fost blîndă glumă? Asta, cu presupusele urmări dramatice pentru muritorii de rînd pe care unii îi şi văd schelălăind în chinuri pe caldarîm. Chestia asta e un amănunt nesemnificativ pe Dîmboviţa şi nu are treabă cu votul şi cu firescul serviciu public ulterior. Votul din 9 decembrie 2012 nu va fi decît o extensie a paradigmei începute şi asumate din 12 decembrie 2004 şi continuate în 6 decembrie 2009. În 2004 ne-am pus soarta în paranteze pentru zece ani şi mai bine. Restul sunt discuţii sau, după caz, iluzii.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Nu sunt superstiţios, dar parcă a treia oară „de decembrie” e prea mult! Aş schimba ceva în calendarul alegerilor noastre: le-aş duce mai la vară! Aş pune acest decembre sub obroc, la gura sobei! 😉

Prezumţii. Cu oglinda la gură

Mă simt redus la absurd. Boicotat. Invalidat. Umilit. Furat. Probabil la fel s-ar fi simţit şi… ceilalţi, cîţi or fi fost pe bune, în… sinceritatea lor. E dreptul lor. E dreptatea lor. Nu, nu mă aşteptam la altceva şi mi-am mai dat cu părerea despre asta. Dincolo de impresiile de moment, cred că (şi mă refer, ca mai de fiecare dată, la mine) pot încerca să trag linie şi să adun. Şi aş zice că e ridicol să crezi că în politică e loc de naivităţi, de amatorism, de pulsiuni. Cine amestecă aceste ingrediente în politică, cine îşi stabileşte scopurile şi mijloacele politice pe genunchi ar trebui să se aştepte la amare şi mioritice deziluzii. Episodul la al cărui punct culminant am asistat azi, 21 august 2012, (am asistat fiindcă nu aş mai zice „l-am trăit”, tocmai ca anticorp la aceleaşi deziluzii şi la aceeaşi umilinţă) mi-ar putea fi o lecţie de pragmatism, după o mică radiografie, subliniez, personală!

Continui să cred că suspendarea prim-secretarului de partid şi de stat a pornit de la un calcul politic greşit şi a fost pregătită şi aplicată greşit, cu gafe infantile de parcurs. Un calcul care l-a scos pe acesta din morţi şi a adus regimului portocaliu voturi cîte nici nu ar mai fi visat vreodată. Cum altfel decît gafe au fost acelea de a nu şti, la virgulă, pe ce te bazezi, ce populaţie aştepţi la votul pentru referendum? Cum altfel decît gafă a fost aceea de a accepta, în mod gratuit, fără să gîndeşti, impunerea unui cvorum? Cum altfel decît gafă a fost aceea de a încasa pumni, cu garda jos, fără a face un pas măcar spre mijlocul ringului, ştiind ce adversar ai în faţă? Cum altfel decît gafă a fost să-ţi laşi în offside doi miniştri (dacă am pleca de la ideea că ei au fost puşi totuşi acolo cu cap!) în plină bătălie la baionetă – semn de maximă slăbiciune? Cum altfel a fost decît să taci şi să înghiţi sau doar să şopteşti duios cînd instituţii ale aceluiaşi stat aflat şi sub conducerea ta, te boicotează şi te face pe degete pe faţă? Cum altfel decît gafă a fost aceea de a nu dispune de un desant tăios şi de răspunsuri prompte la nivel extern? Cum altfel a fost cînd în loc să scoţi Parlamentul la treabă, în regim de urgenţă, tu nu ai îndrăznit să-i tulburi dulcea şi inexpugnabila, suprema vacanţă?

Beneficiul acestui episod este însă acela că a scos la lumină cu cine avem de-a face. Din toată încleştarea am văzut exact cine sunt şi cum se manifestă actorii din teatrul „nostru”: Antonescu, Ponta, Şova, Macovei, Preda, Blaga, Ungureanu, Neamţu, etc. Am văzut şi culisele şi rezervele aflate la încălzire. Am văzut cum vine treaba cu statul român, cu instituţiile lui „reprezentative” şi cu… democraţia! Am văzut cum e cu Legea (de la Constituţie încoace!) potrivit căreia anularea voturilor a 7,4 milioane de români este, moralmente cel puţin, egală cu zero! Am realizat inclusiv cum s-au „cîştigat” legislativele şi prezidenţialele din ultimele dăţi. Am văzut care ne sunt „aliaţii” externi şi în ce hal de colonizare am ajuns. Am văzut care ne sunt „societatea civilă” şi „opinia publică”. Cum am văzut care ne este şi presa, „a patra putere”, emfatic spus. Am văzut şi „ce se poate” şi „ce nu se poate” şi de ce! Acum ar trebui să ştim ce aşteptări mai avem, cum le capacităm şi cui mai suntem dispuşi să acordăm o prezumţie de nevinovăţie.

Da, am asistat la o la o sfidare inimaginabilă pentru orice om condus de logică şi bun-simţ care, ne dă măsura naţiei pe care o populăm, sau mai curînd a populaţiei din care facem parte. Da, poate dacă mai ieşeau la vot 500.000 de oameni părăsindu-şi pentru un sfert de oră cearşeaful şi umbreluţa de plajă, poate altfel vorbeam azi. Da, dacă 100.000 din cele şapte milioane ieşeau în stradă cîteva zile-n ultima lună alta era situaţia şi măcar azi le tremurau nădragii acelor „judecători”. Acest episod, fără îndoială istoric, a fost, repet, ca un turnesol care ne-a arătat cine suntem, cum suntem. Şi nu, nu e bine, nu e bine ce-am văzut, doamnelor şi domnilor!

Desigur, avem dreptul (şi obligaţia, după mintea şi putinţa fiecăruia) să ieşim în stradă, să ne apărăm votul, opiniile, să nu ne resemnăm, ar fi în asta ceva ce ne-ar mai spăla poate obrazul, ar fi ceva care le-ar şterge unora de pe feţe batjocoritorul rînjet al „victoriei”. Ar fi poate momentul naşterii şi la noi a unei Solidarităţi, o solidaritate a străzii (stradă care nu este pe un perete de Facebook!) nu una a elitelor de carton, o solidaritate de temut de care avem iată nevoie acum, dar de care vom avea nevoie, după toate aparenţele, şi mîine şi poimîine! Cum vom avea obligaţia, dacă ne asumăm o anume identitate politică or civică şi dacă avem pretenţia de a fi parte a demnităţii naţiunii, să alegem, mai la iarnă, masiv şi în cunoştinţă de cauză, aducîndu-ne bine aminte şi ce şi cum am votat acum cîţiva ani, fiindcă prea uităm uşor! Cum pînă atunci, şi după, ar fi cazul să nu mai rostim numele unui vremelnic chiriaş de la Cotroceni. Să fie sfidat şi boicotat pe măsura „demnităţii” şi funcţiei lui! Acela împotriva căruia am votat ar trebui, logic, să nu mai existe şi să nu-i mai dăm cuvîntul pînă la ultimu-i drum spre ieşirea din scenă!
Politicienii, în schimb, nu au dreptul să mai facă apel la oamenii din stradă, la umilinţa lor, la mobilizarea sau demobilizarea lor atîta vreme cît ei înşişi nu au fost în stare să iasă şi să scoată oamenii în stradă! Cum politicienii (şi mă refer la… „putere”!) nu pot să mai aibă pretenţia să mai arunce totul, drept scuză pentru impotenţa ei, exclusiv în cîrca unei curţi uzurpatoare de realitate, de bun-simţ şi de drept! Înainte, puterea ar trebui să-şi dovedească pe de-a-ntregul legitimitatea, pretenţia la încredere, la… coabitare. Puterea ar fi trebuit, şi ar trebui mai departe, să-şi exercite… puterea, cu tot ceea ce presupune asta, pentru români, nu doar să defileze în tricouri pe care scrie 7,4 milioane!

Dincolo de toate, viaţa ne e asta de prin bătăturile noastre, cu verile, cu secetele mortale, cu toamnele şi cu troienele noastre ucigaşe! Mulţi dintre noi suntem îndreptăţiţi să nu mai avem răbdare şi să reacţionăm mînaţi nu doar de raţiune. Pentru mulţi dintre români poate aceşti opt sau zece ani sunt sau au fost ultimii! Mulţi dintre ei nu vor ca într-o dimineaţă să vină cineva de la procuratură, sau vreun jandarm, să le pună oglinda la gură să vadă dacă mai respiră. Mulţi dintre ei ar vrea să ştie că pruncii lor nu fac parte dintr-o „marjă de eroare”!
Ca leac personal împotriva iluziilor, şi a bătăii lor de joc (!), însă, n-aş mai amesteca lucrurile şi aş continua să gîndesc, poate cinic, cu oarecare detaşare, fără patimă, fără lehamite şi fără ură, fără nesimţire chiar, mi-aş aminti că la meci poate fi exact ca… la meci! După partidă, se ştie, protagoniştii ţipă că i-a furat arbitrul, apoi îşi împart primele de joc, fac schimb de tricouri iar noi, plătitorii de bilet, rămînem doar cu huiduielile şi, pe ici pe colo, cei mai slabi de înger, cu cîte-un infarct, sau după caz, cu o legitimaţie de… puşcărie. Fiindcă… merge şi-aşa sau n-a fost să fie… altfel!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Text pornit de aici, din Power&Politcs World. Şi găzduit şi aici, de Cotidianul.

Braţ la braţ cu Dante!

După tot ce văd şi ce aud aş zice că de ieri România e o ţară care, urmare unui cataclism, a rămas fără şapte milioane de locuitori. A venit, aşa din senin, o bombă (atomică sau de alt fel) şi ne-a ras de pe faţa pămîntului, urmînd ca ceilalţi să vină şi să ne îngroape. Aşa se vede ţara asta şi din… prispă şi din avion.
Autorii referendumului (recte USL-ul) se căinează: că pe listele electorale au fost chiar morţi, că o fi şi-o păţi cu cvorumul ăla impus de 50%+1, că n-au apucat să numere, că hunii au pîrjolit totul în cale, etc.,etc… „Victima” referendumului face din nou şi ea ce ştie mai bine, hăhăie pe înfundate (să nu mai bată la ochi!) şi se arată – el şi aderenţii de la geamlîc- în faţa sfidaţilor drept marele, înţeleptul, legitimul , reformatorul, memorabilul şi onorabilul şef al statului.
Bun. Ăsta-i peisajul. Uităm, cred, însă cîteva lucruri. Noi suntem în cauză, nu suntem o ficţiune! Noi (eu, tu, el, ei!) am făcut şi facem posibilă această aritmetică bezmetică. E, repet, ca în fotbal! Pînă la urmă am luat bătaie cu 3-0 (pe drept, pe nedrept dar ăsta-i scorul!) şi acum ne tăvălim de durere ţipînd că ne-au furat cu arbitrii şi cerşim o judecată a nu ştiu cărui tribunal „imparţial”! Murim cu dreptatea de gît, cum se zice!
Dacă această încă romantică şi entuziastă USL dădea dovadă de profesionalism şi realism politic şi nu făcea cîteva greşeli capitale, adică dacă nu-i renăştea din cenuşa pierzaniei pe Băsescu şi pe ai lui prin însăşi precipitarea referendumului şi dacă nu-i tremurau brăcinarii la prima uitătură piezişă a stăpînilor de la Bruxelles, altfel stăteam acum de vorbă. Dacă aveau măcar caracterul şi sîngele să spună nu în faţa Înaltei Porţi, acum dormeau ceva mai liniştiţi! Mai mult, poate se mai alegeau şi ei cu un dram de stimă în plus, şi cu ceva procente electorale consolidate la… puşculiţă. Dacă unii dintre noi (doar-doar cîţiva încă peste admirabilii şapte milioane şi ceva!) nu stăteam cu burta la soare, la mici şi la bere pînă în al doişpelea ceas, altfel stăteam acum de vorbă. Dacă organele îşi făceau treaba şi punea ordine în liste separînd măcar vii de morţi, dacă statistica făcea ordine în… statistici şi le comunica din vreme, altfel stăteam de vorbă acum! (Deşi am vaga impresie că şi din interesul politic al… părţilor aşa se şi dorea să arate unele listele electorale  – tacit, de comun acord, uşor manipulabile!)
Şapte milioane şi ceva de români se simt frustraţi, trădaţi, se simt trimişi în exil şi aproape îngropaţi! Pe bună dreptate! Dar, pe ici pe colo, totul seamănă cu un blat ordinar al politichiei faţă cu amărîtele noastre realităţi, sau măcar cu o indolenţă puturoasă a unora. Ceilalţi, „boicotanţii” şi absenţii inconştienţi (oricum muţi, fără voce şi fără dreptul de mai cuvînta de acum!) aplaudă bezmetici în altă iluzie, a unei victorii fără trofeu şi fără beneficii.
Una peste alta, rămîne ce… rămîne: colonizaţi la propriu (terenuri, fabrici si uzine!) ne-am lăsat iată uşor colonizate pînă şi minţile! La aşa popor, aşa „conducători”, se zice. Unii zic că ne-ar mai putea scoate de aici o… „a treia cale” sau o „a treia forţă”, „curată”. Nu o văd însă decît în eseuri şi nu cred că se va naşte dincolo de generaţia curentă. Cum mai spuneam, pînă în noiembrie cel puţin vom rămîne pe un teren de luptă trist în care ţara va fi jucată-n picioare sub ochii noştri hipnotizaţi şi deliranţi (asta-mi aminteşte de viţeii de la poarta nouă!) Şi cum se întîmplă firesc, din stîrvul încins de căldură se vor îngrăşa din plin extremele de toate culorile, partide de televizor sau de alte însemne dar, şi (mai ales!), disperarea unora dintre noi, încă suficient de idealişti într-atît încît să-l acopere cu flori!

Update:Aflăm, potrivit Institutului Naţional de Statistică, că suntem, în urma recensămîntului din 2011, 19.042.936 de români! Din care 16.527.971 suntem români votanţi. Aşadar, cvorumul este de 8.429.265 de români! Practic, cvorum atins, preşedintele Băsescu demis! Asta spune acum PSD-ul iar Curtea Constituţională va trebui să decidă  ce înseamnă cei 51% din populaţie! În ciuda unor evidenţe cred că această CC va hotărî cum s-a… stabilit. Sfidarea, minciuna, hoţiile vor circula mai departe libere pe stradă, braţ la braţ cu Dante şi cu speranţele lui! Nu-i bai, nu-i prima şi nici ultima oară şi… „ce e val ca valu’ trece!”  De ce doar acum aflăm însă aceste date, în al treisprezecelea ceas, de ce ele nu au fost oficializate ca bază de calcul a referendumului?!  De ce-mi pare aici o altă insultă, la adresa mea cel puţin, sau o altă indolenţă crasă?!
Nu văd de ce şi cu ce toate astea ar schimba cu prea multe starea-mi actuală, nervii şi cele povestite de mine mai sus! Părerea mea!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Muzichia are legătură numai cu prispa şi avionu’!

P.P.S. – Prin grija Gabrielei, căreia îi mulţumesc, puteţi găsi acest text şi aici: Power&Politics World

De uz personal. Prin asumarea răspunderii

Gîndesc că unii rumâni mai cugetă, că au dubii, că nu ştiu între ce şi ce să aleagă sau că nu au ce alege aşa că nu aleg, că lucrurile li se par incerte, cenuşii, dubioase. Unii, mai justiţiari se declară oripilaţi, înspăimîntaţi de fantoma din dulap. Alţii au uitat, pare-se ziua de ieri pentru cea de azi. Bun… Eu înţeleg că le-a plăcut şi că le place. Am apelat la memoria, desigur subiectivă, de uz personal, de opinie, a lumii şi a hîrtiilor şi am adunat.
Destui sunt rumânii cărora, iată, le-a plăcut şi le place:
– să le fie insultată inteligenţa
– să fie puşi în genunchi, la colţ
– să reevalueze sistemul ticăloşit
– să fie răpiţi şi salvaţi în Irak
– să ia un dos de palmă în freză. nu, nici în plex şi nici în faţă cu pumnul, jur!
– să se macheze cu flacăra violet şi pixelu’ albastru
– să-l vădă cerşind cu copilu’ în braţe
– să fie minţiţi în 5 minute
– să se dea cu barca, după scufundarea flotei
– să ştie că nu le trebuie autostrăzi şi că „aici sunt banii dumneavoastră”
– să calculeze cît costă kilometrul de şpagă (pardon, de autostradă!)
– să asiste cum minerii vin liniştiţi cu trenul
– să creadă că securiştii şi informatorii nu-şi spală rufele-n public
– să se întindă pe masă, să li se confişte telefonul, să se alinte cu nişte păsărici şi ţigănci împuţite
– să vadă cum moartea unei femei poate fi agent electoral
– să le fie dorită atâta sănătate câtă încape într-un cancer
– să se obişnuiască cu gîndul că „iarna nu-i ca vara”!
– să vadă cum li se scurg lăturile pe geam
– să aştepte să fie traşi în ţeapă
– să fie ciuruiţi
– să se vîndă pe-o frunză, panseluţă sau bordură
– să se dea pe mîna unei blonde
– să li se arunce o caisă, o bere, o portocală, o ciocolată, un pantof cu cui, din portbagaj
– să vadă cum şi-au tras case după case şi palate după palate
– să constate că loazele şi nepoţii sunt mai egali decît egalii
– să aplaude succesurile odraslelor şi să le compătimească eşecurile
– să vadă cum şi-au făcut din Justiţie dreptate de uz personal
– să rămînă cu gura căscata la arestările televizate
– să vadă cum poate fi promovată o Constituţie de familie
– să fugă în lume să-şi caute rostul
– să-şi aştepte ieşirea naturală din sistem
– să fie consideraţi asistaţi social fiindcă-şi ţin cu dinţii de pensii
– să se considere tîmpiţi fiindcă au făcut o şcoală
– să supravieţuiască în junglă fiindcă ăsta „nu mai e stat social”
– să danseze, după caz, csardas, ţigăneşte cu salba de gît sau sîrba-n căruţă
– să fie îndemnaţi la muncă, nu la-ntins mîna cînd viiturile le iau casele
– să fie sfidaţi cînd ies să strige-n stradă
– să li se hăhăie-n nas: „Cine credeţi că pleacă? Ghici, ghicitoarea mea!”
– să ia bătaie de la jandarmi
– să strige „Ieşi afară javră ordinară”
– să fie făcuţi colonei la apelul de seară
– să le fie făcut regele trădător şi slugă la ruşi
– să afle că Ceauşescu ar fi fost un „mare preşedinte”
– să se arunce în cap de la balconul Parlamentului
– să se împrumute, sub nume propriu, cu zeci de miliarde de euro, cu dobînda pe cîteva generaţii
– să li se taie
– să înghită umili pretextul crizei şi reformei
– să fie aruncaţi pe drumuri
– să moară în faţa spitalelor închise
– să nu-şi mai trimită copilul la şcoală
– să le fie „sponsorizate” bisericile
– să le fie sechestrate ziarele, radioul şi televiziunea
– să îngraşe bugetele cooperativei „ochiu’ şi timpanu'”
– să fie interceptaţi
– să li se facă majorităţi şi guverne personale
– să se joace de-a Curtea Constituţională
– să caute în DEX Avocatul Poporului
– să li se renumere voturile pînă iese cine trebuie
– să le intre-n cap că 80=170!
– să li se citească Levantul
– să cotizeze pentru propaganda cu porcuşorul roz
– să-şi cumpere titlurile
– să facă trafic de influenţă
– să înveţe să toarne whiskey peste gheaţă
– să li se arate tasta 3
– să vadă cum li s-au îngrăşat rudele, cumetrii, finii şi băieţii deştepţi
– să-şi plece capul la înaltele porţi
– să creadă în licurici
– să nu fie băgaţi în seamă
– să înghită pe nemestecate democraţia aruncată de la masa celor mari
– să-şi dea tainul
– să le fie jucată viaţa la loterie prin asumarea răspunderii
– să le fi ruptă ţara-n nouă
– să fie ciumpalaci
– să fie ipocriţi
– să fie laşi
– să fie manipulaţi
– să tacă
– să le fie frică
– să trăiască într-o realitate paralelă
– să trăiască bine!
Da, aveţi ocazia să fiţi cinstiţi şi să spuneţi că v-a plăcut, că nu v-aţi săturat, că mai vreţi. Că memoria nu contează. Că principiile nu se calcă-n picioare. Că sunteţi europeni oneşti şi că vă apăraţi acest stat de drept. Aveţi ocazia să întoarceţi şi celălalt obraz, reformat. Că aşa-i cinstit!
Dar aveţi si ocazia să vă spălaţi pe faţă, să deschideţi fereastra să vă intre aerul şi soarele în casă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Proprietate privată! Întrebări, Mitică?

Pentru început aş remarca faptul că Anul Caragiale este, iată, cinstit în chip fabulos. N-ar fi sperat, cred, nici Nenea Iancu şi nici Mitică la un asemenea festin de ziua lor!
În prelungirea acestui gînd apoi, fapt deloc surprinzător pînă la urmă, constat că românii (n-aş spune România, fiindcă nu are cum!) s-au rupt din nou în două sau trei. În cîteva zile s-au acumulat şi consolidat duşmănii pe cap de locuitor de ne-au cocoşat (adăugate la cocoaşele noastre oricum suficiente şi foarte concrete). Sunt de-a dreptul surprins cîte lecţii mi-au fost aplicate, cîte sfaturi, cîte învăţături mi s-au dat de către o sumă de cetăţeni (desigur binevoitori anonimi) sau de docte personaje cu nume şi prenume, aici pe această pagină sau pe altele ce-mi aparţin. Toţi au considerat necesar să mă îndrepte, să ma aducă pe drumul cel bun, spre binele meu şi al ţărişoarei, fiindcă sunt, nu-i aşa, o oaie rătăcită care nu poate sau nu vrea să înţeleagă răul la care e părtaş şi pe care-l propagă spre întortochiatele căi ale minţilor celor mulţi. Citind de-a curmezişul, ca să-şi satisfacă obsesiile şi să-şi justifice exhibările partizane, le-am surprins rînjetele satisfăcute în a-şi argumenta lipsa argumentelor, simptomatic, fie cu cîte o înjurătură sau aducere a mea la zidul epitetelor… dezonorante, fie cu ameninţări trecînd de benignul „las’ c-o să vezi tu!”…

În privinţa celor ce-au dus la această situaţie, da continui să cred că lucrurilor trebuiau să li se schimbe cursul. Şi eu am fost de părere însă că modul în care ele s-au schimbat ar fi putut fi altfel, fără derapaje. Dacă ele s-au produs asta nu însemnă şi că e sfîrşitul lumii. Cum am fost de acord şi cu faptul că, din grabă şi nepricepere, iată unui anumit personaj i se atribuie acum o nedreaptă statură de erou naţional, cu aferentele beneficii electorale. Eu unul aş fi preferat, şi aştept încă, anticipatele, cît mai grabnic. Despre insuportabilitatea „atmosferei” am scris de altfel constant pe aici de ani buni iar cine e curios să-mi afle motivele poate căuta ce şi cum. Lucrurile îşi urmează, iată cursul, şi vor intra, sper, în firescul lor, în sfîrşit, respirabil (în alte „avantaje” pentru noi, muritorii de rînd am învăţat de mult să nu mai cred!).

Binevoitorilor sau nu, de mai aproape sau de aiurea, aş vrea să le spun că mă bucură vizitele lor, mă onorează cu atît mai mult cu cît au a aduce argumente şi mă pot incita la dezbateri oricît de contradictorii ar fi acestea. Celor (postaci de meserie sau nu) ce au însă chef să mă „pună în discuţie”, pe… prispă sau la… telefon cu cunoştinţele, fiindcă am avut tupeul să le ating idolii de mucava sau convingerile n-au decît, în orice termeni o fac. Trăim într-o lume… liberă. Totuşi le-aş aduce aminte că gîndurile-mi, opiniile-mi sunt proprietate personală (pînă la o contrară asumare a… răspunderii pe tema asta!). Le-aş spune că e de bun-simţ ca atunci cînd te duci la cineva să baţi la uşă, să te ştergi pe picioare, să îţi laşi bocancii pe preş şi să dai bineţe. Pînă acum nu am închis nimănui uşa-n nas însă de azi voi avea grijă să nu mai dau satisfacţie rînjetelor celor care aveau senzaţia că li se cuvine să-şi verse cuvintele şi lăturile aici sau în alte locuri „virtuale” cere-mi aparţin. Din cînd în cînd, salubritatea e necesară!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

P.S. Făceam şi în alt loc o analogie: ceea ce se petrece e ca în fotbal. Microbişti şi cunoscători înfocaţi fiind, asistăm la un meci. Cele două echipe joacă, cu trofeul pe masă, şi joacă pe prime grase de joc. Noi vociferăm, cîntăm, huiduim şi din cînd în cînd spargem cîte-o sămînţă şi mai bem o bere. La final, băieţii îşi încasează trofeul, primele în uralele mulţimii. Cîţiva microbişti îşi smulg părul de ciudă şi strigă că i-a furat arbitrul. Ascultînd „recursul etapei” mai căutăm o bere însă de cele mai multe ori constatăm că frigiderul nostru este deprimant şi trist de gol! Între timp băieţii şi-au schimbat şi tricourile şi dansează în vestiare.

Pe-un colţ de bancă din piaţa populară

O scrisoare… pierdută! Bănuiesc că o mînă de români (şi mai ales colaboraţioniştii – intelectualii sau simplii lui postaci fanatici!) se întrebă acum: „Oare ce pregăteşte Preşedintele? Ce as are în mînecă? Ce lovitură pregăteşte Băsescu?”… Cred că mai sunt destui aceia care chiar sunt convinşi că „geniul” politic al preşedintelui există, că acesta este un „animal politic feroce”, că acesta trăieşte drama sacrificiului de sine pe altarul naţiei… Pînă la urmă însă cel mai dureros e să le refuzi acestora iluzia şi credinţa. Să trăiască în iluzia lor, aşadar!
Traian Băsescu, „preşedintele nostru”  prin această nouă scenă a „bileţelului” şi a celor „cinci minute”, e departe de a fi dat o lovitură „de maestru”, cum probabil jinduia. Nu a oferit proba supremă de „onoare”, ci doar una nouă şi răsuflată de… „combinageală” – cu toate circumstanţele atenuante şi minimalizante, pamfletar vorbind!, pe care gentil i le acordăm.  Părerea mea!  Pînă nu de mult, ce-i drept, „combinagiii” („virtute” bine cultivată în bobor) aveau partea lor semnificativă de „succesuri”, pozitivate chiar, într-o masă politică mediocră, dar de la o vreme doza lor de „încredere” a început să miroasă mult prea înţepător. În vîrful „plutonului” era văzut, desigur, şi El! Specia asta e de acum, ireversibil, pe cale de dispariţie. Nimic din deruta dorită nu s-a produs, iar competitorii n-au aruncat, urmare diversiunii, prosopul pe podea. Ba, dimpotrivă, au făcut „bileţelul” bucăţele. Ce umilinţă mai mare decît să nu fi băgat în seamă, mai ales cînd erai obişnuit cu mirosul sîngelui victimelor!? Ce cale scurtă de la „glorie” la penibil! Şi cît de scurtă şi jalnică e gloria cînd nu mai ai simţul realităţii şi măsurii! Şi ce uşor ar fi de învăţat din asta ca protecţie la posibilele alte dezamăgiri viitoare!
Aşa-i, ce o fi acum în mintea unui oarecare şi vremelnic preşedinte văzîndu-şi bărcuţele de hîrtie în derivă şi scufundîndu-se în ligheanul cu apă rece? Tristă, aproape înduioşătoare şi lacrimogenă imagine, nu-i aşa? Umanismul nostru ne îndeamnă chiar să-i privim cu compasiune pe eroii căzuţi şi să le ţinem partea, aşa cum ne învăţa să facem, pînă nu de mult (la scara vremurilor electorale!), pînă şi un Ion Cristoiu! Mă aşteptam la un alt fel de… început al sfîrşitului, mai pe măsura foncţiei!… Ce va face? Va mai urzi cîte ceva din „interior”, va mai trage cu ultimele puteri o mînă de beneficii, îşi va mai spoi statuia de victimă neînţeleasă? Îşi va da, într-un tîrziu, demisia, dînd „satisfacţie” „detractorilor”, „veninoşilor vrăjmaşi” – ultima „carte” pe care o mai are la îndemînă? Sau va aştepta resemnat şi izolat sentinţa suspendării sau demiterii? Care-i va fi mai mica umilinţă? Unde-şi va petrece, pînă la urmă şi cît de singur, penitenţele – dacă acestea vor fi să fie?! Şi…? Şi ce dacă?! Sunt scene, scenarii privindu-l pe acest Prim-preşedinte de partid şi de stat (cum îi spuneam de mult pe-aci!) care să mai poarte vreo urmă de interes? Cît de uşor e să cazi, din nechibzuinţă, din prea mult şi prea plin de sine şi din sfidare, din colţul paginii manualului de istorie în colţul batjocoritor al băncii de bancuri din… piaţa populară! Mă aşteptam la un alt fel de sfîrşit. Probabil cu cît îl aştepţi mai mult, cu atît e mai fără de… lustru! 😉

P.S. – Da, intrăm în Săptămîna Patimilor sau în Săptămîna Mare sau chiar în Săptămîna Neagră şi da, s-ar cuveni să credem şi să dăruim, în orice situaţie şi la adresa tuturor sufletelor, mai multă înţelegere, iertare şi, după caz şi necesităţi, uitare!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!