Oraşul personal

oraşul. oraşul personal. sunt dintre cei care nu pot avea mai multe oraşe. care nu au cum să se mute dintr-unul în altul fără a resimţi asta drept o invaliditate. oraşul precum nişte mîini urîte, butucănoase sau oraşul precum nişte mîini fine de pianistă tînără. oraşul ale cărui străzi le ştii pe de rost, dar în fiecare dimineaţă ţi se par noi. oraşul în care ţi-ai însemnat ultimile halte. oraşul al cărui cimitir îţi e atît de familiar, ca un un deja-vu. oraşul în care crezi că-i cunoşti pe toţi şi toţi te cunosc. oraşul procesiunilor acceptabile. oraşul genunchilor zdreliţi. oraşul cutremurelor previzibile. oraşul ipocriziilor ignorate. oraşul ferestrelor deschise. oraşul ștrudelelor. oraşul scrisului greu şi al poeziilor uşoare. oraşul săruturilor amnezice şi al despărţirilor aproximative. oraşul saloanelor de spital ştiute. oraşul parţial. oraşul scurtăturilor şi al ieşirilor secrete. oraşul acestor frunze. oraşul acestor ziduri şi al acestor bănci. oraşul tristeţii acceptabile. oraşul flirturilor complice. oraşul cu ochii întredeschişi. oraşul îngăduitor. oraşul promisiunilor terfelite şi al minciunilor tăvălite. oraşul verde, oraşul galben, oraşul alb. oraşul fără virgule. oraşul subiectiv. oraşul tandru.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Poetu’ nostru. Cireşe

L-am întîlnit acum vreo două săptămîni, pe nea Costică, poetul. De altfel cred că toate întîlnirile noastre au fost cam la fel: întîmplătoare, pe stradă, pe lîngă piaţă, pe nu ştiu ce holuri. Nu ne-au legat prea multe. Mă „urmărea de mult”, după cum mi-o spunea de fiecare dată cu simpatie. Ne „ştiam” din felurite conjuncturi trecute şi din ceva conexiuni ale drumurilor bătrînilor – şi el fiind cam de vîrsta lor, trecut de 60. Nici nu ştiu de ce scriu despre el aceste cîteva rînduri, poate numai pentru a-mi mai dezmorţi scrisul pe ceva ce pare a fi un subiect…
Nea Costică mi-a părut mereu un tip trist şi rătăcit în ciuda alurii lui boeme şi detaşate. Ca poet nu a depăşit niciodată mediocritatea şi proletcultismul, faza concursurilor locale, însă a reuşit ca prin cele vreo 18 plachete scoase la edituri obscure să-şi ridice un mic monument de „celebritate” din care să privească superior, olimpian, peste urbe. Meseria asta de poet l-a şi salvat în oarecare măsură, i-a alimentat o viaţă întreagă iluzia existenţei, i-a atenuat ratările, depresiile. Nu ştiu să fi avut vreo ocupaţie definită. Fusese funcţionar într-o fabrică din oraş. Nu ştiu nici să fi avut familie sau parcă are un fiu totuşi şi era divorţat de vreo cinşpe ani şi cam părăsit de ai lui. Membru al unei societăţi locale, provinciale, a scriitorilor, din cele în care şezătorile anonime se ţin la cîrciumă şi unde „asociaţii” îşi vînd unul altuia cîte o recenzie „glorioasă” pe un ţap de bere, nea Costică nu lipsea din fierberea „culturală” a tîrgului.
L-am întîlnit acum vreo două săptămîni, la ieşirea din piaţă, cum spuneam. M-a strigat pe numele mare, cu o voce autoritară de bard, altfel nici nu l-aş fi zărit. Vroia să îmi ceară o ţigară… Învăluit într-un abur de rom ieftin, deşi la o oră matinală, îmi flutura o pungă de un leu prin faţa ochilor: „Hehehe… uite mă, ia un pumn de cireşe mă, că-s primele de anu’ ăsta!” Micul, bătrînul, obscurul, tristul poet avea, firesc, excesele lui de generozitate. Vroia să-mi plătească ţigara cu un pumn de cireşe. Am făcut apoi cîţiva paşi pe parcursul cărora starea i s-a schimbat brusc, devenise sumbru, confesiv, neaşteptat de sincer. „Măi băiatule… Am prins o pensie, mă descurc, am publicat nişte cărţi, mă ştie lumea… Ce mi-aş mai putea dori?”, îmi zise, dar parcă vorbea singur pentru el. „Auzi tu… urmă mai departe, eu n-am făcut nimic, nu prea înţeleg ce se întîmplă în jur… Sunt singur. Singur cuc, măi băiatule… Eu n-am prea avut loc în viaţa asta a mea… Ai de grijă”. Parcă se simţea obligat să îmi spună un secret şi să mă avertizeze. Devenise pămîntiu de trist, faţa-i trăda asta în chip flagrant. Parcă prevestea ceva, un plan radical pe cale să fie declarat. La capătul aleii de despărţire, cînd să-l salut mi-a strigat iar, însă repunîndu-şi masca zîmbitoare a stăpînirii de sine: „Auzi, hai vineri la societate. Lansează doi băieţi noi ceva, îi botezăm! Hehehe! Hai mă şi tu, mai vezi şi tu lumea! Uite eu o să aduc nişte kile de cireşe! Îţi ţin loc lîngă mine! Neapărat! Viii?!…”  „Nu ştiu, nea Costică nu ştiu, vedem! La revedere!…” Nu cred că mi-a auzit salutul.
Acum  două zile mă întîlnesc cu o cunoştinţă comună. „Ce mai faci, ce mai zici?”, îi spun… „Băi să-ţi zic una. Îl ştii pe tristu’ ăla? Poetu’ ălă muncitoresc, comunistu ăla, Costel şi nu ştiu cum?!” „Da, zic… Ce-i cu el?”. „Să-ţi zic fază! M-a pus naiba să mă duc la şedinţa lor de comitet, la aiureala aia de adunare de poeţi beţi şi rataţi…” „Aşa şi?…” „Mă… s-a lăsat cu masă, cu băute, au prins şi ei o pomană, o sponsorizare de la cineva…  Ştii cum se întîmplă.” „Şi?” „Să vezi fază… ăsta, Costel, s-a băgat la două blide, că cică ţinuse un loc lîngă el pentru unu’, nu ştiu cine, şi ospătaru’ i le-a tot umplut şi atîta a turnat în el, de la friptane pîn’ la băutură, cît pentru doi, că a dat ortu’ popii acolo, mă, pe loc! A horcăit şi a căzut cu mecla-n farfuria cu ciorbă! Şi nici nu s-a băgat de seamă! Toţi credeam că-i doar beat. Doar tîrziu s-a sesizat cineva că murise. Zi şi tu ce fază! Aş zice c-a murit fericit poetu’ nostru, fomistu’, hă hă hă! Nu? Tare nu, cu poeţii ăştia?! Toţi e la fel! Hă hă hă!”
„Mda…”,  am apucat să zic…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Nu vă mai obosiţi!

Nu vă mai obosiţi! Nu cred în campaniile electorale şi niciun afiş, banner sau postare stupidă nu mă convinge acum cu cine şi pentru ce să votez. Zice-se că suntem în „tumultul” campaniei electorale. Zice-se, fiindcă eu unul nu văz nimic. Nu ştiu cum or fi alţii şi cum o fi în alte sate da’ aici, prin Braşov, e un haloimas, o lipsă de fantezie dezarmantă, ca să nu mai vorbesc despre „proiecte credibile” şi despre oameni care să îşi aibă ideile şi cuvintele la ei… Asta e, ăştia sunt, ăştia defilează şi n-am eu nicio calitate de a cere altceva, în postura mea, nu-i aşa?, de şezător ipocrit pe margine sau poate de… cetăţean turmentat.
Poate că unii concetăţeni, mai cu seamă cei nedumeriţi au încă nevoie de această campanie electorală care să le risipească albeaţa de pe ochi, eu unul chiar nu văd utilitatea şi decontul… democratic necesare acestei întreprinderi. În schimb, ştiu cîteva lucruri – cu titlul de naive năzuinţe…
Mi-aş fi dorit ca viitorul „sclipitor” al urbei şi al cîtorva generaţii de acum încolo să nu fi fost amanetat pentru a fi plătit din greu cu dobînzi nesimţite de către „alegătorii” de bună credinţă. Aş fi vrut să văd alte „realizări” decît acestea cu sclipici pe care oricine le poate face pe credit. Aş fi vrut să nu fiu furat pentru ca nişte „băieţi deştepţi” să-mi scuipe seminţe-n cap, de trei ori pe zi, din elicopterele proprietate personală! Aş fi vrut să ştiu că nu voi fi fost prostit în faţă că dînşii au grijă de stabilitatea, siguranţa, sănătatea şi viitorul cetăţenesc al subsemnatului sau copiilor lui… În fine, aş fi vrut să văd că le pasă că din urbea asta a mai rămas doar o umbră a ceea ce a fost, că oraşul ăsta e şomer la speranţă şi trăitor din „ajutoare sociale” şi un El Dorrado al şmecheraşilor şi fitzelor de Dorobanţi sau al celor asimiliaţi acestui „standard”. Nu-mi fac iluzii că năravurile, promisiunile (a se citi minciunile) si „realizărili” au fost, sunt şi vor fi după chipul, asemănarea, competenţa, performanţele, interesele şi ipocrizia „lor”. Ici, colo, cîteva mesh-uri, cîteva afişe din care dînşii mă privesc de la înălţime, zîmbitori, încrezători, stăpîni pe ei. În poze, dau bine, da’ nu ştiu de ce eu unul nu prea le înţeleg limba, chit că le este simplă şi pe alocuri stîlcită. Cum nu ştiu nici de ce nu-i prea cunosc sau nu-i recunosc şi nu ştiu de pe ce stradă să-i iau! Aşa că, zău, nu vă mai obosiţi, nu-mi mai înfundaţi cutia poştală cu hîrtii, ştiu prea bine ce-mi rămîne de votat.
Iar postacilor de toate culorile, declaraţi sau nu deontologi, cu toate că le cunosc şi înţeleg „altruismul” şi eforturile „dezinteresate” şi le doresc să se regăsească peste un timp exact acolo unde vor, în vreo mică… simbrie pe la primărie sau aiurea, le cer doar puţină decenţă şi să-mi respecte insignifianta intimitate (a se citi lehamite!) aşa cum eu, umil cetăţean şi cititor, încerc să le trec cu vederea ridicolele „producţii”, cu aferenta jenă de… jena lor!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Bun acest 2012 al celor de la Vama!

Tâmpa-n felii de toamnă

Această prezentare necesită JavaScript.

Abia o zăresc azi: prinsă în negura aia urîtă, Tâmpa pare să nu existe azi. Încerc să ignor lipsa asta şi să privesc spre o zare fără obstacole, ca şi cum aş fi într-un oraş de şes. E un exerciţiu imposibil însă. Chiar înnegurată, Tâmpa e acolo, îi ştiu forma, umbra, le ştiu cu ochii închişi. Îmi e amprentă undeva pe retină sau undeva în spatele ei. Dacă ar fi să-mi pierd privirea tot aş vedea-o. Aş crede că senzaţia asta e ştiută de orice braşovean şi cum e ştiută, probabil, mulţi dintre noi resimţim o oarecare frustrare să nu putem vedea Tâmpa acum pe vremea asta potrivnică plină de ceaţă, ninsoare timpurie, vînt… Şi spun asta fiindcă zilele astea e vremea Tâmpei, acum toamna, cînd se îmbracă într-o bogăţie de culori incredibilă. Asta e Tâmpa şi eu unul i-aş dedica o zi în fiecare octombrie, o zi în care să se adune la poalele ei toţi pictorii şi fotografii lumii ca să o deseneze, ca să-i extragă culorile de păstrat pentru vremurile triste de gri, alb şi cenuşiu.
Ştiu, Tâmpa nu e numai asta. A adunat în ea amintirile unor lumi întregi, amintirile… uitate ale unui oraş întreg. Parte dintre ele şi amintirile mele. Ţin minte covoarele de frunze de sub Tâmpa prin care-mi afundam picioarele pînă la genunchi, dar şi aşternuturile adînci de zăpadă de pe acolo. Ţin minte că Tâmpa a fost locul unor iubiri sfîşietoare, ascunse, pierdute, locul unor incendii nedesluşite şi al unor inscripţii, cetăţi şi izvoare ciudate, cum era şi locul de fugă al unor elevi sau locul de tir al unora sau locul rătăcirii minţilor altora, parte dintre ei poeţi… Cum mai ştiu că Tâmpa e şi locul unor crime sau sinucideri misterioase: mulţi s-au pierdut definitiv prin desişurile ei rătăcind cu voie sau nu şerpuirile aleilor păzite de sălbăticiuni… Probabil cîte ceva din toate astea se mai produc şi acum. Amintiri se produc în fiecare clipă, ştiu. Şi poate chiar şi versuri urmându-le celor  ale unicului poet al Braşovului, exilatul Ştefan Baciu care-şi începea, din Honolulu poeziile cu un „De sub Tâmpa…” şi care ne-a lăsat cea mai frumoasă strofă a Braşovului:
„Tristan Corbiere coboară palid din Roscoff
iar eu traduc un curcubeu în insula Kauai
oriunde pe planetă este un vechi Braşov
pe-un colţ la tropic, pe-un picior de plai.” (Braşov la Tropic, 1980)
Nimic nu întrece culorile de chihlimbar şi miere ale Tâmpei toamna şi sper că şi acum ea va fi la fel de blîndă ca şi altele lăsîndu-ne să le privim pe săturate oricît de… indecentă ne-ar fi căutătura…

Am găsit acum ceva vreme o vorbă de-a lui Italo Calvino: „Un oraş nu te bucură cu cele şapte sau şaptezeci şi şapte de minuni, ci cu răspunsul pe care ţi-l dă la ce i-ai cerut.” Ei bine, iată că eu mi-am primit răspunsul…


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Noiembrie. Porţile iernii…

Noiembrie. A mai căzut un Mig… Doi oameni au murit, „la datorie”, potrivit fişei postului! A murit şi Chiţac… Cristiana Anghel a ieşit din greva foamei… Poetul Adrian Păunescu ne scrie trist, deznădăjduit, de pe patul de spital… FMI-ul ne-a făcut bugetul… Şcoli şi spitale închise. Oamenii? Cifre, statistici neglijabile!… Ţara e în genunchi şi extrem de profitabilă pentru… groparii de la căpătîi… Am aflat înmărmurit că mi s-a prăpădit un prieten din copilărie… A murit de inimă. Neadaptat, neîmpăcat cu vremurile… Ştire devastatoare, asemeni celei de acum cîţiva ani cînd aflam că un alt prieten şi-a ucis mama cu lovituri de ciocan… Biografia lui Ceauşescu, succes de box-office şi motiv tîmpit de rîs de noi înşine… Elena Udrea tipăreşte fluturaşi electorali… Ura începe să se distribuie uniform peste prăpăstiile săpate cu precizie între oameni… Opera e la un pas de desăvîrşire… Am văzut Cetăţuia redescoperită străjuind deasupra oraşului şi-mi place această imagine…  E ca şi cum m-aş fi găsit într-un oraş străin sau ca şi cum aş fi văzut pentru prima oară… Şi totuşi, m-am lăsat alintat de un soare venit de altundeva, nu din sfîrşitul toamnei…
A fost o zi de noiembrie. Plină. Prima zi de noiembrie… Frumoasă, superbă în tablou, memorabilă, parfumată. Rece şi prevestitoare de frig, devastatoare în fond. Mincinoasă? Unde suntem? Unde sunt eu în tabloul ăsta? Încotro? Zăresc porţile iernii. Nesfîrşită…

Servus, Blogolume!
Pentru voi, prieteni, noiembrie va… fi fost altfel? 😉 : Bistriţeanul, Gabriela, Cammely, Geo, Onu, Daurel, Cati, Adi, Teo, Marius, Madi, Gigi, La Rose, EO, Camelia, Tavi, Camelia, Sebra, Sorina, Vania, Roxana, Quarrier, Cristian, Marele Urs, Vali, Gina, Ramona, Aurora, Cella, Lollitta, Gabi
Toate cele bune!

Oraşul sau (şi) oamenii?…

Sunt, deseori, întrebat despre Braşov. Sau, şi mai şi, cînd spun de unde sunt mi se răspunde cu o plecăciune, cu admiraţie. Adică: „Ooo… ce oraş frumos!” Mai nou, din babilonia facebook-ului primesc – mai ales de cînd am postat ceva poze de sub Tâmpa – nenumărate semne de simpatie şi dor privind Oraşul. Nu de mult, Evenimentul Zilei a avut buna idee ca după un concurs de poze să atribuie Braşovului titlul de „oraşul de vis” al României, distincţie ce a atras după ea nenumărate alte simpatii dar şi pizme…
Adevărul e că Oraşul devine la un moment dat parte a amprentelor tale, îţi împrumută generos calităţile sale, te identifică. Da, e un noroc să poţi avea un asemenea refugiu pe care să ţi-l pui drept blazon. Vrînd-nevrînd, gîndesc, Oraşul îţi e matcă chiar şi atunci cînd prin voia soartei ajungi departe de el.
Cu toate astea nu tot timpul simţi şi vezi asta. De cele mai multe ori oraşul îţi e indiferent, nu-l vezi, nu-l bagi în seamă, ba chiar îl batjocoreşti de multe ori cu tristeţile şi secretele tale. De cele mai multe ori nu te bucuri de el şi chiar spui că e un oraş ca oricare altul, ba chiar că are nenumărate părţi urîte prin care treci zilnic. Aş crede că percepţia asta ţine însă nu de ziduri, dealuri şi frunze ci, evident, de oameni. Dacă ei, cei cu care îţi petreci paşii sunt cenuşii şi zidurile, dealurile şi frunzele sunt cenuşii. Nu ştiu cum ar arăta oraşul ăsta dacă ar fi o cetate-Cetăţuie închisă, muzeu, pentru a cărei vizită ar trebui să plăteşti un bilet la intrare. Ar fi mai frumos, mai… refugiu cu plată cu ora să… cumperi un crîmpei de toamnă din Dealul Melcilor?
Dar, mai bine, hai să nu văd lucrurile aşa. Să rămîn la norocul de a avea parte de suficiente motive pentru a-mi exprima… patriotismul local. Chit că, da, aş vrea mult mai mult de la locuitorii cetăţii şi de la civismul lor (ca şi de la al meu de altfel!). De pildă, ar fi superb să văd mai mult, mai des, oraşul… viu aşa cum îl pot descoperi în zilele de sfîrşit de săptămînă, cînd lîngă parc trotuarul se umple de picturi, gramofoane vechi şi artizanat, cînd Piaţa Sfatului e plină de tarabe şi de lume, cînd Republicii devine Corso, cînd cîntă trubadurii pe străzi, cînd coboară Junii, cînd poţi împrumuta o caleaşcă auzind clopotele din turnuri, sau cînd poţi asculta fanfara din chioşcul de pe aleea vechilor ziduri de sub Tîmpa.
Iar fiindcă se întîmplă să nu fie aşa, de multe ori îl ascult pe cel mai… cunoscut irlandez din Braşov, Dr. Haydn Deane, în pub-ul lui de pe Republicii sau îl citesc pe exilatul din Honolulu, poetul oraşului, Ştefan Baciu, cel care, a pus de cel puţin vreo zece ori Braşovul în titlu…

Ştefan Baciu
Braşov la Tropic

Străbate de sub Tîmpa un cînt de saxofon
trei negri mici se plimbă-ncet pe Warte
un sfînt de lavă caldă suie pe amvon
şi-un milionar plăteşte oale sparte

un chibiţ şi-a uitat pe scaun pălăria
un chelner trist adoarme lîng-o halbă
ca un gheizir ţîşneşte dintre bambuşi poezia
un crai de ghindă trece cu-o regină dalbă

Tristan Corbiere coboară palid din Roscoff
iar eu traduc un curcubeu în Insula Kauai
oriunde pe planetă este un vechi Braşov
pe-un colţ de tropic, pe-un picior de plai.

(din „Palmierii de pe Dealul Melcilor”, 1980)

Această prezentare necesită JavaScript.


Servus, Blogolume!
Camelia îmi spune despre neiubire… Îl regăsesc, cu bucurie, pe Gigi cu ale sale, azi, ploi cu gust de… biscuiţi… Da, recunosc, îi cam sunt dator lui Adi, aşa, preţ de-o vizită la… psihiatru, pe-un domeniu… nou! 🙂 De la Manole m-am dumirit cum vine treaba cu… dezgândăcitorii! 🙂 Dorul e la Teo… în poveşti şi-un vis. Picturi dintr-o expediţie descopăr la Mirela. La Ion, predica duminicii, cu luminatul Teofil Părăian, cîndva la Sâmbăta de Sus… O călătorie, cu Madi… Un Bacovia prins într-un desen, ne oferă GabrielaDumitru închide o nevroză. Cred că ar trebui să o facem toţi! Mircea aşteaptă o rezolvare… previzibilă. 😉 Carmen evadează în toamnă. Am făcut-o şi eu preţ de cîteva clipe… Frunze de dor şi la SandrinaCornelius îmi trimite-un cărăbuş! Pînze de suflet, la Gabi! Da, Aurora, toamna aduce tristeţi… Monica ar căuta nişte vinovaţi sau măcar nişte vinovăţii prin… Parlament. La Angela găsesc o supărare cu… nume frumos! 😉 Un drum dinspre… marginea lumii îmi arată Cella… Pare simplu să-ţi decomplici viaţa, da Sorina, pare simplu… O lună plină ghicesc pe cerul Ginei, spre… dimineaţă. O ipoteză, la Onu… din fericire doar o… ipoteză! 😉 Un banc cu mafioţi citesc la Daurel. Un banc ce nu mai e de mult… banc! 😉 Cum arată… obişnuinţa scrie Vali… Cine nu ştie… 😉 Nişte… concluziuni aflu de la Athe… Cunosc… senzaţia! 😉 La ce sunt bune trufele şi despre o bănuială de… autism îmi zice Vania 😉 O presimţire de… iarnă descopăr la Cristian… Da, e pe aproape şi lupii, cel puţin, o simt! 😉 Despre… peizani şi peizance, citesc cu încîntare la Karla… Nişte ţărani, ar zice… Dinu Săraru ;)… Convieţuirea poate fi… întregită şi lucrurile, iată, se încheie… rotund…
Toate cele bune!

Braşovul iese la citit. LU!

Cînd eram mai puşti mi se părea o nedreptate că un oraş ca Braşovul nu are metrou. La vremea aia, metroul din Bucureşti îmi produsese o impresie teribilă. Şi găseam că pentru a fi „perfect” ăsta era singurul lucru care-i lipsea oraşului ăstuia… de sub Tîmpa. Cum nu am avut încotro, m-am mulţumit cu tramvaiul, avea şi el destul farmec. Într-o bună zi însă, acum cîţiva ani, tramvaiul s-a desfiinţat… Regrete inutile… Şi am rămas cu autobuzele şi troleibuzele, o insuficientă consolare însă pentru orgoliul meu rănit… Şi e posibil ca, după cum merg lucrurile, peste o vreme şi astea o să dispară…
Acum aş putea avea nou motiv să-mi pară… rău, sau oricum unul care mi-a provocat amintirea asta: aflu de la Luanalecturile urbane vin şi la Braşov şi le vor lipsi atît metroul cît şi tramvaiele!… Dar cum braşovenii chiar iubesc cartea mă aştept ca, de duminică într-o săptămînă, Piaţa Sfatului să-şi ia revanşa faţă de nostalgiile mele pe şine şi să fie asemeni unei „săli” de lectură dintr-o… ireală bibliotecă în aer liber. Tind să cred că lecturile de lîngă fîntînă, de lîngă zidurile şi de sub clopotele Bisericii Negre, sau poate chiar de pe Strada Sforii vor fi cu mult mai… adevărate decît în grăbitele ore subterane ale Bucureştilor…
Pînă atunci, suntem îndemnaţi să donăm cărţi pentru a constata mai apoi că în mîinile şi sub ochii altcuiva cărţile noastre, devenite ale lor, produc aceleaşi mirabile transformări pe care – eheheee, mai ţinem minte?! – le-am simţit şi noi citindu-le. Cred că senzaţia asta e posibilă şi că ea ar putea fi stimulată într-un Braşov ce s-ar înnobila astfel imediat cu lecturile, la vedere, ale oamenilor lui care aşa ar redescoperi chiar şi însemnătatea timpului folosit cu… folos. Sunt convins că aceste Lecturi Urbane chiar nu ţin de un concurs cu… premii, de o… fanfaronadă, poate chiar nici de un hobby ci sunt o încercare care ne-ar putea reda cîte ceva din ce am pierdut pe drum în anii din urmă. Sper să iasă deoarece cred că oraşul ăsta nu a uitat să citească.
Eu unul voi fi pe acolo, cu… încă nu ştiu ce carte, iar dacă băncile din Piaţă vor fi toate ocupate o să cobor mai la vale, pe Republicii – poate pînă atunci or să reapară şi umbreluţele-mi preferate 😉 – fiindcă ştiu sigur că terasele de acolo abia aşteptă să fie ocupate de… cititori :)!

P.S – Am rumegat asupra felului în care Cristian îi salută pe cei din… preajmă pentru a-i arăta lumii (în semn de preţuire de cele mai multe ori) şi pentru a le da de veste şi de trecerea pe la… geamul lor. Cred că un semn de viaţă contează şi e suficient cînd nu ai vreme sau cînd nu-ţi vine să spui altceva. Aşa că de azi o să „strig” şi eu aici, în josul fiecărui text: SERVUS, BLOGOLUME! şi o să încep cu cîţiva dintre bloggerii braşovenii care, iată, fac în aşa fel încît lucrurile să se întîmple pe aici, real!:

Luana vorbeşte despre un soi de drum de la duşmănie spre înţelepciune.
Ionuţ
spune că… twittereala are sens numai atunci cînd… chiar comunici. 😉
De la Ionuţu aflu, cu mirare, de existenţa unui… „Prejmer Circuit” WoW! 😉
Eftimie
ţine musai să-şi adune (in)amicii pe aceeaşi plantaţie (e normal, aşa sunt mai uşor de controlat!)

Samba si, trabajo no!

Sterpe, zilele astea dintre Crăciun şi Anul Nou. Ieri, vînt aspru, rece. Astăzi, o amăgire de soare. Oraşul e uscat şi el. Oameni bulversaţi de drumuri inutile, fără răgaz. Ici şi colo, zeloşii sfidează evidenţa şi sunt tot o zdroabă, indignaţi că „partenerii” şed şi cască. Ar vrea să pună punct, să tragă linie, încercînd să rezolve acum, năduşind şi aruncînd ordine, toate restanţele, toate facturile de peste an. Apoi, cu ochii pe ceas, notează în carneţel ce face X, ce nu a făcut Y. Clocesc „referatele” din prag şi de după pragul de An nou. Managementul timpului crizat ;). „Da, e penibil – veţi spune. Sunt cazuri izolate”. Sau aţi spune: „Las’ că de muncă nu crapă nimeni! Mai ales pe vremurile astea nu se cade o asemenea abordare!” Aşa e! Cu toate astea, pentru a-i scuti de trăirea penibilă a Sărbătorilor, sau mai bine zis, de netrăirea lor, aş decreta „Samba si, trabajo no!” pentru toţi „aflaţii în treabă” din Românica harnică şi productivă a acestor zile. Pe bune, am mai scăpa de ridicol, de tristeţi, plictis şi furii inutile, în ciuda multor… Fideli! 🙂 Chestie valabilă şi pentru… ciorogârlele fabricate la tv întru uzul boborului votant şi dornic de acţiune şi rezultate imediate, palpabile ;)!